CASE OF BARITS v. GREECE

PRIMEI SECȚII CAUZE DE BARITS c. GRECE (Depunerea nr. 365/09) HOTĂRÂREA STRASBOURG 7 iunie 2011 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Barits c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Anatoly Kovler, Președintele, George Nicolaou, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători, și André Wampach, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 17 mai 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 365/09) împotriva Republicii Elene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național grec, dl Alfredos-Iakovos Barits („reclamantul”), la 28 noiembrie 2008. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Chirdaris, avocat practicant la Atena. Guvernul grec (“Guvernul”) a fost reprezentat de delegații agentului lor, dl M. Apessos și dna K. Paraskevopoulou, Consilieri Seniori la Consiliul Legal de Stat, și dna Z. Chatzipavlou, asistent juridic la Consiliul Legal de Stat. La 19 martie 2010, Președintele Primei Secțiuni a hotărât să comunice plângeri cu privire la durata procedurii și lipsa măsurilor de remediere în această privință către Guvern. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost alocată unui comitet de trei judecători. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1953 și trăiește în Salonik. La 6 martie 2000, el a depus o acțiune (nr. 2145/2000) cu instanțele civile care solicită anularea voinței unchiului său întârziat, conform căreia anumite proprietăți au fost revocate către A.A. Reclamantul a susținut că unchiul său întârziat a făcut A.A. moștenitorul său după ce a fost înșelat și șantajat de ea. La 25 aprilie 2000, A.A. a introdus plângeri penale împotriva reclamantului pentru difamare malfăcută, susținând că a făcut declarații false în acțiune nr. 2145/2000 care i-au afectat reputația. La 29 ianuarie 2001, reclamantul a fost urmărit de procurorul de Primă Instanță din Atena și cazul a fost remis Tribunalului Penal de Primă Instanță din Atena. La 27 iunie 2005, Tribunalul Criminal de Primă Instanță din Atena a condamnat reclamantul și l-a condamnat la o condamnare suspendată de opt luni de închisoare (decizia nr. 46411/2005). În aceeași zi, reclamantul a depus un recurs la Tribunalul Criminal de Apel din Atena care a contestat concluziile instanței de Primă Instanță și evaluarea probelor. 10. Prin hotărârea din 18 septembrie 2006, Curtea de Apel a redus condamnarea reclamantului la o condamnare suspendată de cinci luni de închisoare (amendament nr. 6800/2006). 11. La 27 octombrie 2006, reclamantul a depus un recurs la punctele de drept în fața Curții de Casație. La 29 martie 2007, el a depus motive suplimentare de recurs. Avocatul privind punctele de drept a fost auzit la 16 octombrie 2007. 12. Prin hotărârea din 28 mai 2008, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului (decizia nr. 1396/2008). Prezenta hotărâre a fost finalizată la 23 iulie 2008. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În hotărârea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 14. Guvernul a contestat acest argument. 15. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 29 ianuarie 2001 când Procurorul de Primă Instanță din Atena a hotărât să în judece reclamantul și s-a încheiat la 23 iulie 2008 atunci când hotărârea nr. 1396/2008 a Curții de Casație a fost finalizată. Astfel a durat aproximativ șapte ani și șase luni pentru trei niveluri de competență. Admisibilitatea 16. Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre multe alte autorități, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II) 18. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin chestiuni similare cu cele din acest caz (a se vedea Pélissier și Sassi , citate mai sus). 19. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 13 AL CONVENȚIEI 20. Reclamantul s-a încălcat în continuare de faptul că în Grecia nu exista nici o instanță la care ar putea fi formulată cererea de a se plânge de lungimea excesivă a procedurii. El se bazează pe art. 13 din convenție care prevede după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți sunt încălcate, astfel cum sunt prevăzute în Convenție, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” 21. Guvernul a contestat acest argument. 22. Curtea constată că această plângere este legată de cea examinată mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. 23. Curtea reiterează că art. 13 garantează o soluție eficace în fața unei autorități naționale pentru o presupusă încălcare a cerinței prevăzute la art. 6 § 1 pentru a auzi un caz într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia) [GC], nr. 30210/96, § 156, CEDH 2000-XI], subliniază că obiecțiile și argumentele prezentate de guvern au fost respinse în cazurile anterioare (a se vedea Konti-Arvaniti c. Grèce , n 53401/99, §§ 29-30, 10 Avril 2003 și Tsoukalas c. Grecia , nr. 12286/08, §§ 37-43, 22 iulie 2010) și nu consideră niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. 24. Prin urmare, Curtea consideră că în acest caz s-a încălcat art. 13 din Convenție din cauza lipsei unui remediu în temeiul dreptului intern, prin care reclamantul ar fi putut obține o hotărâre care să susțină dreptul său de a-și auzi cazul într-un timp rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 § 1 din Convenția. III. ALTE VIOLAȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 25. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la echitatea procedurii. În special, el susține că hotărârile instanțelor interne nu au fost bine motivate și că acuzațiile sale nu au fost abordate în mod eficient de către instanțe. În plus, el a plâns o încălcare a dreptului său de acces la instanță din cauza faptului că a fost condamnat chiar dacă el a fost condamnat 26. Curtea reamintește că, în timp ce art. 6 din Convenția garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care, prin urmare, sunt în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale. În special, nu este funcția Curții să se ocupe de erorile de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenție (a se vedea, printre multe altele, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, §§§ 28 29, CEDO 1999 I). Mai mult, Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa, în timp ce art. 6 § 1 din Convenție impune instanțelor să dea motive pentru deciziile lor, acest lucru nu trebuie înțeles ca fiind necesară o răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk c. Țările de Jos , 19 aprilie 1994, § 61, Serie A nr. 288). Mărimea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în funcție de circumstanțele fiecărui caz (Higgins și alții c. Franța , 19 februarie 1998, § 42, Raporturi de hotărâri și decizii 1998 I). 27. În acest caz, plângerile formulate de reclamant cu privire la nedreptatea procedurii sunt de natură a patra instanță. În special, pe parcursul procedurii, reclamantul a fost pe deplin în măsură să-și declare cazul și nu există nimic în domeniu care să indice că luarea și evaluarea dovezilor au fost arbitrare sau că procedura a fost altfel nedreptă de a ridica o problemă în temeiul articolului 6. În special, având în vedere hotărârile instanțelor interne, care abordează în mod clar și fără ambiguitate diferitele puncte care au fost prezentate de reclamant, nu se pare că instanța internă nu a reușit în nicio obligație de a da motive. Astfel, nu există nici o indicație că argumentele reclamantei nu au fost auzite de instanțe interne. În sfârșit, Curtea nu constată nicio încălcare a articolului 6 § 1 în ceea ce privește dreptul de acces la instanță. Într-adevăr, prin această plângere, reclamantul pare să reitereze afirmația sa cu privire la raționamentul deciziilor judiciare în cauză. 28. Având în vedere cele menționate mai sus, plângerile reclamantului sunt, prin urmare, manifestamente nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 30. Reclamantul a solicitat 20.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 31. Guvernul a considerat suma pretinsă exorbitantă și a susținut că constatarea unei încălcări ar constitui suficientă satisfacție și, totuși, au susținut că, dacă Curtea consideră că ar trebui să fie acordată unei atribuiții reclamantului, o sumă de 2.000 EUR ar fi adecvată și rezonabilă. 32. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu moral, decizându-i în mod echitabil 3,000 de euro sub acest cap, plus orice impozit care poate fi taxabil pentru această sumă Costuri și cheltuieli 33. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1 500 de euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. El a produs o factură pentru acest sumă. 34. Guvernul a contestat cererea reclamantului și a susținut că suma solicitată nu este rezonabilă. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea a considerat oportună atribuirea reclamantului o sumă sub acest cap, suma de 1000 EUR ar fi adecvată. 35. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Iatridis c. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000 XI). În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesie și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil ca suma solicitată, și anume 1,500 EUR, să fie acordată în întregime, plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerea privind lungimea excesivă a procedurii și lipsa de remedii în acest sens admisibilă și restul cererii inadmisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 13 din convenție; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 1 500 EUR (1 mie cinci sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, plus orice impozit care poate fi percepubil pentru aceste sume; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 7 iunie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Anatoly Kovler Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

BARITS v. GREECE

(Application no. 365/09)

JUDGMENT

STRASBOURG

7 June 2011

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Barits v. Greece,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Committee composed of:

Anatoly Kovler,

President,

George Nicolaou,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

judges,

and André Wampach,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 17 May 2011,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 365/09) against the Hellenic Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Greek national, Mr Alfredos-Iakovos Barits (“the applicant”), on 28

November 2008.

2.

The applicant was represented by Mr V. Chirdaris, a lawyer practising in Athens. The Greek Government (“the Government”) were represented by their Agent’s delegates, Mr

M. Apessos and Ms K. Paraskevopoulou, Senior Advisers at the State Legal Council, and Ms Z. Chatzipavlou, Legal Assistant at the State Legal Council.

3.

On 19 March 2010 the President of the First Section decided to communicate the complaints concerning the length of the proceedings and the lack of remedies in that respect to the Government. In accordance with Protocol no. 14, the application was allocated to a Committee of three Judges.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1953 and lives in Thessaloniki.

5.

On 6 March 2000 he lodged an action (no. 2145/2000) with the civil courts seeking the annulment of his late uncle’s will, according to which certain property had been bequeathed to A.A. The applicant alleged that his late uncle had made A.A. his heir after being deceived and blackmailed by her.

6.

On 25 April 2000 A.A. brought criminal complaints against the applicant for malicious defamation, claiming that he had maliciously made false statements in action no. 2145/2000 causing damage to her reputation.

7.

On 29 January 2001 the applicant was prosecuted by the Athens First Instance Prosecutor and the case was remitted to the Athens First Instance Criminal Court.

8.

On 27 June 2005 the Athens First Instance Criminal Court convicted the applicant and sentenced him to a suspended prison sentence of eight months (judgment no.

46411/2005).

9.

On the same day the applicant lodged an appeal with the Athens Criminal Court of Appeal challenging the First Instance court’s findings and its evaluation of the evidence.

10.

By judgment dated 18 September 2006 the Court of Appeal reduced the applicant’s sentence to a suspended prison sentence of five months (judgment no.

6800/2006).

11.

On 27 October 2006 the applicant lodged an appeal on points of law with the Court of Cassation.

On 29 March 2007 he lodged additional grounds of appeal. The appeal on points of law was heard on 16 October 2007.

12.

By judgment dated 28 May 2008 the Court of Cassation rejected the applicant’s appeal (judgment no.

1396/2008). This judgment was finalised on 23 July 2008.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION ON ACCOUNT OF THE LENGTH OF THE PROCEEDINGS

13.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of ... any criminal charge against him everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

14.

The Government contested that argument.

15.

The period to be taken into consideration began on 29 January 2001 when the Athens First Instance Prosecutor decided to prosecute the applicant, and ended on 23 July 2008 when judgment no.

1396/2008 of the Court of Cassation was finalised. It thus lasted approximately seven years and six months for three levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

16.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

17.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities (see, among many other authorities,

Pélissier and Sassi v. France

[GC], no. 25444/94, § 67, ECHR 1999-II)

18.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Pélissier and Sassi

, cited above).

19.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION

20.

The applicant further complained of the fact that in Greece there was no court to which application could be made to complain of the excessive length of proceedings. He relied on Article 13 of the Convention which provides as follows:

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in the Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

21.

The Government contested that argument.

22.

The Court notes that this complaint is linked to the one examined above and must therefore likewise be declared admissible.

23.

The Court reiterates that Article 13 guarantees an effective remedy before a national authority for an alleged breach of the requirement under Article 6 § 1 to hear a case within a reasonable time (see

Kudła v. Poland

[GC], no. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI). It notes that the objections and arguments put forward by the Government have been rejected in earlier cases (see

Konti-Arvaniti c. Grèce

, n

o

53401/99, §§ 29-30, 10 Avril 2003 and

Tsoukalas v. Greece

, no. 12286/08, §§ 37-43, 22 July 2010) and sees no reason to reach a different conclusion in the present case.

24.

Accordingly, the Court considers that in the present case there has been a violation of Article 13 of the Convention on account of the lack of a remedy under domestic law whereby the applicant could have obtained a ruling upholding his right to have his case heard within a reasonable time, as set forth in Article 6 § 1 of the Convention.

III.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

25.

Lastly, the applicant complained under Article 6 of the Convention about the fairness of the proceedings. In particular, he argued that the domestic courts’ judgments had not been well reasoned and that his allegations had not been effectively addressed by the courts. Further, he complained

of

a violation of his right of access to court

due to the fact that he had been convicted

even though

he had

only been seeking to protect the legacy of his late uncle.

26.

The Court recalls that, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts. In particular, it is not the Court’s function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention (see,

among many others,

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, §§ 28

‑

29, ECHR

1999

‑

I). Further, the Court reiterates that, according to its case-law, while Article 6 § 1 of the Convention requires courts to give reasons for their decisions, this is not to be understood as requiring a detailed reply to every argument (see

Van de Hurk v. the Netherlands

, 19 April 1994, § 61, Series A no. 288). The extent of this obligation may vary depending on the nature of the decision and must be analysed in the light of the circumstances of each case (

Higgins and Others v. France

, 19 February 1998, § 42,

Reports of Judgments and Decisions

1998

‑

I).

27.

In this case, the complaints raised by the applicant regarding unfairness of the proceedings are of a fourth instance nature. In particular, throughout the proceedings, the applicant was fully able to state his case and there is nothing in the case-file to indicate that the taking and the assessment of the evidence was arbitrary or the proceedings were otherwise unfair to raise an issue under Article 6. In particular, having regard to the judgments of the domestic courts, which deal clearly and unambiguously with the various points that were submitted by the applicant, it does not appear that the domestic courts failed in any obligation to give reasons. Thus, there is no indication that the applicant’s arguments were not heard by the domestic courts. Finally, the Court finds no appearance of a violation of Article 6 § 1 as regards the right of access to court. Indeed, through this complaint, the applicant appears to be reiterating his claim regarding the reasoning of the judicial decisions in question.

28.

In view of the abovementioned, the applicant’s complaints are therefore manifestly ill-founded and must be rejected under Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

IV.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

30.

The applicant claimed 20,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.

31.

The Government considered the amount claimed exorbitant and submitted

s

that the finding of a violation would constitute sufficient just satisfaction. They submitted, however, that if the Court considered that an award should be made to the applicant, an amount of

an amount of

EUR 2,000 would be adequate and reasonable.

3,000 under that head, plus any tax that may be chargeable on this amount

s

.

B.

Costs and expenses

33.

The applicant also claimed EUR 1,500 for the costs and expenses incurred before the Court. He produced an invoice for that amount.

34.

The Government contested the applicant’s claim and submitted that the amount claimed was not reasonable. In the event, however, the Court considered it appropriate to award the applicant a sum under this head, the amount of 1,000

EUR would be adequate.

35.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum (see

Iatridis v. Greece

(just satisfaction) [GC], no.

31107/96, §

54, ECHR 2000

‑

XI). In the present case, regard being had to the documents in its possession and to its case-law, the Court considers it reasonable that the sum claimed, namely EUR 1,500, should be awarded in full, plus any tax that may be chargeable to the applicant.

C.

Default interest

36.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings and the lack of remedies in that respect admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

that there has been a violation of Article 13 of the Convention;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months EUR 3,000 (three thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 1,500 (one thousand five hundred euros) in respect of costs and expenses, plus any tax that may be chargeable on these amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 7 June 2011, pursuant to Rule 77 §§

2 and 3 of the Rules of Court.

André Wampach

Anatoly Kovler

Deputy Registrar

President