TALMAZAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr.

13605/08

depusă de

Oleg TALMAZAN

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), întrunită la 31 mai 2011, în cadrul unei camere compuse din:

Egbert Myjer,

Președinte

,

Luis López Guerra,

Mihai Poalelungi,

judecători

,

și Marialena Tsirli,

Grefier adjunct al Secției

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 4 decembrie 2007,

Având în vedere declarațiile prezentate de Guvernul pârât la 30 iunie, 13 octombrie și 30 noiembrie 2010, prin care se solicită scoaterea cererii de pe rol, și răspunsul reclamantului la aceste declarații,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Oleg Talmazan, este un cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1963 și care locuiește în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl R. Zadoinov, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

La 29 august 1998, a fost pornită o anchetă penală împotriva unui grup de persoane, inclusiv împotriva reclamantului, privind fraudarea pretinsă a unei bănci în anul 1995.

La 5 martie 2004, reclamantul a fost reținut, și instanța de judecată a dispus arestarea preventivă a acestuia pe un termen de 30 de zile. El a fost deținut în izolatorul de detenție al Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate („DCCO”) de pe strada Bucuria, 14, or. Chișinău.

La 6 mai 2004, el a fost eliberat și obligat să nu părăsească orașul până la pronunțarea unei sentințe în cauza sa.

A.

Condițiile de detenție

Reclamantul a descris condițiile sale de detenție după cum urmează. Celula nr. 9 în care el a fost deținut era situată în subsol. Aceasta măsura 16 metri pătrați și în ea erau deținuți concomitent de la 14 până la 16 persoane. Celula era foarte umedă și neventilată; nu era nici o fereastră și era doar un bec cu iluminare slabă. Mobila lipsea, cu excepția unei bănci de lemn, pe care trebuiau să o împartă toți deținuții. Unicul mijloc de colectare a deșeurilor deținuților era o găleată, care era mereu plină și degaja un miros neplăcut. Reclamantul se putea folosi de veceul din afara celulei o dată pe zi. O dată pe săptămână el putea să facă baie. Lenjeria de pat nu se oferea. În celulă se permitea fumatul și reclamantul, care nu este fumător, a suferit din cauza fumatului pasiv.

Mâncarea a fost insuficientă și necomestibilă. Rudelor nu li s-a permis să transmită colete reclamantului. Nu a fost permis nici un contact cu cei din afara izolatorului de detenție. Reclamantul trebuia să poarte hainele pe care le avea în momentul arestării sale; și nu era posibilă spălarea acestora.

Reclamantul și rudele sale s-au adresat cu o plângere la Procuratura Generală și Ministerul Afacerilor Interne privind condițiile inumane de detenție și imposibilitatea de a-i transmite mâncare și lenjerie de pat. Ei au primit răspunsuri formale privind respectarea strictă a legislației de către autorități.

Reclamantul, care este jurnalist, a scris mai multe articole în care el a descris detaliat condițiile de detenție în izolatorul în care el a fost deținut. Aceste articole au fost publicate în câteva ziare de circulație națională.

B.

Asistența medicală în timpul detenției

Reclamantul susține că din cauza condițiilor inumane de detenție el s-a îmbolnăvit de angină, care nu a fost tratată.

La 27 martie 2004, aproximativ la ora 17.00, el și-a pierdut cunoștința în celula sa. A fost chemată o ambulanță și doctorii au constatat că reclamantul a suferit un infarct miocardic acut și suferea de tahicardie și angină. De asemenea, ei au afirmat că reclamantul „a fost lăsat [la izolatorul de detenție] de către colonelul M.”.

La 8 aprilie 2004, aproximativ la ora 16.00, reclamantul din nou și-a pierdut cunoștința și a fost chemată o ambulanța din cauza suspecției la infarctul miocardic. Diagnosticul anterior a fost confirmat și doctorii au notat „refuzul poliției de a-l spitaliza [pe reclamant]”.

În aceeași zi, aproximativ la ora 20.00, a fost din nou chemată ambulanța din cauza suspecții reclamantului la infarctul miocardic. Ca urmare, el a fost spitalizat.

La 6 mai 2004, reclamantul a fost eliberat din detenție, iar la 7 mai 2004, el a cerut asistență medicală de la Institutul Cardiologic din Chișinău.

Pe durata detenției sale reclamantul niciodată nu a beneficiat de asistență medicală, cu excepția cazurilor de acordare a asistenței medicale de urgență de către personalul de la ambulanță, și pe perioada tratamentului la spital.

C.

Durata procedurilor și facilitățile pentru pregătirea apărării

Ancheta penală care a fost inițiată la 29 august 1998 a fost finisată în iulie 2004. Cauza a fost transmisă instanței de judecată la 21 iulie 2004. Judecătorul, căruia i-a fost repartizată această cauză, a fost în concediu până la 8 septembrie 2004.

Reclamantul a prezentat dovezi că multiple ședințe de judecată au fost amânate din cauza absenței procurorului, a martorilor acuzării, sau a judecătorilor.

La 25 decembrie 2006, prima instanță a pronunțat sentința, prin care reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoare pe un termen de un an, cu suspendarea executării pe un an. Reclamantul și procurorul au atacat această sentință.

Reclamantul a solicitat să i să permită să facă copii ale materialelor din dosar pentru a-și pregăti cererea de apel, însă nu i s-a permis. În cererea sa de apel, el s-a plâns în mod expres de refuzul angajaților Curții de Apel Chișinău de a permite avocatului său de a face copii ale unor documente din dosarul său. Motivul acestui refuz a fost că legea îi interzicea să facă asemenea copii. Acesta susține că neacordarea posibilității de a face copii l-a împiedicat pe avocat să pregătească cererea de apel în mod corespunzător. Într-un apel suplimentar din 17 Aprilie 2007, avocatul reclamantului a remarcat ca i s-a oferit acces la câteva volume suplimentare ale materialelor cauzei, doar că din nou nu i s-a permis să facă copii.

La 25 aprilie 2007, Curtea de Apel Chișinău a examinat cauza și a adoptat o decizie, prin care reclamantul a fost recunoscut vinovat și obligat să plătească părții vătămate sumă de 1,600,000 lei moldovenești (MDL, aproximativ 94,730 euro (EUR) la acea dată). Curtea a remarcat,

inter alia

, că părțile au beneficiat de condiții egale pentru a-și susține pretențiile în cauza lor și de a prezenta probele. În special, la solicitarea avocatului reclamantului, a fost efectuată o expertiză în acest sens.

La o dată necunoscută, procurorul a depus un recurs. La 22 mai 2007, reclamantul de asemenea a depus un recurs, în care s-a plâns,

inter alia

, de refuzul de a permite avocatului său de a face copii ale documentelor, despre care s-a pretins că au fost falsificate, pentru a solicita efectuarea unei expertize. Având în vedere că afirmația potrivit căreia reclamantul a falsificat semnătura unei alte persoane se afla în centrul acuzațiilor, necesitatea efectuării unei expertize suplimentare era foarte importantă.

La 23 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței ierarhic inferioare, și a dispus reexaminarea cauzei.

La 19 martie 2010, Curtea de Apel Chișinău a încetat procedurile împotriva reclamantului în ceea ce privește una din acuzațiile și l-a recunoscut vinovat în partea rămasă a acuzațiilor, condamnându-l la pedeapsa cu închisoare pe un termen de zece ani.

Cauza se află la examinarea Curții Supreme de Justiție până în prezent.

PRETENȚII

1.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenției, de detenția sa în condiții inumane.

ÎN DREPT

Printr-o scrisoare din 30 iunie 2010, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea reglementării chestiunilor abordate în cerere. În continuare, el a solicitat Curții să scoată cererea de pe rol, în temeiul articolului 37 al Convenției.

Declarația prevede următoarele:

„... 2. Se pare că circumstanțele cauzei și chestiunile ridicate de către reclamant sunt subiectul unei jurisprudențe bine stabilite a Curții... [Guvernul s-a referit la o listă de cauze în privința Moldovei privind violările articolelor 3 și 6 ale Convenției].

Guvernul recunoaște că autoritățile naționale nu au acordat reclamantului asistența medicală corespunzătoare în timpul detenției sale [necesară] având în vedere starea lui de sănătate, cu violarea articolului 3 al Convenției.

De asemenea, în temeiul aceleiași prevederi ale Convenției, Guvernul recunoaște că reclamantul a fost deținut la acel moment în condiții de detenție inumane și degradante, și anume în izolatorul de detenție al Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate.

De asemenea, Guvernul recunoaște că a avut loc o violare a dreptului reclamantului garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, în special, ca urmare a faptului că procesul penal împotriva lui a avut loc cu încălcarea „termenului rezonabil” [condiția] în temeiul prevederilor sus-menționate.

În final, Guvernul recunoaște că reclamantul a fost privat de dreptul său de a-și pregăti în mod corespunzător apărarea sa în timpul procesului, și, prin urmare, a avut loc violarea articolului 6 § 3 al Convenției.

Printr-o scrisoare din 18 august 2010, reclamantul a exprimat opinia că declarația era inacceptabilă, din cauza lipsei în declarația Guvernului a unei oferte de compensare. El a pretins EUR

20,000 cu titlu de compensație pentru prejudiciul moral, și EUR 10,000 cu titlu de costuri și cheltuieli. De asemenea, el a solicitat încetarea tuturor acuzațiilor împotriva sa în cadrul procesului penal aflat pe rol.

La 13 octombrie 2010, Guvernul a făcut o nouă declarație prin care din nou a recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului și a oferit acestuia o sumă totală de EUR 5,000 cu titlu de compensații și costuri.

La 30 noiembrie 2010, Guvernul a majorat suma oferită cu titlu de compensații la EUR 6,000.

La 2 decembrie 2010, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în ultima declarație a Guvernului era inacceptabil de mică, având în vedere jurisprudența Curții în privința Republicii Moldova. El a cerut transferarea sumei acordate de către Curte în contul bancar al avocatului său, din cauza dificultății de a se folosi de acești bani în timpul detenției sale în închisoare.

Curtea notează că articolul 37 al Convenției prevede că

ea poate hotărî, la orice stadiu al procedurii, scoaterea de pe rol a unei cereri, atunci când circumstanțele permit să se tragă una din concluziile specificate la literele (a), (b) sau (c) ale paragrafului 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) dă dreptul Curții să hotărască scoaterea cererii de pe rol, în special:

„pentru orice alt motiv, constatat de Curte, care nu mai justifică continuarea examinării cererii”.

Curtea mai notează că, în anumite circumstanțe, ea poate scoate o cerere de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenției, în baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei.

În acest sens, Curtea va examina cu atenție declarația în lumina principiilor care rezultă din jurisprudența sa, în special din hotărârea

Tahsin Acar

(a se vedea,

Tahsin Acar v. Turkey

, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI);

WAZA Spółka z o.o. v. Poland

(dec.) nr. 11602/02, 26

iunie 2007; și

Sulwińska v. Poland

(dec.) nr. 28953/03).

Curtea a specificat în mai multe cauze, inclusiv cele aduse împotriva Republicii Moldova, jurisprudența sa referitoare la pretențiile formulate privind violarea articolului 3 al Convenției (acordarea asistenței medicale deținuților – a se vedea, spre exemplu,

Sarban v.

Moldova

, nr. 3456/05, §§ 69-74, 4 octombrie 2005,

Boicenco v. Moldova

, nr.

41088/05, §§ 86-97, 11 iulie 2006, și

Holomiov v. Moldova

, nr.

30649/05, §§ 109-122, 7 noiembrie 2006) și articolului 6 §§ 1 și 3 al Convenției (durata procesului penal – a se vedea, spre exemplu, hotărârea

Holomiov

citată mai sus, §§ 132-147). Mai mult, din documentele prezentate de către părți, nu reiese că iregularitățile procedurale din primul set de proceduri s-au repetat în procesul redeschis. Procesul redeschis încă continuă și, prin urmare, formularea unei pretenții privind noile încălcări procedurale în acest proces nou este prematură.

Având în vedere caracterul recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului din 30 iunie 2010, precum și suma compensației propuse în declarația din 30 noiembrie 2010 – care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu sumele acordate de către Curte în cauze similare – Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1(c)).

Mai mult, în lumina celor de mai sus, și în special având în vedere existența unei jurisprudențe clare și vaste în acest domeniu, Curtea conchide că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale nu îi cere continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1

in fine

al Convenției).

Având în vedere cele de mai sus, cererea urmează a fi scoasă de pe rol.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Ia notă

de

prevederile declarației Guvernului pârât și de modalitățile de asigurare a respectării angajamentelor la care s-a făcut referire în aceasta;

Decide

să scoată cererea de pe rolul său în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenției.

Marialena Tsirli

Egbert Myjer

Grefier adjunct

Președinte