Sikorska împotriva Poloniei

La baza cauzei se află o cerere (nr. 19616/08) dirigită împotriva Republicii Polonia și prin care o cetățeană a acestui stat, dna Wiesława Sikorska ("reclamanta"), a sesizat Curtea pe data de 27 martie 2008 în virtutea articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul polonez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dna J. Wołąsiewicz, din ministerul afacerilor externe. Reclamanta nu este reprezentată de un avocat în fața Curții.

Pe 27 august 2009, președintele secțiunii a patra a decis să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Pe 30 septembrie 1993, a intentat o acțiune în responsabilitate împotriva spitalului regional din Łódź pentru fapta medicală, în scopul de a obține indemnizare pentru prejudiciul asupra sănătății (leziuni ireversibile ale nervului auditiv și celui de echilibru care au contribuit la invaliditatea sa) pe care îl suferise în urma unei intervenții neurochirurgicale efectuate de établissementul în cauză.

Pe 23 octombrie 1994, reclamanta a obținut o scutire parțială a plății cheltuielilor judiciare.

La o dată care nu a fost indicată cu precizie, tribunalul a solicitat o opinie de expertiză.

Pe 7 decembrie 1994, tribunalul a ținut ședința.

Pe 13 iulie 1998, tribunalul a solicitat o altă opinie de la experții Facultății de medicină a Armatei (Wojskowa Akademia Medyczna). La o dată care nu a fost indicată, acest établissement a returnat dosarul fără concluzii.

În decembrie 1998, tribunalul a solicitat unui alt établissement (Akademia Medyczna w Lublinie) să prezinte opinia. Aceasta a fost prezentată pe 13 mai 2002 după mai multe reamintiri din partea tribunalului (dintre care trei adresate în 2000 și una în 2001).

Reclamanta s-a plâns în mai multe rânduri la ministerul justiției cu privire la durata procedurii. Plângerile sale au fost considerate bine-întemeiate, în particular în scrisoarea din 24 mai 2002.

Pe 29 noiembrie 2002, tribunalul a solicitat o nouă opinie de expertiză de la Facultatea de medicină a Armatei. Aceasta din urmă a returnat dosarul fără concluzii, cu motivul că datorită naturii complexe a întrebărilor puse, experții săi nu au fost capabili să răspundă la acestea.

Pe 1 octombrie 2003, dosarul a fost încredințat unui alt expert care a prezentat concluziile sale pe 30 decembrie 2003. Pe 11 martie 2004, el a completat expertiza.

Pe 4 iunie 2004, tribunalul a ținut ședința.

Printr-o sentință din 30 iulie 2004, tribunalul regional din Łódź a respins cererea reclamantei, cu motivul că acțiunea sa era prescrisă. Pe 14 decembrie 2004, curtea de apel din Łódź a respins apelul reclamantei. Pe 29 iunie 2005, casierea sa a fost declarată inadmisibilă de Curtea Supremă.

Pe 28 octombrie 2007, reclamanta a intentat un recurs pentru a se plânge de durata procedurii. Ea l-a intitulat "Plângere pentru încălcarea dreptului părții de a vedea cauza sa examinată în termen rezonabil" (skarga na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki). Reclamanta a solicitat 20.000 de zloti ca indemnizare pentru prejudiciul material și moralul său suferit din cauza duratei procedurii. Ea a avansat mai multe argumente în sprijinul recursului și a pus în evidență întârzierile în examinarea cauzei imputând-le comportamentului experților și absenței diligentei necesare a tribunalului de prim‑gradul. Reclamanta a subliniat că durata excesivă a procedurii fusese recunoscută de autoritățile care exercită controlul administrativ asupra activității instanțelor judiciare.

Printr-o ordonanță din 13 decembrie 2007, curtea de apel din Łódź a declarat recursul reclamantei inadmisibil, cu motivul că era târziu, procedura pe fond având fost încheiat. II.

Dispoziții relevante ale legii din 2004 art. 5 "1. Plângerea pentru a constata durata excesivă a unei proceduri se formează în cursul acestei proceduri. (...)" art. 6 "1. Plângerea trebuie să satisfacă condițiile de formă prescrise de lege pentru fiecare cerere judiciară. 2. În plângerej autorul ei trebuie, de asemenea: a) să formuleze cererea de constatare a duratei excesive a unei proceduri care o face obiectul; b) să indice circumstanțele care susțin această cerere. (...)" art. 9 "1. Plângerea care nu satisface cerințele indicate la art. 6.2 este declarată inadmisibilă fără avertisment anterior al tribunalului de a o rectifica. 2. Tribunalul declară inadmisibilă o plângere depusă de o persoană neautorizată sau cea inadmisibilă în virtutea articolului 14." art. 14 "O nouă plângere în aceeași cauză poate fi introdusă de un plângător după 12 luni de la data adoptării deciziei indicate la art. 12, și după 6 luni într-o cauză de executare (...)."

Jurisprudență relevantă a Curții Supreme (extrase) a) "Tipul unei cereri judiciare (...) se definește în funcție de conținutul acestei cereri, nu de denumirea sa" (decizia Curții Supreme din 27 februarie 1997, I PKN 40/96). b) "art. 130 § 1.2 CPC instituie o directivă în virtutea căreia o cerere judiciară trebuie examinată conform conținutului ei, chiar în caz de eroare în intitularea ei sau alte inexactități evidente, această dispoziție nu autorizează în niciun caz judecătorul să dea cererii un sens altul decât cel înscris în conținutul ei" (decizia Curții Supreme din 8 decembrie 1997, III CKN 289/97). c) "Conform articolului 130 § 1.2 CPC, intitularea incorectă a unei cereri judiciare sau alte inexactități evidente din care aceasta este afectată nu constituie obstacol ca aceasta să fie urmărită și examinată conform modului procedural adecvat. Urmărirea și examinarea conform modului procedural 'adecvat' constă în trecerea peste intitularea incorectă a cererii sau alte inexactități evidente și tratarea acesteia conform intenției reale a autorului și conform sensului care poate fi dedus din aceasta. Uneori, în special atunci când demandantul nu este jurist, determinarea conținutului cererii și a intenției autorului ei poate se dovedească dificilă. Orice îndoieli cu privire la intenția reală a autorului unei cereri trebuie să fie dissipate prin intermediul unui avertisment prin care tribunalul invită acesta să prezinte explicații suplimentare sau să rectifice cererea. Cu toate acestea, art. 130 § 1.2 CPC nu autorizează tribunalul să trateze o asemenea cerere în mod discreționar, fie fără a ține seama de conținutul ei și fără a încerca să o elucideze anterior" (decizia Curții Supreme din 22 iulie 1999, I PZ 33/99). d) "Indicarea incorectă [de către demandant] a tipului unei cereri judiciare în intitularea ei nu constituie obstacol ca aceasta să fie tratată, cu excepția cazului în care examinarea unei asemenea cereri conform modului procedural adecvat ar fi clar exclusă de lege" (decizia Curții Supreme din 5 mai 1998, I PZ 71/97). ÎN DREPT I.

Perioada care trebuie considerată a debutat pe 30 septembrie 1993 și s-a încheiat pe 29 iunie 2005; ea se întinde pe unsprezece ani și nouă luni, pentru trei grade de jurisdicție. A. Privind admisibilitatea

Guvernul susține neepuizarea căilor de atac interne. Observă că în loc să intenteze acțiunea indemnitară, în conformitate cu art. 16 al legii din 2004 combinat cu art. 417 al codului civil, reclamanta a exercitat alt recurs, și anume plângerea prevăzută de art. 5 al acestei legi din 2004 care era inadecvat în l'espèce, deoarece clar târziu și deci inadmisibil. Pe de altă parte, acțiunea indemnitară era perfect adaptată circumstanțelor cauzei. De altfel, în momentul introducerii reclamanței a cererii sale la Curt, această acțiune nu era încă prescrisă și putea fi exercitată în ordine internă.

Guvernul susține că datorită diferențelor procedurale și materiale dintre acțiunea indemnitară și plângerea prevăzută de art. 5 al legii din 2004, tribunalul sesizat cu aceasta din urmă nu poate, substituindu-se autorului ei, s-o "transforme" din oficiu în o acțiune indemnitară. Fiecare dintre recursurile în cauză face parte din jurisdicție distinctă; acțiunea indemnitară se supune unor cerințe specifice, cum ar fi obligația pentru un demandant de a plăti cheltuielile înregistrării și de a notifica o copie a cererii adversarului. În plus, autorul acțiunii indemnitare trebuie să dovedească legătura cauzală între prejudiciul său și acțiunea sau omisiunea adversarului, precum și măsura prejudiciului său. Guvernul apreciază că în lumina acestor elemente, nu se poate îndoi de bine-întemeierea deciziei curții de apel de a declara plângerea reclamantei inadmisibilă.

Reclamanta observă că cererea sa nu era bazată doar pe dispozițiile legii din 2004 ci în esență pe acelea ale codului civil. De altfel, nu conținea nicio referință la această lege, ceea ce ar fi putut justifica atribuirea calificării juridice prevăzute de ea. Faptul că acțiunea sa fusese exercitată mult timp după sfârșitul litigiului dovedește că ea însăși era perfect conștientă că la data introducerii ei, ea constituia singura cale încă disponibilă pentru a se plânge de durata procedurii. Recursul conținea toți elementele acțiuni indemnitare, și anume cererea de indemnizare, estimarea prejudiciului suferit din cauza duratei procedurii, precum și argumentele care indică faptul că întârzierile erau imputabile agenților de stat. În plus, cheltuielile înregistrării recursului au fost corespunzător plătite.

Cu toate acestea, cu dispreț pentru dreptul intern, curtea de apel nu a examinat nici măcar conținutul cererii sale. S-a limitat exclusiv la intitularea sa, cu rezultatul de a îi atribui o calificare juridică incorectă, aceea de plângere prevăzută de art. 5 al legii din 2004. Această abordare, neregulamentară și formalistă, a dus la inadmisibilitatea cererii sale. Or, în virtutea articolului 130 al codului de procedură civilă, curtea de apel era obligată să examineze cererea în cauză conform conținutului ei, în conformitate cu intenția reală a autorului ei. Reclamanta apreciază că prin decizia sa arbitrară declarând cererea inadmisibilă, curtea de apel a privat-o definitiv de reparație pentru încălcarea dreptului ei de a vedea cauza sa examinată în termen rezonabil.

Reclamanta indică, de asemenea, că în l'espèce, exercitarea plângerii prevăzute de art. 5 al legii din 2004, al cărui obiectiv principal constă în accelerarea unei proceduri în curs, nu era soluția cea mai favorabilă pentru ea. De fapt, în momentul în care această plângere a devenit accesibilă în drept, respectiv pe 17 septembrie 2004, procedura litigioasă era în curs de aproximativ unsprezece ani. Doar accelerarea instanței, fără acordarea unei reparații suficient în raport cu prejudiciul suferit din cauza întârzierilor, era incapabilă de a remedia corespunzător încălcarea Convenției de care a fost victimă.

Curtea amintește că, conform articolului 35 § 1, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne (vezi, de exemplu, Moreira Barbosa c. Portugalia (decizie), nr. 65681/01, CEDO 2004-V (extrase); și Cardot c. Franța, nr. 11069/84, § 36, 19 martie 1991, A 200).

Orice reclamant trebuie să respecte regulile și procedurile aplicabile în dreptul intern, altfel cererea sa riscă să fie respinsă pentru neonorarea condiției de epuizare a articolului 35 § 1 al Convenției. Prin urmare, nu există epuizare atunci când un recurs a fost declarat inadmisibil ca urmare a nerespectării unei formalități (Ben Salah Adraqui și Dhaime c. Spania (decizie), nr. 45023/98, CEDO 2000-IV).

Cu toate acestea, art. 35 § 1 trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv; pentru a verifica respectarea acestuia, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei. (...) În particular, trebuie să se investigheze dacă, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, reclamantul poate fi considerat ca având făcut tot ceea ce se putea rezonabil aștepta de la el pentru a epuiza căile de atac interne (Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 69, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-IV).

Curtea amintește că nu îi revine ei sarcina de a se substitui instanțelor judiciare interne cărora le incumbă în prim rând să interpreteze și să aplice legislația internă (vezi, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII), în particular normele de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea recursurilor (vezi, mutatis mutandis, Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII).

Cu toate acestea, Curtea este obligată să verifice compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări sau aplicări (Ben Salah, Adraqui și Dhaime c. Spania, precitată), în special atunci când se dovedește că ca urmare a acestora, un reclamant a putut suferi o negare a justiției.

Referindu-se la l'espèce, Curtea observă mai întâi că în dreptul polonez, sunt disponibile două recurs pentru a se plânge de durata procedurilor, respectiv, pe de o parte, plângerea prevăzută de art. 5 al legii din 2004, aplicabilă procedurilor în curs, și, pe de altă parte, acțiunea indemnitară, prevăzută de art. 16 al acestei legi combinat cu art. 417 al codului civil, care se aplică în esență procedurilor definitiv încheiate. Curtea observă, de asemenea, că acțiunea indemnitară se prescrie după trei ani de la sfârșitul procedurii care o face obiectul.

Curtea constată că în aproximativ doi ani și patru luni după sfârșitul litigiului ei, reclamanta, care nu era asistată de consilier, s-a plâns în fața instanțelor interne de durata acestei proceduri. În recursul ei, a indicat în mod explicit că dorește să obțină o constatare a duratei excesive a procedurii, precum și o reparație de o anumită sumă corespunzând, după părerea ei, măsurii prejudiciului suferit din cauza întârzierilor. Reclamanta a citat elementele de fapt susceptibile de a dovedi legătura cauzală dintre prejudiciul ei și fapta adversarului ei, respectiv absența diligentei necesare a autorităților judiciare. Curtea apreciază, ținând seama de aceste elemente, că grieful reclamantei tras din durata procedurii a fost expus în substanță în fața instanțelor interne.

Nu se contestă faptul că reclamanta a atribuit recursului ei împotriva duratei procedurii intitularea plângerii prevăzute de art. 5 al legii din 2004. Cu toate acestea, conținutul acestui recurs, în particular circumstanțele de fapt invocate, care indică faptul că era pusă în discuție durata unei proceduri încheiate, sau valoarea indemnizației solicitate, mult mai mare decât cea care putea fi solicitată la acea vreme în cadrul plângerii prevăzute de art. 5 al legii din 2004, fac transparet că recursul în cauză nu constituia o asemenea plângere. Or, tribunalul intern a tratat-o ca atare cu rezultatul de a conchide la inadmisibilitatea ei.

Curtea observă că conform jurisprudenței sale, un grief se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu de simplelie proiecte sau argumente de drept invocate (vezi, printre altele, Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-I; Berktay c. Turcia, nr. 22493/93, § 168, 1 martie 2001; Zehentner c. Austria, nr. 20082/02, § 34, 16 iulie 2009; B.B. c. Franța, nr. 5335/06, § 56, 17 decembrie 2009). Legislația și jurisprudența interne fac transparet că natura unei cereri judiciare este definită nu în funcție de intitulare ei ci în funcție de conținutul ei. În caz de eventuale divergențe între conținut și intitularea atribuită unei cereri de autorul ei, îi revine judecătorului sesizat să atribuie acestei cereri calificarea juridică corespunzând conținutului ei. În caz de dificultăți la ocazia unei asemenea abordări, judecătorul poate invita partea demandantă să explicite natura recursului pe care avea intenția s-o exercite. Curtea observă că nici codul de procedură civilă, care stipulează condițiile de formă pe care trebuie să le satisfacă cererile judiciare, nici dispozițiile mai specifice ale legii din 2004 nu prevăd că atribuirea unei cereri judiciare de autorul ei a unei intitulări incorecte (mylne oznaczenie pisma) sau absența indicării dispozițiilor legale pe care această cerere este bazată ar trebui să fie considerate ca o eroare de formă implicând inadmisibilitatea ei.

În l'espèce, nu rezultă din ordonanța curții de apel din 13 decembrie 2007 că, în ciuda incoherenței evidente între conținut și intitularea cererii reclamantei și absența precizării cu privire la dispozițiile legale pe care această cerere era bazată, înainte de a o declara inadmisibilă, această curt ar fi analizat conținutul ei în scopul de a îi atribui calificarea juridică susceptibilă de a permite un examen efectiv.

Este adevărat că după respingerea cererii pentru inadmisibilitate, reclamanta mai dispunea de aproximativ șase luni pentru a introduce alt recurs, respectiv acțiunea indemnitară prevăzută de art. 16 al legii din 2004 combinat cu art. 417 al codului civil. Curtea constată totuși că în litigiul în cauză, care opunea un particular statului, reclamanta acționa singură fără asistență de consilier. În aceste circumstanțe, principiul echității cerea ca reclamanta fiind partea mai slabă în litigiu să fie instruită de curtea de apel asupra facultății și termenului pentru a introduce o asemenea acțiune (vezi, prin analogie, Wawrzynowicz c. Polonia, nr. 73192/01, § 55, 17 iulie 2007). Or, așa nu a fost cazul în l'espèce.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea apreciază că reclamanta a făcut tot ceea ce putea fi rezonabil așteptat de la ea pentru a epuiza căile de atac interne, și că prin urmare respingerea cererii pentru inadmisibilitate nu poate fi ținută în defavoarea sa.

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că grieful nu este clar neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. În plus, nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să îl declare admisibil. B. Privind fondul

Guvernul a declarat că, în cazul în care Curtea ar considera cererea admisibilă, nu se va pronunța asupra fondului. Cu toate acestea, a adăugat că procedura privea întrebări medicale complexe și că reclamanta a contribuit la durata ei datorită recursurilor repetate, punând în discuție opiniile de expertiză succesive. Guvernul a subliniat faptul că prin aplicarea măsurilor menite să disciplineze experții, tribunalul a dovedit diligența necesară.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea apreciază că durata procedurii este imputabilă în esență tribunalului de prim-gradul, care a procedat lent și ineficient. În particular, nu a fost capabil să exercite controlul suficient asupra experților judiciare al căror comportament a provocat întârzieri, cum ar fi cele între luna decembrie 1998 și luna mai 2002.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența ei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei și cel al autorităților competente, precum și riscul litigiului pentru interesați (vezi, printre altele, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea constată că procedura litigioasă a durat aproximativ unsprezece ani și nouă luni, și că a implicat trei instanțe judiciare. Curtea amintește că a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cea din l'espèce și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (vezi Frydlender precizat).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând seama de jurisprudența ei în materie, Curtea apreciază că în l'espèce durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerinței "termenului rezonabil".

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Curtea constată, totuși, că acest grief a fost ridicat târziu și îl respinge, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

Reclamanta cere 46.000 de zloti (PLN) ca prejudiciul material și 20.000 de zloti ca prejudiciul moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede o legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, apreciază că trebuie să acorde reclamantei 6.000 EUR ca prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere, de asemenea, 4.790 de zloti pentru cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor judiciare interne și în fața Curții. Ella le defalcă după cum urmează: onorariile avocatului pentru prezentarea unui recurs de casierie - 3.000 de zloti, cheltuielile de înregistrare a recursului împotriva duratei procedurii - 100 de zloti, cheltuielile de traducere a piese destinate Curții - 1.440 de zloti, cheltuielile poștale și cele legate de corespondența la Curt - 250 de zloti. Reclamanta furnizează facturi care atestă realitatea sumelor plătite ca onorariile avocatului și înregistrarea recursului împotriva duratei procedurii.

Guvernul contestă aceste pretenții, cu motivul că nu au fost susținute de piese corespunzătoare.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În plus, atunci când Curtea constată o încălcare a Convenției, ea nu acordă reclamantului plata cheltuielilor și costurilor pe care le-a suportat în fața instanțelor judiciare naționale decât în măsura în care au fost suportate pentru a preveni sau a face să corecteze acestea încălcarea. În l'espèce și ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea, pronunțând în echitate, acordă reclamantei 125 de euro ca cheltuieli și costuri. C. Dobândă de întârziere

Curtea apreciază ca fiind potrivit să modeleze rata dobânzii de întârziere după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grieful tras din durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 6.000 EUR (șase mii euro) pentru prejudiciu moral, și 125 EUR (o sută douăzeci și cinci euro) pentru cheltuieli și costuri, de convertit în zloti polonezi la cursul aplicabil la data plății, plus orice sumă datorată ca impozit; b) că de la expirarea acestui termen până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 28 iunie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Fatos Aracı Nicolas Bratza Grefieră adjunctă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 19616/08) dirigée contre la République de Pologne et dont une ressortissante de cet État, M me Wiesława Sikorska (« la requérante »), a saisi la Cour le 27 mars 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le Gouvernement polonais (« le gouvernement ») est représenté par son agent, M. J. Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères. La requérante n’est pas représentée par un avocat devant la Cour.

Le 27 août 2009, le président de la quatrième section a décidé de communiquer la requête au gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 30 septembre 1993, elle engagea à l’encontre de l’hôpital régional de Łódź une action en responsabilité pour faute médicale, tendant à son indemnisation pour le préjudice sur la santé (lésions irréversibles du nerf auditif et celui de l’équilibre ayant contribué à son invalidité) qu’elle aurait subi des suites d’une intervention neurochirurgicale conduite par l’établissement en question.

Le 23 octobre 1994, la requérante obtint une dispense partielle du paiement des frais de justice.

A une date non indiquée précisément le tribunal sollicita un avis d’expertise.

Le 7 décembre 1994, le tribunal tint l’audience.

Le 13 juillet 1998, le tribunal sollicita un autre avis auprès des experts de la Faculté de médecine des Armées ( Wojskowa Akademia Medyczna ). A une date non-indiquée, cet établissement restitua le dossier sans les conclusions.

En décembre 1998, le tribunal demanda à un autre établissement ( Akademia Medyczna w Lublinie ) de présenter l’opinion. Celle-ci fut soumise le 13 mai 2002 après plusieurs rappels du tribunal (dont trois adressés en 2000 et un en 2001).

La requérante se plaignit à plusieurs reprises au ministère de la Justice de la durée de la procédure. Ses plaintes furent jugées fondées, notamment dans le courrier du 24 mai 2002.

Le 29 novembre 2002, le tribunal requît un nouvel avis d’expertise auprès de la Faculté de médecine des Armées. Cette dernière restitua le dossier sans les conclusions, au motif qu’en raison de la nature complexe des questions posées, ses experts n’avaient pas été en mesure d’y répondre.

Le 1 er octobre 2003, le dossier fut confié à un autre expert qui présenta ses conclusions le 30 décembre 2003. Le 11 mars 2004, il compléta l’expertise.

Le 4 juin 2004, le tribunal tint l’audience.

Par un jugement du 30 juillet 2004, le tribunal régional de Łódź rejeta la demande de la requérante, au motif que son action était prescrite. Le 14 décembre 2004, la cour d’appel de Łódź rejeta l’appel de la requérante. Le 29 juin 2005, son pourvoi en cassation fut déclaré irrecevable par la Cour Suprême.

Le 28 octobre 2007, la requérante introduisit un recours pour se plaindre de la durée de la procédure. Elle l’intitula « Plainte pour violation du droit à voir sa cause examinée dans un délai raisonnable » ( skarga na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki ). La requérante sollicita 20 000 zlotys au titre de l’indemnisation pour son dommage matériel et son préjudice moral subis du fait de la longueur de la procédure. Elle avança plusieurs arguments à l’appui de son recours et stigmatisa les retards dans l’examen de l’affaire en les imputant au comportement des experts et à l’absence de la diligence requise du tribunal de première instance. La requérante souligna que la durée excessive de la procédure avait été reconnue par les autorités exerçant le contrôle administratif sur l’activité des juridictions.

Par une ordonnance du 13 décembre 2007, la cour d’appel de Łódź déclara le recours de la requérante irrecevable, au motif qu’il était tardif, la procédure quant au fond ayant été terminée. II.

Dispositions pertinentes de la loi de 2004 Article 5 « 1. Plainte tendant à constater la durée excessive d’une procédure est formée au cours de cette procédure. (...) » Article 6 « 1. La plainte doit satisfaire aux conditions de forme prescrites par la loi pour chaque demande en justice. 2. Dans la plainte son auteur doit en outre : a) formuler la demande du constat de la durée excessive d’une procédure qui en fait l’objet ; b) indiquer les circonstances étayant cette demande. (...) » Article 9 « 1. La plainte qui ne satisfait pas aux exigences indiquées à l’article 6.2 est déclarée irrecevable sans sommation préalable du tribunal de la rectifier. 2. Le tribunal déclare irrecevable une plainte déposée par une personne non habilitée ou celle irrecevable en vertu de l’article 14. » Article 14 « Une nouvelle plainte dans cette même affaire peut être introduite par un plaignant au bout de 12 mois à compter de l’adoption de la décision indiquée à l’article 12, et au bout de 6 mois dans une affaire d’exécution (...). »

Jurisprudence pertinente de la Cour Suprême (extraits) a) « Le type d’une demande en justice (...) se définit en fonction du contenu de cette demande, et non pas en fonction de sa dénomination » (décision de la Cour Suprême du 27 février 1997, I PKN 40/96). b) « L’article 130 § 1.2 CPC met en place une directive en vertu de laquelle une demande de justice doit être examinée selon son contenu, même en cas d’erreur dans son intitulé ou d’autres inexactitudes évidentes, cette disposition n’autorise, en aucun cas, le juge à donner à la demande un sens autre que celui inscrit de son contenu » (décision de la Cour Suprême du 8 décembre 1997, III CKN 289/97). c) « Selon l’article 130 § 1.2 CPC, l’intitulé erroné d’une demande en justice ou autres inexactitudes évidentes dont celle-ci est entachée ne font pas obstacle à ce qu’elle soit suivie et examinée selon le mode procédural adéquat. Le suivi et l’examen selon le mode procédural « adéquat » consiste à passer outre l’intitulé erroné de la demande ou autres inexactitudes évidentes et à la traiter selon la véritable intention de son auteur et selon le sens qui peut en être déduit. Parfois, en particulier lorsque le demandeur n’est pas juriste, la détermination du contenu de sa demande et de l’intention de son auteur peut s’avérer difficile. Les éventuels doutes quant à la véritable intention de l’auteur d’une demande doivent être dissipés au travers d’une sommation par laquelle le tribunal invite ce dernier à lui présenter des explications complémentaires ou à rectifier sa demande. Toutefois, l’article 130 § 1.2 CPC n’autorise par le tribunal à traiter une telle demande de façon discrétionnaire, soit sans tenir compte de son contenu et sans tenter de l’élucider au préalable » (décision de la Cour Suprême du 22 juillet 1999, I PZ 33/99). d) « L’indication erroné [par le demandeur] du type d’une demande en justice dans son intitulé ne fait pas obstacle à ce que celle-ci soit traitée, sauf dans le cas où l’examen d’une telle demande selon le mode procédural adéquat serait manifestement exclu par la loi » (décision de la Cour Suprême du 5 mai 1998, I PZ 71/97). EN DROIT I.

La période à considérer a débuté le 30 septembre 1993 et s’est terminée le 29 juin 2005 ; elle s’étend sur onze années et neuf mois, pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité

Le gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il relève qu’au lieu d’introduire l’action indemnitaire, conformément à l’article 16 de la loi de 2004 combiné avec l’article 417 du code civil, la requérante a exercé un autre recours, à savoir la plainte prévue par l’article 5 de cette loi de 2004 qui était inadéquate en l’espèce, car manifestement tardive et dès lors irrecevable. En revanche, l’action indemnitaire était parfaitement adaptée aux circonstances de l’affaire. D’ailleurs, au moment de l’introduction par la requérante de sa requête auprès de la Cour, cette action n’était pas encore prescrite et pouvait être exercée dans l’ordre interne.

Le gouvernement fait valoir qu’en raison des différences procédurales et matérielles entre l’action indemnitaire et la plainte prévue par l’article 5 de la loi de 2004, le tribunal saisi de cette dernière ne peut en se substituant à son auteur la « transformer » d’office en une action indemnitaire. Chacun des recours concernés relève de juridiction distincte ; l’action indemnitaire obéit à des exigences spécifiques, telles que l’obligation pour un demandeur d’acquitter les frais de son enregistrement et de notifier une copie de la demande à son adversaire. En outre, l’auteur de l’action indemnitaire est tenu de prouver le lien de causalité entre son dommage et l’action ou l’omission de son adversaire, ainsi que l’étendue de son préjudice. Le gouvernement estime qu’au vu de ces éléments, on ne saurait douter du bien-fondé de la décision de la cour d’appel de déclarer la plainte de la requérante irrecevable.

La requérante relève que sa demande n’était pas fondée sur les seules dispositions de la loi de 2004 mais essentiellement sur celles du code civil. D’ailleurs, il ne contenait aucune référence à cette loi, ce qui aurait pu justifier l’attribution de la qualification juridique prévue par elle. Le fait que son action avait été exercée longtemps après la fin du litige prouve qu’elle-même était parfaitement consciente qu’à la date de son introduction, elle constituait la seule voie encore disponible pour se plaindre de la durée de la procédure. Le recours contenait tous les éléments de l’action indemnitaire, à savoir la demande d’indemnisation, l’estimation de son préjudice subi du fait de la durée de la procédure ainsi que les arguments indiquant que les retards étaient imputables aux agents de l’état. En outre, les frais d’enregistrement de son recours ont été dûment acquittés.

Or, au mépris du droit interne, la cour d’appel n’a même pas examiné le contenu de sa demande. Elle s’en est tenue exclusivement à son intitulé, avec pour conséquence de lui attribuer une qualification juridique erronée, celle de la plainte prévue par l’article 5 de la loi de 2004. Cette démarche, irrégulière et formaliste, a entraîné l’irrecevabilité de sa demande. Or, en vertu de l’article 130 du code de procédure civile, la cour d’appel était tenue d’examiner la demande concernée selon son contenu, conformément à la véritable l’intention de son auteur. La requérante estime que par sa décision arbitraire déclarant sa demande irrecevable, la cour d’appel l’a définitivement privée de la réparation pour violation de son droit à voir sa cause examinée dans un délai raisonnable.

La requérante indique également qu’en l’espèce, l’exercice de la plainte prévue par l’article 5 de la loi de 2004, dont le principal objectif consiste à accélérer une procédure pendante, n’était pas la solution la plus favorable pour elle. En fait, au moment où cette plainte était devenue accessible en droit, soit le 17 septembre 2004, la procédure litigeuse était pendante depuis environ onze années. Seule l’accélération de l’instance, sans octroi de réparation suffisamment en rapport avec son préjudice subi du fait des retards, était insusceptible de remédier convenablement à la violation de la Convention dont elle a été victime.

La Cour rappelle que, selon l’article 35 § 1, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes (voir, par exemple, Moreira Barbosa c. Portugal (déc.), n o 65681/01, CEDH 2004-V (extraits), et Cardot c. France , n o 11069/84, § 36, 19 mars 1991, A 200).

Tout requérant doit observer les règles et procédures applicables en droit interne, faute de quoi sa requête risque d’être rejetée comme n’ayant pas satisfait à la condition d’épuisement de l’article 35 § 1 de la Convention. Ainsi, il n’y a pas d’épuisement lorsqu’un recours a été déclaré irrecevable à la suite du non-respect d’une formalité ( Ben Salah Adraqui et Dhaime c. Espagne (déc.), n o 45023/98, CEDH 2000-IV).

Toutefois, l’article 35 § 1 doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif ; pour en contrôler le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause. (...) En particulier, il faut rechercher si, compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, le requérant peut passer pour avoir fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 69, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV).

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes auxquelles incombe au premier chef d’interpréter et d’appliquer la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII), notamment les règles de nature procédurale, telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours (voir, mutatis mutandis, Tejedor García c. Espagne, 16 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII).

Toutefois, la Cour est tenue de vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation ou application ( Ben Salah, Adraqui et Dhaime c. Espagne , précitée), en particulier lorsqu’il s’avère que des suites de celles-ci, un requérant a pu subir un déni de justice.

En se référant au cas d’espèce, la Cour note d’abord qu’en droit polonais, deux recours sont disponibles pour se plaindre de la durée des procédures, soit, d’une part, la plainte prévue par l’article 5 de la loi de 2004, applicable aux procédures pendantes, et, d’autre part, l’action indemnitaire, prévue par l’article 16 de cette loi combiné avec l’article 417 du code civil, qui s’applique essentiellement aux procédures définitivement terminées. La Cour note également que l’action indemnitaire se prescrit au bout de trois ans à compter de la fin de la procédure qui en fait l’objet.

La Cour relève qu’en environ deux années et quatre mois après la fin de son litige, la requérante, non assistée par un conseil, s’est plainte devant les instances internes de la durée de cette procédure. Dans son recours, elle a indiqué de manière explicite qu’elle souhait obtenir un constat de la durée excessive de la procédure ainsi qu’une réparation d’un certain montant correspondant, selon elle, à l’étendue de son préjudice subi du fait des retards. La requérante a cité les éléments de fait susceptibles de prouver le lien de causalité entre son préjudice et la faute de son adversaire, soit l’absence de diligence requise des autorités judiciaires. La Cour estime, compte tenu de ces éléments, que le grief de la requérante tiré de la durée de la procédure a été exposé en substance devant les instances internes.

Il n’est pas controversé que la requérante a attribué à son recours contre la durée de la procédure l’intitulé de la plainte prévue par l’article 5 de la loi de 2004. Toutefois, le contenu de ce recours, notamment les circonstances de fait invoquées, indiquant qu’était mise en cause la durée d’une procédure terminée, ou le montant de l’indemnisation sollicitée, largement supérieur à celui qui pouvait être sollicité à l’époque dans le cadre de la plainte prévue par l’article 5 de la loi de 2004, font transparaître que ledit recours ne constituait pas une telle plainte. Or, le tribunal interne l’a traité ainsi avec pour conséquence de conclure à son irrecevabilité.

La Cour observe qu’en vertu de sa jurisprudence, un grief se caractérise par les faits qu’il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoqués (voir, parmi beaucoup d’autres, Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998-I; Berktay c. Turquie , n o 22493/93, § 168, 1 er mars 2001), Zehentner c. Autriche , n o 20082/02, § 34, 16 juillet 2009; B.B. c. France , n o 5335/06, § 56, 17 décembre 2009). La législation et la jurisprudence internes font transparaître que la nature d’une demande en justice est définie non pas en fonction de son intitulé mais en fonction de son contenu. En cas d’éventuelles divergences entre le contenu et l’intitulé attribué à une demande par un demandeur, il appartient au juge saisi de restituer à cette demande la qualification juridique correspondant à son contenu. En cas des difficultés à l’occasion d’une telle démarche, le juge peut inviter la partie demanderesse à expliciter la nature du recours qu’elle avait l’intention d’exercer. La Cour note que ni le code de procédure civile, stipulant les conditions de forme auxquelles doivent satisfaire les demandes en justice, ni les dispositions plus spécifiques de la loi de 2004 ne prévoient que l’attribution à une demande en justice par son auteur d’un intitulé erroné ( mylne oznaczenie pisma ) ou l’absence d’indication des dispositions légales sur lesquelles cette demande est fondée devraient être considérées comme une erreur de forme impliquant son irrecevabilité.

En l’espèce, il ne ressort pas de l’ordonnance de la cour d’appel du 13 décembre 2007, que, malgré l’incohérence évidente entre le contenu et l’intitulé de la demande de la requérante et l’absence de précision quant aux dispositions légales sur lesquelles cette demande était fondée, avant de la déclarer irrecevable, cette cour aurait analysé son contenu en vue de lui attribuer la qualification juridique susceptible de permettre un examen effectif.

Il est vrai qu’après le rejet de ladite demande pour irrecevabilité, la requérante disposait encore d’un délai d’environ six mois pour introduire un autre recours, soit l’action indemnitaire prévue par l’article 16 de la loi de 2004 combiné avec l’article 417 du code civil. La Cour relève toutefois que dans le présent litige, qui opposait un particulier à l’État, la requérante agissait seule sans assistance d’un conseil. Dans ces circonstances, le principe d’équité exigeait que la requérante étant la partie plus faible au litige soit instruite par la cour d’appel sur la faculté et le délai pour introduire une telle action (voir, par analogie Wawrzynowicz c. Pologne , n o 73192/01, § 55, 17 juillet 2007). Or, tel n’a pas été le cas en l’espèce.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la requérante a fait tout ce qu’il pouvait être raisonnablement exigé d’elle pour épuiser les voies de recours internes, et que par conséquent le rejet de sa demande pour irrecevabilité ne saurait être retenu en sa défaveur.

Partant, la Cour rejette l’exception du gouvernement.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le gouvernement a déclaré que, dans le cas où la Cour jugerait la requête recevable, il ne se prononcerait pas sur le fond. Il a toutefois ajouté que la procédure portait sur les questions médicales complexes et que la requérante a contribué à sa durée du fait de ses recours répétés, mettant en cause les avis d’experts subséquents. Le gouvernement a souligné le fait qu’en appliquant les mesures censées discipliner les experts, le tribunal a fait preuve de la diligence requise.

La requérante conteste les arguments du gouvernement. Elle estime que la durée de la procédure est imputable essentiellement au tribunal de première instance, ce dernier ayant procédé de manière lente et inefficace. En particulier, il n’a pas été en mesure d’exercer le contrôle suffisant à l’égard des experts judiciaires dont le comportement avait provoqué des retards, comme ceux entre le mois de décembre 1998 et le mois de mai 2002.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour note que la procédure litigeuse a duré environ onze années et neuf mois, et qu’elle a impliqué trois instances juridictionnelles. La Cour rappelle qu’elle a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour constate cependant que ce grief a été soulevé tardivement et le rejette, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

La requérante réclame 46 000 zlotys (PLN) au titre de son dommage matériel et 20 000 zlotys au titre de son préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 6 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 4 790 zlotys pour les frais et dépens engagés les juridictions internes et devant la Cour. Elle les ventile comme suit : les honoraires de son avocat pour la présentation d’un recours en cassation - 3000 zlotys, les frais d’enregistrement de son recours contre la durée de la procédure - 100 zlotys, les frais de traduction des pièces destinées à la Cour - 1 440 zlotys, les frais postaux et ceux liés à la correspondance à la Cour - 250 zlotys. La requérant fournit des factures attestant de la réalité des sommes versées au titre des honoraires de son avocat et de l’enregistrement de son recours contre la durée de la procédure.

Le gouvernement conteste ces prétentions, au motif qu’elles n’ont pas été étayées par des pièces appropriées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, lorsque la Cour constate une violation de la Convention, elle n’accorde au requérant le paiement des frais et dépens qu’il a exposés devant les juridictions nationales que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour, statuant en équité, accorde à la requérante 125 euros au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral, et 125 EUR (cent vingt-cinq euros) pour frais et dépens, à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 juin 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatos Aracı Nicolas Bratza Greffière adjointe Président