SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cererea nr. 37355/10 prezentată de Ibrahim Mahmood KHALED împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 31 mai 2011 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, Giorgio Malinverni, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători și Stanley Naismith; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 iulie 2010 având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții și ridicată ulterior; având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, domnul Ibrahim Mahmood Khaled, este un resortisant libanez, născut în 1967 și rezident la Roma. Acesta este reprezentat în fața Curții de către A.G. Lana, avocat la Roma. Guvernul italian ( A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-78/08-C-82/08, ECLI:EU:C:2008:291, punctul 66. Reclamantul s-a născut într-un lagăr de refugiați din Liban, dintr-o familie palestiniană. La o dată nespecificată, familia reclamantului s-a transferat în Siria într-un alt lagăr de refugiați. Reclamantul și-a petrecut copilăria între taberele de refugiați din Liban (Shatila și Chabra) și Siria unde a fost instruit să folosească armele de foc de către organizația Al Fah. La vârsta de 15 ani, reclamantul a fost un membru activ al grupului de persoane Abu Nidal. În 1985, reclamantul a ajuns în Italia, unde a participat la atentatul împotriva companiei israeliene El Al la aeroportul Fiumicino din 1985. În 1989, a fost condamnat de instanțele italiene la 25 de ani de închisoare și a fost expulzat de pe teritoriul național după ce a fost condamnat. Între timp, reclamantul susține că este departe de ideologia teroristă și că a obținut o diplomă în științele politice. În 2009, reclamantul a depus o mărturie în cadrul unui proces în Statele Unite privind despăgubirea rudelor victimelor atacului asupra Libiei, care fusese acuzată de a fi legat de atac. În decembrie 2009, reclamantul a numit Ministerul de Interne în fața Tribunalului din Roma pentru a obține azil politic în Italia sau statutul de apatrid. La 11 iunie 2010, reclamantul și-a încheiat pedeapsa. În aceeași zi, un decret de expulzare, fără indicarea țării de destinație, i-a fost notificat. La 15 iunie 2010, reclamantul a fost audiat de Comisia Teritorială pentru recunoașterea statutului de refugiat. 2010, hotărând cu privire la cererea sa de acordare a statutului de refugiat sau, în subsidiar, a protecției internaționale, Comisia Teritorială de la Roma l-a decăzut pe solicitant. Comisia a subliniat că reclamantul nu a demonstrat că o eventuală revenire în Liban sau Siria ar putea cauza o situație reală de pericol pentru viața sa. În aceeași zi, reclamantul sesizează Tribunalul din Roma în sensul articolului 700 din Codul de procedură civilă pentru a obține suspendarea măsurii de expulzare. Prin faxul din 6 iulie 2010, reclamantul a solicitat Curții să aplice art. 39 din regulament și să suspende expulzarea acestuia. El a susținut că, în calitate de persoană care a colaborat cu autoritățile SUA, în caz de expulzare în Liban sau Siria, va fi perceput ca un trădător care a colaborat cu americanii în cadrul unui proces în Statele Unite privind despăgubirea rudelor victimelor atacului asupra companiei israeliene El Al în aeroportul din Fiumicino în 1985. La 9 iulie 2010, președinta Secțiunii a decis să aplice art. 39 din regulament pentru o perioadă de două luni și să solicite informații în statul italian privind naționalitatea reclamantului și țara de destinație. În special, Curtea a atras atenția guvernului asupra faptului că reclamantul pretindea că are cetățenia libaneză, în timp ce documentele Comisiei teritoriale pentru recunoașterea statutului de refugiat erau de origine palestiniană. Prin scrisoarea din 30 iulie În 2010, guvernul a informat Curtea cu privire la faptul că nu era în măsură să indice în ce țară va fi expulzat reclamantul și că erau efectuate investigații pentru a determina cetățenia sa. Pe de altă parte, acesta susținea că reclamantul nu a atacat decretul de expulzare în fața instanței administrative regionale (TAR). La 2 septembrie 2010, președintele secțiunii a decis să prelungească până la noi ordine măsura provizorie indicată în temeiul articolului 39 din regulament și să solicite informații suplimentare părților cu privire la cetățenia reclamantului, țara de destinație și acțiunile interne epuizate. În urma aplicării de către Curte a articolului 39 din Regulamentul său de procedură, la 29 September 2010, judecătorul de aplicare a pedepsei a decis să înlocuiască măsura de deportare cu cea a eliberării pentru trei ani. La 9 februarie 2011, reclamantului i s-a eliberat un permis de ședere temporară pentru o perioadă de patru luni. Invocând articolele 2 și 3 din Convenție, reclamantul declară că riscă să fie supus unor tratamente abuzive împotriva acestor dispoziții în caz de trimitere la Siria sau Liban. În plus, reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 13, în măsura în care nu dispune de o acțiune efectivă de suspendare a expulzării. Curtea arată că nu mai este necesar să se examineze în continuare cererea formulată de reclamantă, din următoarele motive. Prin scrisoarea din 23 februarie 2011, recurenta a informat grefa că nu mai dorește să își mențină cererea în fața Curții, deoarece reclamantul are dreptul de a elibera un permis de ședere temporară. Reclamantul a solicitat, de asemenea, Curții să se pronunțe asupra cheltuielilor procedurii în conformitate cu jurisprudența Curții (El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Țările de Jos (radiație) [GC], n 25525/03, § 39, 20 decembrie 2007). La rândul său, guvernul solicită Curții să nu acorde o sumă în acest sens, în lipsa unei constatări de încălcare a convenției. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În conformitate cu art. 37 alin. În plus, în circumstanțele de mai sus, Curtea consideră că nici o sumă nu se datorează cheltuielilor de judecată [art. 43 alineatul (4) din Regulamentul de procedură]. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol în conformitate cu articolul (a) din Convenția Stanley Naismith Françoise Tulkens Modululer Președinte
Requête n
o
37355/10
présentée par Ibrahim Mahmood KHALED
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 31 mai 2011 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
David Thór Björgvinsson,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 juillet 2010
;
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour et levée par la suite ;
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour
;
Vu les commentaires soumis par le gouvernement défendeur et ceux présentés en réponse par le requérant
;
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ibrahim Mahmood Khaled, est un ressortissant libanais, né en 1967 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par
M
e
A.G. Lana, avocat à Rome. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
me
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est né dans un camp de refugiés au Liban d’une famille palestinienne. A une date non précisée, la famille du requérant se transféra en Syrie dans un autre camp de réfugiés. Le requérant passa son enfance entre les camps de réfugiés de Liban (
Shatila et Chabra
) et Syrie où il reçut une formation d’usage des armes à feu par l’organisation «
Al Fatah
».
A 15 ans, le requérant était un membre actif du groupe de «
Abu Nidal
». En 1985, le requérant arriva en Italie où il participa à l’attentat contre la compagnie israélienne El Al à l’aéroport de Fiumicino de 1985. En 1989, il fut condamné par les juridictions italiennes à 25 ans de prison et à être expulsé du territoire national une fois la peine purgée.
Pendant ce temps, le requérant affirme s’être éloigné de l’idéologie terroriste et d’avoir obtenu un diplôme en sciences politiques. En 2009, le requérant fit un témoignage dans le cadre d’un procès aux Etats-Unis concernant le dédommagement des proches des victimes de l’attentat – procès qui avait été instauré contre la Libye, soupçonnée d’être liée à l’attentat.
En décembre 2009, le requérant assigna le ministère de l’intérieur devant le tribunal de Rome afin d’obtenir l’asile politique en Italie ou le statut d’apatride. L’audience a été fixée en 2012.
Le 11
juin 2010, le requérant termina de purger sa peine. Le même jour un décret d’expulsion, sans l’indication du pays de destination, lui fut notifié. Le 14
juin
2010, le juge de paix de Rome valida ledit décret.
Le 15
juin
2010, le requérant fut entendu par la Commission territoriale pour la reconnaissance du statut de réfugié.
Le 18
juin
2010, statuant sur sa demande visant l’octroi du statut de réfugié ou, à titre subsidiaire, de la protection internationale, la Commission territoriale de Rome débouta le requérant. La Commission souligna que le requérant n’avait pas prouvé qu’un éventuel retour au Liban ou en Syrie l’exposerait à une réelle situation de danger pour sa vie.
Ce même jour, le requérant saisit le tribunal de Rome au sens de l’article 700 du code de procédure civile afin d’obtenir la suspension de la mesure d’expulsion.
Par une télécopie du 6
juillet
2010, le requérant demanda à la Cour l’application de l’article 39 du règlement et de suspendre son expulsion. Il alléguait qu’en qualité de personne ayant collaboré avec les autorités des États-Unis, en cas d’expulsion vers le Liban ou la Syrie il serait perçu comme un traître ayant collaboré avec les Américains dans le cadre d’un procès aux Etats-Unis concernant le dédommagement des proches des victimes de l’attentat perpétré contre la compagnie israélienne El Al à l’aéroport de Fiumicino en 1985. Il invoquait les articles 2 et 3 de la Convention.
Le 9
juillet
2010, la présidente de la Section décida d’appliquer l’article 39 du règlement pour une période de deux mois et de demander des renseignements à l’Etat italien concernant la nationalité du requérant et le pays de destination. En particulier, la Cour attirait l’attention du Gouvernement sur le fait que le requérant affirmait avoir la nationalité libanaise, alors que il ressortait des documents de la Commission territoriale pour la reconnaissance du statut de réfugié, qu’il était d’origine palestinienne.
Par un courrier du 30
juillet
2010, le Gouvernement informa la Cour de ce qu’il n’était pas en mesure d’indiquer vers quel pays le requérant serait expulsé et que des investigations étaient menées pour déterminer sa nationalité. Par ailleurs, il faisait valoir que le requérant n’avait pas attaqué le décret d’expulsion devant le tribunal administratif régional (TAR).
Le 2 septembre 2010, la présidente de la Section décida de proroger jusqu’à nouvel ordre la mesure provisoire indiquée en application de l’article 39 du règlement et de demander des renseignements supplémentaires aux parties concernant la nationalité du requérant, le pays de destination et les recours internes épuisés.
Suite à l’application par la Cour de l’article 39 de son règlement, le 29
septembre
2010, le juge d’application des peines décida de remplacer la mesure de l’expulsion par celle de la liberté surveillée pour trois ans. Le 9
février
2011, un permis de séjour temporaire fut délivré au requérant pour une durée de quatre mois.
Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant allègue risquer de subir des mauvais traitements contraires à ces dispositions en cas de renvoi vers la Syrie ou le Liban. En outre, le requérant se plaint d’une violation de l’article 13, dans la mesure où il ne dispose pas d’un recours effectif pour suspendre l’expulsion.
La Cour relève qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant la requête introduite par la partie requérante, pour les motifs suivants.
Par un courrier du 23
février
2011, la partie requérante a informé le greffe qu’elle ne souhaite plus maintenir sa requête devant la Cour car le requérant s’est vu délivrer un titre de séjour temporaire.
Le requérant demandait également à la Cour de se prononcer sur les frais de la procédure conformément à la jurisprudence de la Cour
(El Majjaoui et Stichting Touba Moskee c. Pays-Bas
(radiation) [GC], n
o
25525/03, § 39,
20 décembre 2007).
De son côté, le Gouvernement demande à la Cour de ne pas accorder de somme à ce titre, en l’absence d’un quelconque constat de violation de la Convention.
A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que le requérant n’entend plus maintenir sa requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Conformément à l’article 37 § 1
in fine
, la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête. Il y a donc lieu de rayer l’affaire du rôle.
Par ailleurs, dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime qu’aucun montant n’est dû au titre des dépens (article
43 § 4 du règlement de la Cour).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle conformément à l’article
37
§
1
a) de la Convention
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente