Cernea și alții împotriva României

Reclamanții, doamna Mirela Cernea, domnul Mihai Cernea, doamna Ioana Oprescu, domnul Marius Oprescu și doamna Violeta Sporiș, sunt resortisanți români născuți în 1961, 1953, 1938 și, respectiv, 1962 și locuiesc în Vâlcea. Reclamanta Ioana Oprescu este mama reclamantelor Mirela Cernea și Violeta Sporiș și a reclamantului Marius Oprescu. Reclamantul Mihai Cernea este soțul reclamantei Mirela Cernea. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

Reclamanții sunt proprietarii unui bun imobil situat în Vâlcea, dobândit la 4 aprilie 1914 de la un bunic. Acest bun este format dintr-o casă și un teren aferent de aproximativ 10 000 m 2 . Doi dintre reclamanți, soții Mirela și Mihai Cernea, au dobândit, printr-un act din 4 august 1997 încheiat cu doamna Ioana Oprescu și soțul acesteia, care între timp a decedat, aproximativ 3 000 m 2 din suprafața totală a terenului. Suprafața rămasă face obiectul unei indiviziuni între toți reclamanții și este utilizată în practică de doamna Ioana Oprescu, domnul Marius Oprescu și doamna Violeta Sporiș.

În 1984, în timpul fostului regim comunist, statul a amplasat pe acest teren nouă stâlpi care unesc linii electrice de înaltă tensiune. Ridicată pe platforme de beton, construcția traversează proprietatea. Opt dintre stâlpi se află pe o suprafață de aproximativ 16,25 metri în lungime și de 21,90 metri în lățime din lotul de teren achiziționat la 4 august 1997 de soții Cernea (supra, pct. 3).

Reclamanții afirmă că stâlpii au fost amplasați fără acordul proprietarilor terenului, care ar fi protestat în zadar pe lângă autorități și ar fi primit, în schimb, amenințări și intimidări din partea reprezentanților regimului totalitar.

La o dată nedeterminată, societatea S.C. Electrica S.A., companie națională mixtă deținută majoritar de stat, a urmat după „I.R.E. Pitești”, întreprinderea de stat care amplasase cei nouă stâlpi și care îi exploata din anul 1984. În 2001, reclamanții au chemat în instanță Electrica S.A. pentru a obține retragerea stâlpilor, susținând că aceștia fuseseră amplasați în mod nelegal, fără acordul proprietarilor terenului și cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul respectiv. În subsidiar, în cazul în care instanța nu ar obliga pârâta să retragă stâlpii, aceștia solicitau ca pârâta să fie obligată să le plătească o chirie lunară de 1 000 USD. De asemenea, aceștia solicitau 100 de milioane de lei (ROL), și anume aproximativ 41 000 euro (EUR), cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul pe care îl cauza, în opinia acestora, de trei ani, imposibilitatea de a utiliza terenul în litigiu. În această privință, aceștia indicau faptul că echipe de muncitori ale societății pârâte tulburau în mod periodic folosința proprietății lor pentru a recurge la operațiuni de întreținere și de reparație, intrând cu vehicule de gabarit mare în curtea casei lor și deteriorând, astfel, gazonul și alte amenajări ale proprietății lor. De asemenea, aceștia precizau că se plânseseră de această situație, începând cu 1990, la societatea pârâtă în vederea găsirii unui acord, dar că demersul lor eșuase.

La 18 mai 2001, Judecătoria Brezoi a dispus efectuarea unei expertize de către un expert tehnic autorizat în sensul evaluării prejudiciului suferit de către reclamanți, ca urmare a imposibilității lor de a utiliza terenul ocupat de stâlpii amplasați pe proprietatea lor. Aceasta a solicitat expertului să indice valoarea estimată a recoltei pe care persoanele în cauză ar fi putut să o obțină pe terenul respectiv în timpul celor trei ani care au precedat introducerea acțiunii lor, adică din ianuarie 1998. După ce s-a deplasat la fața locului, expertul agronom M. și-a prezentat raportul. Acesta a indicat că suprafața totală afectată de existența stâlpilor era de 356 m 2 , că terenul era în mod normal destinat agriculturii și că suprafața menționată nu putea fi exploatată prin mijloace mecanizate din cauza distanței foarte mici dintre stâlpi. Acesta a estimat la 18 861 800 ROL, și anume echivalentul sumei de aproximativ 750 EUR, valoarea recoltei pe care reclamanții ar fi putut să o obțină pe această suprafață începând cu ianuarie 1998.

Prin hotărârea din 19 octombrie 2001, Judecătoria Brezoi a admis parțial cererea reclamanților. Hotărând că pârâta amplasase cei nouă stâlpi pe teren în mod nelegal, fără să respecte dispozițiile legale în vigoare la data lucrărilor, aceasta a obligat-o să plătească daune-interese pentru prejudiciul pe care îl cauzase acestora efectuând timp de trei ani lucrări de întreținere și de revizie a capacităților în cauză. Pentru a stabili sumele care trebuiau plătite, aceasta s-a bazat pe raportul de expertiză al expertului M. În schimb, instanța a apreciat că nu putea nici să oblige pârâta la plata unei chirii lunare, nici să dispună retragerea stâlpilor, având în vedere că aceștia alimentau cu electricitate numeroase localități învecinate.

Părțile au introdus apel împotriva acestei hotărâri. Reclamanții contestau în special refuzul instanței de fond de a dispune retragerea stâlpilor de către pârâtă sau de a o obliga să plătească o chirie lunară. Aceștia considerau că instanța nu ținuse seama de faptul că amplasarea instalațiilor pârâtei împiedica ridicarea altor construcții, în special construirea unei locuințe sau a unor amenajări la clădirea existentă, de exemplu, o piscină. De asemenea, aceștia se plângeau de o scădere a valorii terenului lor, susținând că respectivele instalații pe care pârâta le amplasase i-ar împiedica să obțină un preț avantajos în cazul unei vânzări.

În sensul procedurii de apel, o altă expertiză a fost realizată de expertul G., specializat în materie energetică. Acesta a apreciat că terenul situat în zona de protecție a liniilor electrice aeriene care traversau proprietatea reclamanților putea fără niciun pericol să fie utilizat ca teren agricol. Acesta a amintit că, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică și termică (denumită în continuare „OUG nr. 63/1998”), se interzicea terților, deci în speță reclamanților, să ridice orice construcție în zona de protecție, deoarece asemenea zone nu puteau fi utilizate decât în scopuri agricole. Cu privire la întinderea propriu-zisă a acestei zone și la distanța la care era posibil să se construiască, acesta a precizat că minimul era de 3 metri între conductorul extern al liniei de înaltă tensiune și construcție. Acesta a constatat că, pe terenul cu suprafața de 3000 m 2 aparținând soților Cernea în temeiul actului din 4 august 1997, pe care se aflau opt din cei nouă stâlpi în litigiu, lucrările agricole nu puteau fi efectuate decât manual din cauza distanței reduse dintre stâlpi. Pe de altă parte, acesta a observat că restul terenului, utilizat în practică de doamna Ioana Oprescu, domnul Marius Oprescu și doamna Violeta Sporiș, și pe care se afla al nouălea stâlp, era cultivat cu porumb. De asemenea, acesta a subliniat că suprafața cu adevărat inutilizabilă în jurul fiecărui stâlp era de un metru pătrat, și anume un total de nouă metri pătrați din ansamblul terenului reclamanților. Referitor la lucrările de întreținere pe care societatea S.C. Electrica S.A. era obligată să le realizeze în mod periodic la capacitățile electrice, acesta a observat că constau într-un control anual al capacităților și o revizie tehnică o dată la cinci ani, la care se adăugau reparații și intervenții punctuale de fiecare dată când era necesar.

Prin decizia din 28 martie 2003, Tribunalul Argeș a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță, în special referitor la partea în care pârâta era obligată să plătească reclamanților daune-interese reprezentând contravaloarea recoltei pe care aceștia ar fi putut să o obțină pe terenul în cauză începând cu 1998. Pe de altă parte, constatând că în regiunea Brezoi, în care se afla proprietatea reclamanților, capacitățile electrice fuseseră înființate în anii 1980, în temeiul decretului prezidențial din 9 iulie 1982, instanța le-a considerat ca fiind conforme cu reglementările în vigoare la momentul respectiv. În consecință, a considerat că cererea reclamanților de retragere a stâlpilor era abuzivă, ținând seama de faptul că stâlpii alimentau cu electricitate numeroase localități din împrejurimi. În cele din urmă, acesta a precizat că persoanele în cauză puteau pretinde o despăgubire în temeiul art. 630 și următoarele din Codul civil, referitoare la servitute.

Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând că nu fuseseră niciodată expropriați de terenul în cauză și că nicio despăgubire nu fusese acordată proprietarilor la momentul la care statul dispusese construirea stâlpilor.

Societatea pârâtă a formulat, de asemenea, recurs, contestând despăgubirea pe care fusese obligată să o plătească reclamanților și susținând că instanțele încălcaseră dispozițiile legale în temeiul cărora aparțineau domeniului public toate terenurile destinate rețelelor electrice și ocupate de stâlpi de înaltă tensiune, precum și de platformele din beton care susțineau stâlpii. De asemenea, aceasta se plângea că instanța de apel nu a ținut seama de expertiza realizată de expertul G., care indica faptul că reclamanții puteau să își cultive terenul în afara părții destinate rețelelor electrice și ocupate de stâlpii de înaltă tensiune și de platformele din beton, care aparținea, în opinia sa, domeniului public.

Prin hotărârea definitivă din 16 septembrie 2003, Curtea de Apel Pitești a admis recursul formulat de societatea pârâtă și a respins în întregime acțiunea reclamanților. Mai întâi, aceasta a apreciat că se dovedise în speță că înființarea rețelei de linii de înaltă tensiune pe terenul bunicului reclamanților în 1984 fusese realizată în temeiul decretului prezidențial nr. 189 din 9 iulie 1982 și al avizului nr. 530 din 12 martie 1982 al fostului Consiliu Popular al județului Vâlcea, adică în conformitate cu legile în vigoare la momentul faptelor. Subliniind că, atunci când soții Cernea achiziționaseră o parte a terenului respectiv la 4 august 1997, rețeaua de linii de înaltă tensiune era deja instalată aici, a apreciat, de altfel, că aceștia cunoșteau și acceptau existența acestei servituți la momentul achiziționării bunului. În continuare, curtea de apel a observat că, în temeiul art. 5 alin. 1 din OUG nr. 63/1998, terenurile ocupate de fundațiile de beton ale stâlpilor electrici erau bunuri publice. Amintind dispozițiile Legii nr. 18/1991 [art. 4 alin. (1) – (4) și 5] și ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, aceasta a subliniat că rețelele de transport și de distribuție a energiei electrice, precum și terenurile necesare pentru funcționarea lor erau destinate folosinței publice, transportul și distribuția energiei electrice fiind servicii de utilitate publică. Aceasta a observat că reieșea din expertiza realizată de expertul G. că reclamanții puteau utiliza restul terenului în scopuri agricole și a apreciat că această expertiză era mai pertinentă ca cea a expertului M., primul fiind specializat în materie energetică, în timp ce domeniul celui de-al doilea era agronomia. În plus, aceasta a apreciat că, pe lotul de teren unde se aflau cei opt stâlpi, reclamanții puteau realiza lucrările agricole manual. În consecință, aceasta a constatat că, spre deosebire de ceea ce apreciaseră instanțele inferioare, aceștia nu dovediseră că au suferit un prejudiciu generat de un fapt care implică răspunderea civilă delictuală a pârâtei. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia Art. 3 „(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile [...] care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.” Art. 6 „(2) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”. 2. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică și termică (OUG nr. 63/1998)

La momentul faptelor, articolele relevante ale acestei legi erau redactate după cum urmează: Art. 5 „[...] suprafața de teren, având dimensiunile fundației stâlpilor, este bun public [...]” Art. 53 „(1.) Lucrările de realizare, reabilitare și retehnologizare a capacităților energetice și de funcționare a capacităților de producere, de transport și distribuție a energiei electrice și termice sunt de utilitate publică [...]”; (2.) Asupra terenurilor și altor bunuri proprietate privată a altor persoane fizice sau juridice, precum și în privința activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacității energetice, titularii autorizațiilor de înființare, respectiv de funcționare, beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de funcționare a capacității energetice, de următoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacității energetice - obiect al autorizației; b) dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității energetice - obiect al autorizației, pentru reviziile, reparațiile și intervențiile necesare; c) servitutea de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea de rețele de conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității energetice și pentru accesul la locul de amplasare a acestora; [...] (3.) Drepturile de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc prin acord între proprietarul terenului și titularul autorizației de înființare, respectiv de funcționare, cu stabilirea duratei, conținutului, a condițiilor și limitelor de exercitare, precum și a despăgubirilor și indemnizației acordate proprietarului. (4.) În caz de nerealizare a acordului prevăzut la alin. (3) între titularul autorizației de înființare ori de funcționare și proprietar sau, după caz, titularul activității prevăzute la alin. (2) lit. d), la cererea titularului autorizației de înființare/funcționare, va decide instanța judecătorească competența acesteia constituind titlu pentru drepturile prevăzute la alin. (3). (5.) Dreptul de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată [...] se stabilesc și se exercită cu respectarea echității și a principiului minimei afectări a dreptului de proprietate sau, după caz, a activității. (6.) Titularul autorizației de înființare are următoarele obligații: a) să stabilească și să aplice, pe întreaga durată a executării lucrărilor, măsurile de protecție a persoanelor, bunurilor și a mediului; b) să obțină toate avizele, acordurile și atestatele prevăzute de lege pentru realizarea obiectivului autorizat; c) să despăgubească proprietarii terenurilor și titularii activităților afectate de drepturile prevăzute la alin. (2) pentru prejudiciile cauzate acestora prin exercitarea drepturilor respective; [...]” Art. 54 „ [...] (3.) Dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității energetice autorizate, stabilit prin acord cu fiecare dintre proprietarii terenurilor afectate sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească, se întinde pe toată durata de funcționare a capacității autorizate, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcționării normale a capacității. În exercitarea acestui drept titularul autorizației de funcționare poate: a) să depoziteze materiale, echipamente, utilaje, instalații pentru întreținere, revizii, reparații și intervenții necesare asigurării funcționării normale a capacității autorizate; b) să instaleze utilaje și să lucreze cu acestea; c) să afecteze culturi, plantații sau alte amenajări existente și să restrângă activități ale proprietarului în măsura și pe durata strict necesară executării operațiilor [...]. (4.) Titularul autorizației de funcționare este obligat să stabilească cu proprietarul, în condiții rezonabile, perioada, data începerii și durata operațiunilor de întreținere, a reparațiilor, reviziei pentru asigurarea funcționării normale a capacității autorizate și afectările proprietății pe care acestea le implică, precum și indemnizația cuvenită, stabilită conform acordului între părți, iar la terminarea operațiunilor sau a intervenției în caz de avarie, accident sau catastrofă este obligat să degajeze terenul și să îl repună în situația anterioară fără întârziere nejustificată. ” Art. 59 „(1) Terenul necesar pentru înființarea și funcționarea capacității energetice este fie proprietatea titularului autorizației, fie proprietate publică. (2) Dacă terenul necesar pentru înființarea și funcționarea capacității energetice este proprietate privată a unui terț, titularul autorizației trebuie să inițieze procedura legală de expropriere a terenului pentru cauză de utilitate publică și să obțină concesiunea lui pe durata existenței capacității energetice”.

OUG nr. 63/1998 a fost ulterior abrogată și înlocuită de Legea nr. 318 din 8 iulie 2003 (denumită în continuare „Legea nr. 318/2003”), care prevedea pentru titularii de licențe și de autorizații de funcționare a capacităților energetice drepturi de uz și de servitute similare cu cele prevăzute anterior la art. 2 din OUG nr. 63/1998, referitor la terenurile private. Art. 16 din Legea nr. 318/2003 preciza că drepturile de uz și de servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice se realizau cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Acesta indica faptul că, în cazul în care, cu ocazia intervenției pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produceau pagube proprietarilor terenurilor, titularii autorizației aveau obligația sa plătească despăgubiri. De asemenea, art. 16 preciza că proprietarii terenurilor afectați de exercitarea de către titularii autorizației de înființare și de funcționare a capacităților energetice a drepturilor de uz și de servitute urmau să fie despăgubiți pentru prejudiciile cauzate acestora. Legea preciza că, pentru a stabili valoarea daunelor-interese, trebuia să se țină seama de următoarele criterii: – suprafața de teren afectată de lucrările realizate de titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute; – tipul de culturi și de plantații și amenajările afectate de lucrările realizate de titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute; – activitățile proprietarilor terenurilor restrânse din cauza lucrărilor realizate de titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute. Valoarea despăgubirilor trebuia stabilită printr-un acord între titularii de autorizației de înființare și de funcționare și proprietarii terenurilor sau, în lipsa unui acord, printr-o hotărâre judecătorească. Legea preciza că dreptul de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată trebuia exercitat cu respectarea echității și a principiului minimei afectări a dreptului de proprietate sau, după caz, a activității. În temeiul art. 32 din lege, rețeaua de transport a energiei electrice, inclusiv terenurile pe care era instalată, era proprietate publică a statului. În temeiul art. 37, terenurile pe care erau instalate rețelele de distribuție existente la data intrării în vigoare a legii erau și rămâneau proprietatea publică a statului.

Prin decizia din 23 martie 2004, Curtea Constituțională a României a respins un recurs constituțional formulat de două persoane particulare care susțineau că art. 16 din Legea nr. 318/2003 aducea atingere dreptului de proprietate privată garantat de Constituție prin faptul că prevedea gratuitatea exercitării dreptului de uz și de uzufruct asupra proprietăților private pe care se găseau capacitățile energetice. Într-adevăr, aceasta a considerat că, deși exercitarea asupra terenurilor proprietate privată a dreptului de uz și de servitute cu titlu gratuit, stabilită prin lege, avea drept consecință în mod efectiv reducerea veniturilor de care persoanele în cauză beneficiau datorită bunurilor imobile, situația nu reprezenta nicio o expropriere formală, nici o expropriere de facto, ci o restricție privind uzul bunurilor private în interes național, în conformitate cu al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Făcând trimitere la hotărârile pronunțate de Curte în cauzele Mellacher și alții împotriva Austriei (19 decembrie 1989, seria A nr. 169) și Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei (23 septembrie 1982, seria A nr. 52), înalta instanță constituțională a observat că persoanele în cauză aveau libertatea de a-și utiliza bunurile, de a le vinde, de a le da și de a le ipoteca. Aceasta a adăugat că, în cazul în care au suferit un prejudiciu din cauza operațiunilor de realizare sau de revizie a capacităților energetice situate pe terenurile lor, nimic nu le împiedica să solicite o despăgubire în conformitate cu dispozițiile dreptului comun. În această privință, a amintit că, în temeiul art. 16 din Legea nr. 318/2003, exercitarea dreptului de uz și de servitute asupra terenurilor aparținând persoanelor private trebuia să respecte principiul echității, precum și legislația națională în vigoare.

Legea nr. 318/2003 a fost abrogată la 22 februarie 2007 și înlocuită de Legea nr. 13 din 9 ianuarie 2007 energiei electrice (denumită în continuare „Legea nr. 13/2007), în vigoare în prezent. Această lege prevede, pentru titularii de licențe și de autorizații de funcționare a capacităților energetice, drepturi de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată similare cu cele prevăzute anterior de OUG nr. 63/1998 și de Legea nr. 13/2007. Aceasta precizează că drepturile de uz și de servitute sunt exercitate în mod gratuit asupra proprietății publice sau a colectivităților teritoriale. În ceea ce privește capacitățile energetice care aduc atingere dreptului de proprietate al persoanelor particulare, aceasta prevede, la art. 16 alin. (6), că titularii de licențe sau autorizații au obligația de a încheia, în termen de treizeci de zile de la solicitarea proprietarilor afectați, o Convenție-cadru care să prevadă durata, conținutul și limitele de exercitare a drepturilor lor, precum și cuantumul și modul de plată a indemnizațiilor și a despăgubirilor. Legea nr. 13/2007 reiterează, la art. 16, că proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute de către titularii de licențe și autorizații de funcționare a capacităților energetice vor fi despăgubiți pentru prejudiciile cauzate acestora, conform unor criterii similare celor prevăzute de Legea nr. 318/2003 (supra, pct. 19). Valoarea despăgubirilor trebuie stabilită printr-un acord între titularii de autorizații și proprietarii terenurilor sau, în lipsa unui acord, prin hotărâre judecătorească. De asemenea, legea precizează că titularii de licențe și autorizații sunt obligați să încheie aceste acorduri cu proprietarii în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea acestora. Aceasta subliniază că exercitarea dreptului de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată trebuie exercitat cu respectarea echității și a principiului minimei afectări a dreptului de proprietate sau, după caz, a activității. Dispozițiile art. 32 și 37 din Legea nr. 318/2003 sunt, de asemenea, reluate în noua lege (la art. 35 și, respectiv, 41). Art. 21 din Legea nr. 13/2007 prevede, în plus, că, dacă terenul necesar pentru înființarea și funcționarea capacității energetice este proprietate privată a unui terț, titularul autorizației are ca primă opțiune cumpărarea terenului de la proprietar sau să inițieze procedura legală de expropriere a terenului pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubirea proprietarului, în condițiile legii, și să obțină concesiunea acestuia, pe durata existenței capacității energetice. Capete de cerere

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de înființarea și funcționarea unei rețele electrice pe terenul lor de către o societate titulară a unei licențe care nu le-a plătit nicio despăgubire. Aceștia consideră că este o atingere disproporționată adusă dreptului lor la respectarea bunurilor.

De asemenea, reclamanții se plâng de rezultatul acțiunii în justiție pe care au inițiat-o în fața instanțelor naționale pentru a obține retragerea stâlpilor și acordarea de daune-interese. În special, aceștia denunță modul în care instanțele au interpretat și aplicat dreptul intern pentru a stabili dacă statul amplasase sau nu în mod legal stâlpii respectivi pe terenul lor. Aceștia apreciază că nu puteau obține câștig de cauză în această procedură dat fiind că pârâta era o societate a cărui acționar majoritar era statul, ceea ce ar fi determinat instanțele să o favorizeze. Aceștia invocă art. 6 § 1 din Convenție. În drept A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanții consideră că au suferit o atingere disproporționată asupra dreptului de proprietate garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1. 1. Argumentele părților

Reclamanții consideră că înființarea – contrară legii, potrivit acestora, – a unei rețele energetice pe terenul lor și exploatarea sa de către societatea Electrica S.A., fără ca aceștia să beneficieze de o despăgubire pentru prejudiciul astfel cauzat, a golit de substanță dreptul lor de proprietate. Aceștia susțin că stâlpii în litigiu au fost înființați pe terenul lor în timpul fostului regim politic românesc cu încălcarea procedurilor prevăzute la momentul respectiv de legislația națională, că terenul nu a făcut atunci obiectul unei exproprieri și că proprietarul de la momentul respectiv, pe care l-au moștenit, nu a primit nicio despăgubire. Aceștia susțin că este cunoscut faptul că, sub vechiul regim, acordul proprietarilor terenurilor nu era necesar înainte de înființarea și funcționarea unor asemenea capacități energetice.

Aceștia apreciază că le este cauzat un prejudiciu continuu care decurge din imposibilitatea de a beneficia de prerogativele lor de proprietari. În special, aceștia se plâng de faptul că nu pot proceda la ridicarea unor construcții din cauza perimetrului de securitate stabilit în jurul rețelelor electrice și de obligația de a permite accesul necondiționat al societății Electrica S.A. pe terenul lor cu ocazia operațiunilor de revizie, de întreținere și de reparație a capacității energetice în litigiu. Aceștia subliniază că cererea lor pentru a obține din partea societății Electrica S.A. plata unei chirii a fost respinsă prin hotărârea din 16 septembrie 2003 a Curții de Apel Pitești. În această privință, aceștia precizează că o anumită incertitudine exista la momentul respectiv la nivel național, întrucât alte instanțe admiseseră cereri similare și obligaseră titularii de licențe să despăgubească proprietarii plătindu-le o chirie lunară. Aceștia susțin că terenul în cauză nu putea fi considerat ca aparținând domeniului public, o proprietate privată neputând, potrivit acestora, să devină proprietate a statului decât printr-o expropriere pentru cauză de utilitate publică, însoțită de o despăgubire echitabilă și prealabilă. Aceștia subliniază că terenul lor nu a făcut niciodată obiectul unei exproprieri și că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze efectele restricțiilor pe care le-au suportat și pe care continuă să le suporte.

Guvernul contestă acest argument. Acesta subliniază că stâlpii electrici au fost înființați pe terenul reclamanților înainte de ratificarea Convenției de către România, care a avut loc la 20 iunie 1994, iar convenția nu reglementează decât faptele posterioare acestei date. În ceea ce privește ingerințele posterioare intrării în vigoare a Convenției în privința României, în special cele care ar rezulta din activitățile de control, de întreținere și de reparație desfășurate de societatea Electrica S.A. pe terenul reclamanților, și restricțiile aduse dreptului acestora de construcție, Guvernul apreciază că acestea erau prevăzute de OUG nr. 63/1998, înlocuită după abrogarea sa de Legile nr. 318/2003 și 13/2007. Ingerințele în litigiu ar fi urmărit, de asemenea, un scop legitim, și anume buna funcționare a rețelelor electrice de serviciu public, și nu ar fi fost disproporționate în acest scop.

Făcând trimitere la opinia majoritar exprimată de diferite instanțe naționale în urma unei cereri de informații pe care le-a adresat-o și bazându-se pe exemple din jurisprudența națională, Guvernul afirmă că reclamanții puteau obține o despăgubire prin introducerea unei acțiuni care să îl oblige pe titularul autorizației, în speță, societatea Electrica S.A., să încheie cu aceștia un acord de tipul prevăzut la art. 53 din OUG nr. 63/1998. De asemenea, ar fi avut posibilitatea de a introduce o acțiune de drept comun întemeiată pe art. 998 și 999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru a obține reparație pentru prejudiciul care le ‑ ar fi fost eventual cauzat, prin dovedirea realității. În această privință, Guvernul subliniază că instanțele naționale, considerând că persoanele în cauză nu dovediseră realitatea prejudiciului pe care îl pretindeau, au respins printr-o hotărâre definitivă – pe care o consideră motivată în mod amplu – acțiunea pe care acestea o inițiaseră în acest sens.

În cele din urmă, Guvernul subliniază că interdicția de construcție nu se referea decât la o zonă de protecție de trei metri de la conductorul extern și că, în orice caz, terenul respectiv nu era un teren construibil, ci un teren agricol. 2. Motivarea Curții a) Cu privire la diferitele ingerințe pretinse de reclamanți

Curtea subliniază, mai întâi, că părțile sunt în dezacord cu privire la chestiunea amplasării stâlpilor pe terenul reclamanților cu respectarea procedurilor prevăzute de legislația națională.

Curtea are obligația de a-și examina din oficiu și în toate etapele procedurii competența ratione temporis , întrucât este vorba mai degrabă de o chestiune de competență a Curții decât de admisibilitate în sensul strict al termenului [ Blečić împotriva Croației (GC), nr. 59532/00, pct. 67, CEDO 2006-...]. În temeiul normelor generale ale dreptului internațional, în special cea privind lipsa efectului retroactiv al tratatelor, dispozițiile Convenției nu obligă o parte contractantă nici în ceea ce privește un act sau un fapt care a avut loc înainte de data de intrare în vigoare a Convenției în privința părții respective, nici în ceea ce privește o situație care a încetat să existe înainte de această dată [ Blečić împotriva Croației (GC), citată anterior, pct. 70]. Deși este adevărat că, de la data ratificării, toate actele sau omisiunile statului trebuie să fie conforme Convenției ( Yağcı și Sargın împotriva Turciei , 8 iunie 1995, pct. 40, seria A nr. 319 ‑ A), aceasta nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparație a nedreptăților sau a prejudiciilor cauzate înainte de această dată [ Kopecký împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 38, CEDO 2004-IX]. Reiese că Curtea nu poate examina legalitatea, în 1984, a amplasării pe terenul reclamanților a nouă stâlpi de înaltă tensiune care leagă linii electrice pe proprietatea acestora. Competența sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare decât perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în România.

Astfel, examinarea Curții nu se poate referi decât la pretinsa imposibilitate a reclamanților de a beneficia de prerogativele lor de proprietari ca urmare a obligațiilor care le erau impuse, începând cu 20 iunie 1994, de legislația națională în vigoare, astfel cum a fost interpretată și aplicată prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sesizate de aceștia. Aceste obligații, astfel cum le descriu reclamanții, constau în principal în a lăsa stâlpii electrici pe proprietatea lor fără să poată percepe chirie din partea societății Electrica S.A., titulara unei autorizații de funcționare a stâlpilor respectivi, în a permite accesul necondiționat al societății pe terenul lor în vederea operațiunilor de revizie, de întreținere și de reparație și, în cele din urmă, în a nu ridica construcții pe teren. b) Cu privire la natura ingerințelor pretinse

Astfel cum a afirmat Curtea în mai multe rânduri, art. 1 din Protocolul nr. 1 conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, care este menționată în a doua frază din același alineat, are în vedere lipsirea de proprietate și o supune anumitor condiții; în privința celei de-a treia, consemnată în al doilea alineat, aceasta se referă, printre altele, la dreptul statului de a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general (a se vedea, în special, Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei , 23 septembrie 1982, pct. 61, seria A nr. 52). Cu toate acestea, nu este vorba de reguli lipsite de legătură între ele: a doua și a treia vizează exemple specifice de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima ( Lithgow și alții împotriva Regatului Unit , 8 iulie 1986, pct. 106, seria A nr. 102).

În speță, trebuie mai întâi să se stabilească norma aplicabilă.

Curtea observă că terenul reclamanților nu a făcut obiectul unei proceduri de expropriere după 20 iunie 1994. Prin urmare, nu au fost lipsiți niciodată în mod formal de proprietatea lor: aceștia puteau să utilizeze terenul, să îl vândă, să îl doneze, să îl cedeze sau să îl ipotecheze, după cum a subliniat pe bună dreptate Curtea Constituțională în decizia sa din 23 martie 2004 (supra, pct. 17). Este adevărat că lotul de teren care era ocupat cu fundațiile stâlpilor electrici a fost considerat drept „bun public”, în temeiul art. 5 din OUG nr. 63/1998, în vigoare la momentul faptelor. Conținutul acestei dispoziții, pe care s-au întemeiat instanțele naționale pentru a respinge cererea reclamanților pentru retragerea stâlpilor, a fost confirmat ulterior prin art. 37 din Legea nr. 318/2003, care preciza că terenurile pe care erau situate rețelele de distribuție existente la data intrării în vigoare a legii aparțineau statului și rămâneau în proprietatea sa.

Totuși, aceste dispoziții nu au privat reclamanții de proprietatea lor, ci se refereau la punerea în aplicare la nivel național a unei politici de producție și de distribuție a energiei electrice și termice după schimbarea regimului politic în țară. Toate efectele prejudiciabile ale ingerințelor invocate de reclamanți (supra, pct. 29), inclusiv cele rezultate din aplicarea art. 5 din OUG nr. 63/1998, decurgeau din noua legislație națională în materie de producție și de distribuție a energiei electrice și termice. Prin urmare, Curtea consideră că măsurile de care se plâng reclamanții intră sub incidența reglementării privind „folosirea bunurilor” în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, mutatis mutandis , J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (GC), nr. 44302/02, pct. 66, CEDO 2007 ‑ X, și AGOSI împotriva Regatului Unit , 24 octombrie 1986, pct. 51, seria A nr. 108]. c) Cu privire la respectarea cerințelor de la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1

Nu se contestă că atât OUG nr. 63/1998 privind energia electrică și termică, în temeiul căreia au fost luate măsurile de limitare a dreptului de proprietate al reclamanților, cât și Legea nr. 318/2003 și Legea nr. 13/2007, care au înlocuit-o ulterior, sunt conforme cu dreptul statelor „de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor”, enunțat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceste texte diferite, care permit funcționarea optimă a rețelelor electrice de serviciu public în mai multe comune ale țării, urmăresc, fără îndoială, un scop legitim de interes general. Totuși, doar acest element nu este suficient pentru respectarea dreptului garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1. Al doilea paragraf al acestei dispoziții trebuie, într-adevăr, să fie interpretat în lumina principiului general enunțat la începutul primului: prin urmare, trebuie să existe, de asemenea, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit; altfel spus, este sarcina Curții să verifice dacă a fost păstrat un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză. Astfel, aceasta recunoaște statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare, cât și pentru a hotărî dacă consecințele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză [a se vedea J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd , citată anterior, pct . 75, și AGOSI , citată anterior, pct. 52].

În speță, reclamanții consideră că restricțiile care le-au fost impuse în temeiul legislației naționale limitează în mod semnificativ prerogativele lor de proprietari.

Stâlpii electrici amplasați în 1984 pe terenul reclamanților nu ocupă decât o parte din acesta, iar majoritatea sunt grupați pe o suprafață cu lungimea de 16,25 metri și lățimea de 21,90 metri. După cum au subliniat în mod corect instanțele naționale, soții Cernea, care, dintre toți reclamanții, sunt în mod evident cei mai afectați de ingerința invocată, au cumpărat parcela de teren în cauză prin contractul din 4 august 1997, și anume la destul de mult timp după înființarea rețelei de înaltă tensiune în litigiu. După cum a subliniat Curtea de Apel Ploiești, atunci când au cumpărat parcela de teren pe care fuseseră ridicați opt din cei nouă stâlpi, reclamanții respectivi cunoșteau și își asumau consecințele prezenței acestor capacități și ale exploatării acestora de către societatea titulară a unei autorizații în acest sens.

Unul dintre principalele argumente prezentate de către toți reclamanții în sprijinul tezei conform căreia restricțiile aduse exercitării dreptului lor de proprietate ar fi disproporționate se bazează pe faptul că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze drepturile de uz și de servitute concesionate titularei autorizației de exploatare a capacității energetice amplasate pe terenul lor. Într-adevăr, instanțele interne au respins cererea lor de despăgubire financiară sub forma unei chirii care să le fie plătită de societatea Electrica S.A. în schimbul obligației lor de a lăsa stâlpii electrici pe proprietatea lor. Curtea amintește, în această privință, că, atunci când este vorba de o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, după cum este cazul în speță, lipsa despăgubirii este unul dintre factorii care trebuie luați în considerare pentru a stabili dacă a fost respectat un just echilibru, dar aceasta nu poate, ca atare, să reprezinte o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 [ J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd , citată anterior, pct. 79, Depalle îpotriva Franței (GC), nr. 34044/02, pct. 91, CEDO 2010 ‑ ..., și Anonymos Touristiki Etairia Xenodocheia Kritis împotriva Greciei, nr. 35332/05, pct. 45, 21 februarie 2008]. Caracterul proporțional al unei atingeri aduse dreptului la respectarea bunurilor poate să depindă, de asemenea, de existența unor garanții de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile [a se vedea Galtieri împotriva Italiei , nr. 72864/01, (dec.), 24 ianuarie 2006, și, mutatis mutandis , Immobiliare Saffi împotriva Italiei , nr. 22774/93, pct. 54, CEDO 1999-V].

Or, legile naționale adoptate succesiv în domeniul energetic conțin, într-adevăr, asemenea garanții. În ceea ce privește accesul titularilor de licențe la terenul persoanelor particulare pe care au fost înființate capacități energetice în vederea efectuării unor operațiuni de revizie, de întreținere și de reparație, exercitarea dreptului de uz și de servitute a fost condiționată, de la adoptarea OUG nr. 63/1998, de respectarea principiilor echității și minimei afectări a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile și obligațiile care le revin titularilor de licențe de funcționare a capacităților energetice și, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se află aceste capacități. În special, Legea nr. 318 din 8 iulie 2003 a clarificat chestiunea de a ști dacă exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra unor terenuri aparținând persoanelor particulare avea loc cu titlu gratuit sau nu, punând astfel capăt eventualelor incertitudini în domeniu.

În ciuda soluției gratuității pentru care optase organul legislativ la momentul respectiv, proprietarii terenurilor afectați de exercitarea drepturilor de uz și de servitute în general, iar în special reclamanții, nu se aflau în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiți pentru activitățile desfășurate de către titularii de licențe de funcționare. Dimpotrivă, atât OUG nr. 63/1998, cât și legislația ulterioară le permitea, prin încheierea unui acord cu titularul autorizației sau, după caz, prin obținerea unei hotărâri judecătorești, să primească o despăgubire pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute (supra, pct. 15 ‑ 18). Or, aceștia nu au inițiat niciodată o acțiune prin care să oblige titulara autorizației, în speță societatea Electrica S.A., să încheie cu ei un asemenea acord.

În plus, din decizia Curții Constituționale și din exemplele de jurisprudență prezentate de Guvern (supra, pct. 17 și 25) reiese că proprietarii de terenuri care făceau obiectul unor restricții ce urmăreau un scop de interes național, precum cele din prezenta speță, puteau, nu doar în teorie, ci și în practică, să obțină reparație pentru prejudiciul cauzat de lucrările întreprinse de titularii drepturilor de uz și de servitute, în special prin inițierea unei acțiuni în justiție întemeiate pe dispozițiile de drept comun. Simplul fapt că reclamanții nu au obținut câștig de cauză după ce au chemat în instanță, în 2001, societatea S.C. Electrica S.A. nu poate să dea naștere la îndoieli cu privire la eficacitatea de fapt sau de drept a acestui recurs. Nimic nu indică faptul că procedura judiciară referitoare la acțiunea lor ar fi fost inechitabilă. În această privință, Curtea subliniază că instanțele naționale le-au respins acțiunea în despăgubiri pe motiv că nu dovediseră că au suferit un prejudiciu real, la încheierea unei proceduri desfășurate cu respectarea principiului contradictorialității și în cursul căreia părțile au putut prezenta probe în sprijinul argumentelor lor. În ceea ce privește acțiunile în despăgubire pentru un prejudiciu material, care, prin natura lor, necesită ca pretențiile prezentate să fie justificate de diferite probe, cerința de a aduce proba prejudiciului invocat, prevăzută de legislația națională - cerință care nu fusese îndeplinită în speță, conform hotărârii instanțelor - nu este nici excesivă, nici arbitrară (a se vedea, a contrario , Danev împotriva Bulgariei , nr. 9411/05, pct. 32-37, 2 septembrie 2010; Iovtchev împotriva Bulgariei , nr. 41211/98, pct. 146, 2 februarie 2006, și Elefteriadis împotriva României , nr. 38427/05, pct. 54, 25 ianuarie 2011).

De altfel, Curtea constată că garanțiile procedurale de care beneficiază proprietarii terenurilor pe care sunt amplasate rețele energetice, precum pe cel al reclamanților, au fost și mai consolidate odată cu adoptarea Legii nr. 318/2003, iar apoi a Legii nr. 13/2007, în prezent în vigoare, care a înlocuit-o. Criteriile de despăgubire a proprietarilor de terenuri afectați de drepturi de uz și de servitute în beneficiul titularilor de licențe și de autorizații de funcționare a capacităților energetice au devenit din ce în ce mai precise, iar legea acordă de acum înainte titularilor de licențe și de autorizații un termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor de încheiere a unor acorduri cu ei (supra, pct. 18). Întrucât reclamanții par să denunțe o situație continuă, Curtea subliniază că nu au utilizat aceste noi posibilități, deși efective și eficiente, solicitând în mod formal titularului autorizației de funcționare a capacității energetice situate pe terenul lor încheierea unui acord.

În măsura în care capătul de cerere al reclamanților ar putea fi interpretat ca o imputare adusă autorităților de a nu fi procedat, după 1994, la exproprierea terenului lor, Curtea amintește că, într-un domeniu atât de complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile sale de interes general. Exproprierea terenului ar fi conferit, în mod evident, reclamanților un drept la măsuri compensatorii, însă nimic nu dovedește că aceasta ar fi servit mai bine scopurilor de interes general vizate de politica respectivă. Indiferent de situație, nu a fost vorba în speță de o alegere în mod vădit arbitrară sau nerezonabilă (supra, pct. 38-41), iar Curtea nu poate substitui, cu propria apreciere, pe cea a autorităților naționale cu privire la mijloacele cele mai adecvate pentru a atinge, la nivel intern, rezultatele urmărite de o politică publică.

În mod mai general, Curtea observă că stâlpii amplasați pe terenul reclamanților fac parte dintr-o rețea energetică care alimentează cu electricitate numeroase localități, printre care și pe cea a lor. Astfel, și aceștia beneficiază de servitutea care le afectează terenul.

În cele din urmă, Curtea observă că restricția privind ridicarea de construcții pe terenul reclamanților se referă doar la zona de protecție a rețelei energetice, și anume, după cum reiese din raportul de expertiză realizat de expertul autorizat de pe lângă Tribunalul Argeș, de trei metri de la conductorul extern, fapt care a fost confirmat de Guvern. Nu a fost prevăzută nicio interdicție absolută de ridicare de construcții în afara perimetrului de protecție și de siguranță a stâlpilor electrici nici în OUG nr. 63/1998, nici în legile adoptate ulterior în domeniu. Pe de altă parte, din elementele aflate la dosar nu reiese că terenul ar fi fost încadrat ca „neconstruibil” din cauza amplasării stâlpilor și nici că persoanele în cauză ar fi depus o cerere de autorizație de construcție sau de reîncadrare ca teren construibil care să le fi fost refuzată. Toate elementele disponibile sugerează că terenul respectiv este un teren agricol și că reclamanții pot să îl exploateze ca atare.

Ținând seama de circumstanțele specifice ale prezentei cauze și după ce a recurs la o apreciere globală a faptelor, Curtea consideră că autoritățile naționale au păstrat, în speță, echilibrul just care trebuie să predomine în materie de reglementare a folosirii bunurilor între interesul public și interesul privat.

Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție

De asemenea, reclamanții se plâng, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție, de rezultatul acțiunii în justiție pe care au inițiat-o în fața instanțelor naționale pentru a obține retragerea stâlpilor și acordarea de daune-interese.

În jurisprudența constantă, Curții nu îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanță internă, interpretarea legislației interne revenind în primul rând autorităților naționale, în special curților și tribunalelor [ Tejedor García împotriva Spaniei , 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, și Garcίa Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Misiunea încredințată Curții prin Convenție constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [a se vedea Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos , 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004].

După cum tocmai a observat Curtea din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, nimic nu dovedește că procedura desfășurată în acțiunea inițiată de către reclamanți la nivel național ar fi fost inechitabilă. În speță, persoanele în cauză au beneficiat de o procedură contradictorie și au putut, în diferitele stadii ale acesteia, să prezinte argumentele de fapt și de drept pe care le considerau pertinente pentru apărarea cauzei lor. Nu este de competența Curții să aprecieze elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o asemenea decizie, mai degrabă decât o alta. În cazul în care ar face acest lucru, ar depăși limitele misiunii sale [ Kemmache împotriva Franței (nr. 3) , 24 noiembrie 1994, pct. 44, seria A nr. 296 ‑ C]. În prezenta cauză, aceasta nu identifică niciun semn de caracter inechitabil sau arbitrar, iar simplul fapt că instanțele, printr-o decizie motivată, s-au pronunțat în favoarea părții adverse nu este suficient pentru a pune sub îndoială caracterul echitabil al procedurii.

Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Grefier Josep Casadevall Președinte