- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 iulie 2011
- Stat pârât
- FIN
Backlund împotriva Finlandei
Traducere în română Auto
CAUZA DE CAUZĂ DE CAUZĂ DE CAUZĂ DE CAUZUL FINLAND/FINLANDA (Depunerea nr. 36498/05) JUGUL (Satisfacție echitabilă) STRASBOURG 12 iulie 2011 FINAL 12/10/2011 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Backlund v. Finlanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Al patrulea secțiunea), ședința ca Camera compusă din: Nicolas Bratza, Președintele, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Nebojša Vučinić, judecători și Fatoș Aracı, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 21 iunie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 36498/05) împotriva Republicii Finlanda depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național finlandez, dl Sven Backlund („reclamantul”), la 11 octombrie 2005. Reclamantul a fost reprezentat de dl Kenneth Peth, avocat practicant la Närpes.
Guvernul finlandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen al Ministerului Afacerilor Externe. Într-o hotărâre pronunțată la 6 iulie 2010 („Hotărârea principală”), Curtea a afirmat că, având în vedere chiar și marja de apreciere lăsată statului, aplicarea unui termen rigid pentru introducerea procedurii de paternitate, indiferent de circumstanțele unei cauze individuale și, în special, obligația de a lua măsuri în termenul respectiv, a afectat însăși esența dreptului de a respecta viața privată în temeiul articolului 8 din convenție. Având în vedere cele de mai sus și, în special, având în vedere natura absolută a perioadei de prelungire și refuzul Curții Supreme de a permite orice excepții în acest sens, Curtea a concluzionat că nu s-a constatat un echilibru echitabil între interesele implicate și, prin urmare, că nu s-a asigurat dreptul reclamantului de a respecta viața sa privată.
Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție ( Backlund v. Finlanda , nr. 36498/05, 6 iulie 2010 ). În temeiul articolului 41 din Convenție, reclamantul a solicitat satisfacție echitabilă pentru, printre altele , 140.500.20 euro (EUR) plus interesul în ceea ce privește prejudiciu material, care include partea pierdută a proprietății tatălui său putative. Întrucât întrebarea de aplicare a articolului 41 din Convenție nu a fost pregătită pentru hotărâre în ceea ce privește prejudiciu material, Curtea a rezervat-o și a invitat Guvernul și reclamantul să prezinte, în termen de șase luni de la data în care hotărârea a devenit finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, observațiile lor scrise cu privire la această chestiune și, în special, să notifice Curții orice acord pe care le-ar putea ajunge (ibid., § 66, și punctul 4 din dispozițiile operative).
Hotărârea principală a devenit finală la 6 octombrie 2010. Reclamantul și Guvernul fiecare au depus observații. Hotărârea Curții a pronunțat o atribuire reclamantului în ceea ce privește prejudiciile morale și costurile și cheltuielile. Cu toate acestea, a hotărât să se rezerve aplicarea articolului 41 din convenție, în ceea ce privește prejudiciile materiale. art. 41 din convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 2010, Curtea a constatat că instanțele naționale nu au făcut nicio încercare de a echilibra interesele concurente, și anume interesele tatălui putative și ale familiei sale, pe de o parte, și cele ale copilului, pe de altă parte, dar au concluzionat doar că cererea reclamantului a fost limitată la timp.
Cu toate acestea, Curtea nu a luat nici o poziție cu privire la ce rezultatul unui astfel de act de echilibrare ar fi putut fi în cazul reclamantului, nici dacă paternitatea ar fi fost stabilită. 11. În opinia guvernului nu există nicio legătură cauzală între încălcarea articolului 8 din Convenție și orice prejudiciu material reclamate în acest caz. Întrebarea dreptului de moștenire al reclamantului nu a putut fi hotărâtă decât dacă hotărârea Curții de Apel a fost anulată și întrebarea de paternitate examinată cu privire la fondul. Până când această decizie a fost luată de o instanță internă, cererea de daune a rămas pur speculativă. Având în vedere că dreptul reclamantului de a moșteni încă nu a fost limitat la timp, el a trebuit să ia măsuri în acest sens și să epuizeze în primul rând căile de recurs interne.
Faptul că proprietatea era deja împărțită nu a împiedicat redivizia sa dacă un nou moștenitor ar trebui să apară în termen de 10 ani de la moartea persoanei care părăseau proprietatea. 12. Reclamantul a susținut că există o legătură cauzală clară între daunele reclamate și încălcarea constatată de Curte. Paternitatea N.S. a fost un fapt care a fost verificat prin testele ADN, iar afirmația paternității ar fi avut succes dacă nu ar fi existat termen-limită pentru introducerea unei astfel de cereri. N.S. a murit fără moștenitori directi și intestat în timpul procedurii de paternitate. Valoarea netă a proprietății a fost de 140.500.20 EUR și, ca un singur copil, reclamantul ar fi moștenit întreaga proprietate.
Situația nu ar mai putea fi rectificată pe măsură ce s-a împărțit proprietatea. Legea finlandeză nu a permis nici o reparație în acest caz. Evaluarea Curții 13. Curtea reiterează că, în principiu, o hotărâre în care constată încălcarea Convenției impune statului contestat o obligație juridică de a face reparații pentru consecințele sale în așa fel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare (a se vedea Scozzari și Giunta v. Italia [GC], nos. 39221/98 și 41963/98, § 249, CEDH 2000 VIII).
Curtea trebuie să stabilească la discreție nivelul justului de satisfacție, având în vedere ceea ce este echitabil (a se vedea Duminică Times c. Regatul Unit (n. 1) (art. 50), 6 noiembrie 1980, § 15, Serie A nr. 38). Pentru a fi acordată o atribuire în ceea ce privește prejudiciu material, reclamantul trebuie să demonstreze că există o legătură cauzală între încălcarea și orice pierdere financiară presupusă (a se vedea, de exemplu, Družstevní záložna Pria și alții c. Republica Cehă satisfacție echitabilă), nr. 72034/01, § 9, 21 ianuarie 2010). 14. În hotărârea principală, Curtea a considerat că nu s-a asigurat dreptul reclamantului de a respecta viața sa privată datorită aplicării unui termen rigid pentru încheierea procedurii de paternitate, indiferent de circumstanțele unei cauze individuale și, în special, obligația de a lua măsuri în termenul respectiv, cu rezultatul că cazul reclamantului nu a fost niciodată examinat cu privire la fond.
Curtea remarcă că a examinat doar problema termenului și compatibilitatea sa cu Convenția, nu cu meritul prezentului caz. Problema paternității nu a fost încă confirmată legal, această sarcină fiind în competența exclusivă a instanțelor interne. 15. Având în vedere că Curtea nu a luat o poziție asupra problemei de paternitate în sine, cu excepția confirmării paternității în cazul reclamantului, Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată în hotărârea principală și prejudiciile materiale reclamate. În consecință, nici o atribuire pentru prejudiciu material nu poate fi acordată în cazul în cauză și cererea reclamantului în ceea ce privește prejudiciu material trebuie respinsă.
Costuri și cheltuieli 16. Reclamantul a solicitat 2,826,29 EUR plus dobânzi pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții după eliberarea hotărârii principale. 17. Guvernul a remarcat că, în hotărârea principală din 6 iulie 2010, reclamantul a primit deja 6000 de euro în ceea ce privește costurile și cheltuielile și, în opinia guvernului, această compensație era suficientă. Dacă Curtea ar avea un alt aviz, suma totală a compensației pentru costurile și cheltuielile nu ar trebui să depășească 250 EUR (inclusiv impozitul pe valoarea adăugată). 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea.
În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 500 EUR (inclusiv impozitul pe valoarea adăugată) în cadrul acestui cap. Dobânzi implicite 19. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSY deține (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 500 EUR (cincă sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 12 iulie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
Fatoș Aracı Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului
FOURTH SECTION
CASE OF BACKLUND v. FINLAND (Application no. 36498/05) JUDGMENT (Just satisfaction) STRASBOURG 12 July 2011 FINAL 12/10/2011 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Backlund v. Finland, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of: Nicolas Bratza, President, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Nebojša Vučinić, judges, and Fatoș Aracı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 21 June 2011, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 36498/05) against the Republic of Finland lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Finnish national, Mr Sven Backlund (“the applicant”), on 11 October 2005.
The applicant was represented by Mr Kenneth Peth, a lawyer practising in Närpes. The Finnish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Arto Kosonen of the Ministry for Foreign Affairs.
In a judgment delivered on 6 July 2010 (“the principal judgment”), the Court held that, even having regard to the margin of appreciation left to the State, the application of a rigid time-limit for the introduction of paternity proceedings, regardless of the circumstances of an individual case and, in particular, the obligation to take action within that time-limit, impaired the very essence of the right to respect for one’s private life under Article 8 of the Convention. In view of the above, and in particular having regard to the absolute nature of the limitation period and the Supreme Court’s refusal to allow any exceptions thereto, the Court found that a fair balance had not been struck between the different interests involved and, therefore, that there had been a failure to secure the applicant’s right to respect for his private life. Accordingly, the Court found that there had been a violation of Article 8 of the Convention ( Backlund v. Finland , no. 36498/05, 6 July 2010).
Under Article 41 of the Convention the applicant sought just satisfaction of, inter alia , 140,500.20 euros (EUR) plus interest in respect of pecuniary damage, comprising the lost share of his putative father’s estate.
Since the question of the application of Article 41 of the Convention was not ready for decision as regards pecuniary damage, the Court reserved it and invited the Government and the applicant to submit, within six months from the date on which the judgment became final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, their written observations on that issue and, in particular, to notify the Court of any agreement they might reach ( ibid ., § 66, and point 4 of the operative provisions).
The principal judgment became final on 6 October 2010.
The applicant and the Government each filed observations. THE LAW
In the operative part of the principal judgment the Court made an award to the applicant in respect of non-pecuniary damage, and costs and expenses. However, it decided to reserve the application of Article 41 of the Convention, in respect of pecuniary damage.
Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage 1. The parties’ submissions
The Government noted that, in the principal judgment of 6 July 2010, the Court had found that the national courts had not made any attempt to balance the competing interests, namely the interests of the putative father and his family, on the one hand, and those of the child, on the other hand, but had only concluded that the applicant’s claim had been time-barred. However, the Court had not taken any stand on the question of what the outcome of such a balancing act in the applicant’s case might have been, nor whether paternity would have been established.
In the Government’s view there existed no causal link between the violation of Article 8 of the Convention and any pecuniary damage claimed in the present case. The question of the applicant’s right to inherit could only be decided if the judgment of the Appeal Court were overturned and the paternity question considered on the merits. Until such decision was taken by a domestic court, the claim for damages remained purely speculative. As the applicant’s right to inherit was not yet time-barred, he needed to take measures in that respect and to exhaust first the domestic remedies. The fact that the estate had already been divided did not prevent its redivision if a new heir were to appear within 10 years of the death of the person leaving the estate.
The applicant argued that there was a clear causal link between the damage claimed and the violation found by the Court. The paternity of N.S. was a fact which was verified by the DNA tests, and the paternity claim would have been successful had there been no time-limit for introducing such claim. N.S. had died without any direct heirs and intestate during the paternity proceedings. The net value of the estate was EUR 140,500.20 and, as an only child, the applicant would have inherited the entire estate. The situation could no longer be rectified as the estate had been divided. Finnish law did not allow any reparation to be made in the present case. 2. The Court’s assessment
The Court reiterates that, in principle, a judgment in which it finds a violation of the Convention imposes on the respondent State a legal obligation to make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Scozzari and Giunta v. Italy [GC], nos. 39221/98 and 41963/98, § 249, ECHR 2000 ‑ VIII). The Court must determine at its discretion the level of just satisfaction, having regard to what is equitable (see Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1) (Article 50), 6 November 1980, § 15, Series A no. 38). For an award to be made in respect of pecuniary damage the applicant must demonstrate that there is a causal link between the violation and any financial loss alleged (see, for example, Družstevní záložna Pria and Others v. the Czech Republic ( just satisfaction), no. 72034/01, § 9, 21 January 2010).
In the principal judgment the Court held that there had been a failure to secure the applicant’s right to respect for his private life due to the application of a rigid time-limit for the bringing of paternity proceedings, regardless of the circumstances of an individual case and, in particular, the obligation to take action within that time-limit with the result that the applicant’s case was never examined on the merits. The Court notes that it has only examined the issue of the time-limit and its compatibility with the Convention, not the merits of the present case. The paternity issue has not yet been legally confirmed, this task being in the sole competence of the domestic courts.
As the Court has taken no stand on the paternity issue itself, let alone confirmed the paternity in the applicant’s case, the Court finds that there is no causal connection between the violation found in the principal judgment and the pecuniary damage claimed. Consequently, no award for pecuniary damage can be made in the present case and the applicant’s claim in respect of pecuniary damage must be dismissed. B. Costs and expenses
The applicant claimed EUR 2,826.29 plus interest for the costs and expenses incurred before the Court after the delivery of the principal judgment.
The Government noted that, in the principal judgment of 6 July 2010, the applicant had already been awarded EUR 6,000 in respect of costs and expenses and in the Government’s view this compensation was sufficient. Were the Court to have another opinion, the total amount of compensation for costs and expenses should not exceed EUR 250 (inclusive of value-added tax).
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 500 (inclusive of value-added tax) under this head. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 500 (five hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 2. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 12 July 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Fatoș Aracı Nicolas Bratza Deputy Registrar President