AFFAIRE BELOKOPYTOVA c. RUSSIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39178/04) îndreptată împotriva Federației Ruse și depusă de o cetățeană a acestui Stat, dna Galina Andreyevna Belokopytova („reclamanta"), care a sesizat Curtea la 8 octombrie 2004 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul rus („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. G. Matiouchkine, reprezentant al Federației Ruse în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

La 15 ianuarie 2009, președintele primei secțiuni a decis să comunice cererea Guvernului. Conform permisiunilor articolului 29 § 1 al Convenției, s-a decis de asemenea că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Până la 3 aprilie 2001, lucra pentru „ZAO Gazstroï", o societate particulară de drept rus („Societatea"). La momentul demisiei, Societatea a încălcat obligația de a plăti reclamantei întregul salariu, cu motivul lipsei mijloacelor.

La 1 noiembrie 2001, judecătorul de pace al circumscripției nr. 3 a orașului Nadym („judecătorul de pace") a pronunțat o hotărâre executorie („судебный приказ"), condamnând Societatea să plătească reclamantei 97.174,05 ruble (RUB) cu titlu de arrierate salariale.

La 7 noiembrie 2001, serviciul grefierilor a inițiat procedura de execuție.

Se pare că la 5 decembrie 2001, grefierul a transmis cereri de informații organismelor competente (bănci, inspecția rutieră, serviciul de înregistrare), invitând acelea să furnizeze informații despre ansamblul activelor Societății.

Se pare că la 6 februarie 2002, grefierul a trimis scrisori organizațiilor debitori ai Societății, invitând acestea să confirme existența datoriilor. Către mai 2002, doar patru debtori și-au confirmat datoriile, reacția celorlalți debtori rămânând necunoscută.

Conform reclamantei, la 8 aprilie 2002, grefierul a revocat dintr-un motiv nespecificat ordinul de încasare care era atașat contului curent al Societății din 2001 pentru a garanta, în caz de deschidere a fondurilor disponibile, transferul datoriei Societății în favoarea reclamantei. La 9 aprilie 2002, societatea KTP, debitor al Societății, a virat pe contul curent al Societății 200.000 RUB, de care reclamanta nu a putut beneficia.

La 15 aprilie 2002, grefierul a închis procedura de execuție din motiv de imposibilitate de a găsi bunuri ale debitorului susceptibile de a fi sechestrate.

La 28 mai 2002, judecătorul de pace, hotărând asupra unei plângeri depuse de reclamantă, a declarat neconforme cu legea acțiunile grefierilor în cadrul procedurii de execuție a hotărârii din 1 noiembrie 2001. Hotărârea se citi în părțile sale relevante: „...[judecătorul estimează că] este indubitabil stabilit că la 1 iulie 2001 debitorul deținea active lichide: stocuri, inclusiv materii prime, materiale și alte valori similare (ceea ce rezultă din tabelul de contabilitate al întreprinderii debitor); grefierii de justiție au eșuat în a acționa. A fost de asemenea stabilit că [Societatea] avea creanțe clienți cu privire la care nu s-au luat măsuri [de către grefieri]. Judecătorul respinge teza susținută de grefier conform căreia măsurile corespunzătoare au fost luate verbal. [Judecătorul observă că] grefierul a retras ordinul de încasare, depus la bancă [aceea unde Societatea avea contul curent] în cadrul procedurii de execuție, cu motiv că nu se aștepta niciun virement în favoarea contului Societății. Cu toate acestea, dosarul [al datoriilor neachitate] rămâne atașat contului curent până acum. Grefierul nu a furnizat nicio explicație inteligibilă cu privire la comportament. Judecătorul concluzionează că măsurile necesare executării [hotărârii] nu au fost luate. Judecătorul nu este în stare să înțeleagă de ce nici o sancțiune nu a fost aplicată organizațiilor care refuzau să se supună ordinelor grefierului (articolele 4 și 87 ale Legii pe căile de execuție)...". Grefierul a fost obligat să corecteze greșelile comise și să ia toate măsurile de execuție forțată prevăzute de legea pe căile de execuție.

La 29 mai 2002, grefierul a sechestrat creanța Societății faț de patru societăți debitori care și-au confirmat datoriile. La 3 iunie 2002, referindu-se la opinia unui expert, societatea YNGS, grefierul a ridicat sechestrul cu motiv de lipsă de lichiditate a creanțelor și de imposibilitate de a aprecia valoarea de piață a creanțelor.

La 25 iunie 2002, societatea KTP, debitor al Societății, a făcut un virement nou de 200.000 RUB pe contul Societății.

La 2 iulie 2002, ca urmare a repartizării pro rata a sumelor între creditorii Societății, reclamanta a primit pe contul ei 6.810,05 RUB, ceea ce reprezentă aproximativ 7% din datoria inițială.

Printr-o hotărâre din 5 august 2002 tribunalul orașului Nadym a enterinat în apel concluziile hotărârii din 28 mai 2002, subliniind deficiențele următoare: „... nici o măsură vizând executarea hotărârii nu a fost îndeplinită de grefier până la 5 decembrie 2001 (...), grefierul nu a procedat în timp util la căutarea bunurilor debitorului (...), asignațiile de prezentare adresate lui L., director al Societății, sunt falsificate [deoarece poartă dată ulterioară datei prezentării în tribunal] (...), ordinele de încasare remise pe contul curent al debitorului au fost revocate fără motiv valid...".

La 21 octombrie 2002, grefierul a închis din nou procedura de execuție, referindu-se în continuare la imposibilitatea de a detecta bunuri sechestrable ale Societății.

Printr-o hotărâre din 27 martie 2003 judecătorul de pace, hotărând asupra plângerii reclamantei, a anulat decizia din 21 octombrie 2002, prin care procedura de execuție fusese închisă, și a ordonat din nou grefierului să corecteze greșelile comise și să ia toate măsurile de execuție forțată prevăzute de lege. Hotărârea menționa în special că: „... a fost indubitabil stabilit că Societatea debitor deține creanțe clienți cu privire la care nu s-au luat de facto măsuri de recuperare. Judecătorul respinge teza grefierului conform căreia creanțele clienți erau neliquide. Mai mult, grefierul nu a furnizat raport privind lipsa de lichiditate a creanțelor. Ridicarea sechestrului creanțelor, motivată prin lipsa de lichiditate a acestora și prin imposibilitate de a aprecia valoarea de piață, era contrară legii (...) După revocarea ordinelor de încasare societatea KTP [debitor al Societății], a cărei datorie era considerată nelicidă, a virat pe contul Societății o sumă de 465.000 RUB; la 7 februarie 2003 altă societate, SGE, debitor solvent, a achitat în favoarea Societății chiria pentru vehicule. Judecătorul este deosebit de surprins de faptul că după închiderea procedurii de execuție (...) grefierul aveau în continuare pe conturile lor fonduri recuperate asupra Societății...".

Reclamanta a intentat o acțiune civilă împotriva Ministerului Justiției, căutând să obțină ordonanța conform căreia acesta va suporta restul creanței, și anume suma de 90.364 RUB.

La 12 ianuarie 2004, tribunalul orașului Salekhard a respins reclamanta de la acțiune: „... este adevărat că comportamentul grefierului a fost recunoscut neconform cu legea de către tribunale. Cu toate acestea, acțiunile grefierului, deși recunoscute ilegale, nu au rezultat în diminuare reală a drepturilor patrimoniale ale reclamantei și nu au încălcat dreptul ei la recuperarea datoriei salariale".

La 15 martie 2004, curtea regiunii Yamalo-Nenetski a anulat în apel hotărârea din 12 ianuarie 2004 și a ordonat reexaminarea cauzei.

La 28 aprilie 2004, tribunalul orașului Salekhard a respins din nou reclamanta de la acțiune împotriva Ministerului Justiției: „...acuzațiile reclamantei, conform cărora datoria salarială rezultase din inacțiunea grefierilor, sunt prost fondate, deoarece este stabilit că grefierul au întreprins toate măsurile necesare pentru executarea hotărârii, ceea ce este dovedit prin recuperarea parțială a datoriei. Nici o legătură directă de cauzalitate între comportamentul grefierului din Nadym și consecințele care rezultă din neexecutarea hotărârii nu a fost stabilită. Acțiunile grefierului privind închiderea procedurii de execuție sunt conforme cu legea...".

La 8 iulie 2004, curtea regiunii Yamalo-Nenetski a enterinat în apel hotărârea din 28 aprilie 2004.

La 13 iulie 2006, tribunalul comercial al regiunii Yamalo-Nenetski a închis procedura de lichidare judiciară a Societății, inițiată la o dată nespecificată, și a pronunțat radierea Societății din Registrul Național al Persoanelor Morale. Din acel moment, toate datoriile Societății au fost considerate achitate. II.

Articolele 44 și 45 ale legii menționate prevad că absența executării voluntare [a unui titlu executabil] în termenele stabilite antreneaza aplicarea măsurilor de execuție forțată, acestea incluzând între altele sechestrul-vânzarea bunurilor debitorului, sechiestrul pe veniturile debitorului și sechiestrul pe sumele și bunurile debitorului deținute de terți. 28. art. 87 al legii menționate prevede că în cazurile în care indivizi sau agenți publici refuza să se supună ordinelor legale ale unui grefier, acesta din urmă este autorizat să aplice amenzi, să-l facă să comparaie forțat pe persoană refuzând să comparaie voluntar [în fața grefierului în exercitarea funcțiilor] sau încă să solicite declanșarea urmăririi penale. ÎN DREPT I.

Curtea constată că grieful acesta nu este evident prost fondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea remarcă, de altfel, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că în cauza de față autoritățile au întreprins toate măsurile conforme cu legea pentru a executa hotărârea din 1 noiembrie 2001 în termen rezonabil: grefierul au ordonat Societății să execute hotărârea și au procedat la căutarea bunurilor acesteia, băncile și autoritățile competente au fost obligate să furnizeze informații despre starea patrimonială a Societății, ordinul de încasare a fost depus pe contul bancar al Societății, Societatea a fost avertizată de responsabilitatea penală în caz de neexecutare, responsabilitatea sa administrativă a fost angajată. Întârzierile în execuție ar fi datorat realizării de către părți a drepturilor procedurale lor, precum și necesității de a urma proceduri prevăzute de legislația rusă pentru a asigura executarea actelor judiciare. În sfârșit, Guvernul se referă la complexitatea procedurii de execuție, subliniind dificultățile legate de lichidarea judiciară a Societății-debitor și radierea acesteia din Registrul Național al Persoanelor Morale.

Reclamanta susține că există o legătură directă de cauzalitate între comportamentul grefierului din Nadym și consecințele care rezultă din neexecutarea hotărârii din 1 noiembrie 2001. Ea afirmă că Societatea deținea bunuri sechestrable (stocuri, inclusiv materii prime, materiale și alte valori similare), creanțe clienți, dar grefierul au eșuat în a acționa. Ea le reproșează în special nu a fi sechestrat în timp util nici contul bancar al Societății, nici bunurile acesteia, nici creanțele clienți. Reclamanta se referă în special la 7 luni de inactivitate a grefierului între noiembrie 2001 și mai 2002, perioadă în care execuția nu ar fi pus nicio problemă.

Curtea reamintește că în cazurile în care hotărârea a fost pronunțată împotriva unui defendent „privat", obligația pozitivă care revine Statului constă în a se dota cu un arsenal juridic permitând indivizilor să obțină de la debitorii lor refractari plata sumelor alocate de instanțe (a se vedea Dachar c. Franța, nr. 42338/98, 6 iunie 2000). Sigur, nu este vorba de obligație de rezultat, ci de obligație de mijloace. Autoritățile trebuie să fi luat măsurile care le erau rezonabil accesibile pentru a ajuta creditorii. În consecință, dacă nu este stabilit că măsurile adoptate de autoritățile naționale nu au fost adecvate și suficiente, Statul nu poate fi ținut responsabil de neexecutarea unei creanțe de o parte „privată" (a se vedea în acest sens Shestakov c. Rusia (decizie), nr. 48757/99, 18 iunie 2002; Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003; Kesyan c. Rusia, nr. 36496/02, 19 octombrie 2006; și Anokhin c. Rusia (decizie), nr. 25867/02, 31 mai 2007).

Curtea estimează că orice neîndeplinire a autorităților angajate în procedura de execuție constatată de instanțele interne nu este suficientă pentru a genera constatarea unei încălcări a Convenției. Pentru a încălca Convenția actul sau omisiunea atribuibilă Statului trebuie să fi antrenenat un efect dăunător important asupra procedurii de execuție în întregul (a se vedea, mutatis mutandis, Krivonogova c. Rusia (decizie), nr. 74694/01, 1 aprilie 2004).

Citite la lumina sistemului juridic rus, principiile enunțate mai sus vizează în principal și în primul rând grefierul, de la care se cere o diligență deosebită în îndeplinirea funcțiilor pentru ca hotărârile pronunțate împotriva debitorilor privați să primească cât se poate execuția integrală.

Referindu-se la circumstanțele cauzei, Curtea observă că sunt practic identice cu altei cauze privind neachitarea de aceeași Societate a arieratelor salariale unui alt fost angajat (a se vedea Kunashko c. Rusia, nr. 36337/03, 17 decembrie 2009). În cauza precitată Curtea a ajuns la următoarele concluzii: „... Curtea observă din start că instanțele interne au avut patru ocazii (de două ori în primă instanță, de două ori în a doua) pentru a hotărî asupra comportamentului grefierului. Instanțele succesiv sesizate au concluzionat unanim că în cursul procedurii de execuție a hotărârii din 13 iunie 2001 grefierul s-au comportat în mod contrar cu legea sub mai mulți aspecti.

Ținând seama de aceste constatări, Curtea propune mai întâi să aprecieze cele două voleturi principale ale comportamentului grefierului, și anume: măsurile luate cu privire la bunurile mobile ale Societății și măsurile luate cu privire la „creanțele clienți" ale Societății.

Cu privire la căutarea bunurilor Societății, Curtea observă că conform tabelului de contabilitate întocmit la 1 iulie 2001, Societatea deținea diverse active (stocuri, materii prime, materiale), a cărei valoare se ridica la 1.344.000 RUB. Guvernul a omis să explice motivul pentru care aceste bunuri nu au putut fi sechestrate în 2001; de asemenea, n-a explicat destinul acestor active în 2002-2003. Curtea observă că instanțele interne au recunoscut de mai multe ori că căutarea bunurilor nu a fost în mod corespunzător îndeplinită de grefier. Cu toate acestea, dosarul nu conține niciun element susceptibil de a confirma că acțiunile necesare căutării bunurilor au fost întreprinse în consecință.

Cu privire la „creanțele clienți", Curtea remarcă de asemenea că tabelul de contabilitate al Societății, valabil la 1 iulie 2001, indică că opt organizații datorau Societății un total de 11.369.490 RUB, ceea ce este aproximativ 100 de ori mai mare decât suma creanței deținute de reclamantă. [...] Curtea se alătură opiniei judecătorului de pace [...] care a respins ca neprovatâ teza nonlichidității creanțelor. De altfel, Curtea și-o face pe ale concluziei judecătorului de pace conform cărora ridicarea sechestrului „creanțelor clienți" la 3 iunie 2002 nu a fost o măsură adecvată. Curtea consideră că viramentele ulterioare provenind de la societățile KTP și SGE (în iulie 2002 și februarie 2003 respectiv), ale căror datorii au fost considerate de grefier irecuperabile, contribuie la confirmarea caracterului lichid, cel puțin parțial, al acelor creanțe. [...]

Curtea consideră că neîndeplinirile reprochate în cauza de față grefierului sunt serioase și sunt de natură să submineze caracterul adecvat al procedurii de execuție în întregul. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia grefierul s-a conformat obligației de a-și corecta greșelile impuse de mai multe ori de judecători: niciun element plauzibil care să sprijine aceasta n-a fost versați în dosar.

Apoi, Curtea estimează că faptul că reclamanta n-a reușit să obțină victorie în fața instanțelor interne în procedura de reparație a pierderilor [...] nu ar trebui să prejudicieze chestiunea compatibilității comportamentului autorităților cu obligațiile pozitive care le revin în temeiul articolului 6 al Convenției. [...]

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtea pentru a concluziona că asistența acordată reclamantei în cauza de față de autoritățile publice, reprezentate în principal de grefierul, nu a fost adecvată și suficientă". 37. Curtea constată apoi că în cauza de față este vorba de aceeași Societate și acțiunile aceluiași grefier ca în cauza Kunashko, precitată. Ambele reclamante au obținut hotărâri ordonând Societății să le plătească întregul salariu (114.417,06 RUB în cauza Kunashko); apoi, din lipsă de progres tangibil în procedura de execuție, ambele au intentat în fața instanțelor naționale plângeri împotriva acțiunilor grefierului și au participat inițial împreună în procedurile judiciare (a se vedea supra, paragrafele 13 și 17, și Kunashko, precitat, §§ 15 și 19). În ambele cazuri judecătorii naționali au concluzionat de mai multe ori că în cursul procedurii de execuție grefierul s-au comportat în mod contrar cu legea sub mai mulți aspecti (a se vedea supra, paragrafele 13 și 17). 38. Ținând seama de aceste constatări, Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate în cauza de față de la concluziile la care a ajuns în cauza Kunashko, precitată. Curtea concluzionează deci că asistența acordată reclamantei de autoritățile publice, reprezentate în principal de grefierul, nu a fost adecvată și suficientă în cauza de față. 39. De aceea, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Reclamanta nu revendică nimic pentru cheltuieli și costuri. Curtea nu aloca, deci, nicio sumă pentru aceasta. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să reproducă rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de prêt marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la griefurile derivate din art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Constată că nu este cazul să se examineze grieful derivat din art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, 10.200 EUR (zece mii doi sute euro) pentru prejudiciu material și 2.000 EUR (doi mii euro) pentru prejudiciu moral, sumele menționate fiind transformate în ruble ruse la rata aplicabilă la data soluționării, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit; b) că, cu începere din expirarea menționatului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de prêt marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în franceză, apoi comunicat prin scris la 19 iulie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. André Wampach George Nicolaou Grефier adjoint Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 39178/04) dirigée contre la Fédération de Russie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Galina Andreyevna Belokopytova (« la requérante »), a saisi la Cour le 8 octobre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement russe (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. G. Matiouchkine, représentant de la Fédération de Russie devant la Cour européenne des droits de l’homme.

Le 15 janvier 2009, le président de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Jusqu’au 3 avril 2001, elle travaillait pour « ZAO Gazstroï », une société privée de droit russe («la Société »). Au moment de sa démission la Société a manqué à son obligation de payer à la requérante la totalité de son salaire au motif de l’absence de moyens.

Le 1 novembre 2001, le juge de paix de la circonscription nº 3 de la ville de Nadym (« le juge de paix ») rendit un jugement exécutoire (« судебный приказ »), condamnant la Société à payer à la requérante 97 174,05 roubles (RUB) au titre des arriérés de salaire.

Le 7 novembre 2001, le service des huissiers déclencha la procédure d’exécution.

Il apparaît que le 5 décembre 2001, l’huissier adressa des demandes de renseignements aux organismes compétents (banques, inspection routière, service d’enregistrement), invitant ceux-ci à fournir des informations sur l’ensemble des actifs de la Société.

Il apparaît que le 6 février 2002, l’huissier envoya des lettres aux organisations débitrices de la Société, invitant celles-ci à confirmer l’existence des dettes. Vers mai 2002, seulement quatre débiteurs confirmèrent leurs dettes, la réaction des autres débiteurs restant inconnue.

Selon la requérante, le 8 avril 2002, l’huissier révoqua pour un motif non précisé l’ordre d’encaissement qui était resté attaché au compte courant de la Société depuis 2001 afin de garantir, en cas d’ouverture des fonds disponibles, le transfert de la dette de la Société au profit de la requérante. Le 9 avril 2002, la société KTP, débitrice de la Société, vira sur le compte courant de la Société 200 000 RUB, dont la requérante ne put bénéficier.

Le 15 avril 2002, l’huissier clôtura la procédure d’exécution au motif de l’impossibilité de trouver des biens du débiteur susceptibles d’être saisis.

Le 28 mai 2002, le juge de paix, statuant sur une plainte déposée par la requérante, déclara non conformes à la loi les actions des huissiers dans le cadre de la procédure d’exécution du jugement du 1 er novembre 2001. Le jugement se lisait ainsi dans ses passages pertinents : « ...[le juge estime que] il est incontestablement établi qu’au 1 er juillet 2001 le débiteur possédait des actifs liquides : stocks, y compris matières premières, matériaux et autres valeurs similaires (ce qui ressort du tableau de comptabilité de l’entreprise débitrice) ; les huissiers de justice ont manqué à agir. Il a été également établi que [la Société] avait des créances clients à l’égard desquelles aucune mesure n’a été prise [par les huissiers]. Le juge rejette la thèse soutenue par l’huissier selon laquelle les mesures correspondantes ont été prises verbalement. [Le juge note que] l’huissier a retiré l’ordre d’encaissement, déposé à la banque [celle où la Société avait son compte courant] dans le cadre de la procédure d’exécution, au motif qu’aucun virement au profit du compte de la Société n’était prétendument attendu. Néanmoins, le fichier [des dettes impayées] reste attaché au compte courant jusqu’à aujourd’hui. Les huissiers n’ont fourni aucune explication intelligible quant à leur comportement. Le juge conclut que les mesures nécessaires à l’exécution [du jugement] n’ont pas été prises. Le juge n’est pas en mesure de comprendre pourquoi aucune sanction n’a été infligée aux organisations refusant de se soumettre aux ordres de l’huissier (articles 4 et 87 de la Loi sur les voies d’exécution) ...» Les huissiers furent astreints à corriger les fautes commises et à prendre toutes les mesures d’exécution forcée prévues par la loi sur les voies d’exécution.

Le 29 mai 2002, l’huissier saisit la créance de la Société à l’égard des quatre sociétés débitrices ayant confirmé leurs dettes. Le 3 juin 2002, se référant à l’avis d’un expert, la société YNGS, l’huissier leva ladite saisie au motif de l’absence de liquidité des créances et de l’absence de possibilité d’apprécier la valeur marchande des créances.

Le 25 juin 2002, la société KTP, débitrice de la Société, fit un nouveau virement de 200 000 RUB sur le compte de la Société.

Le 2 juillet 2002, à la suite de la répartition au pro rata des sommes entre les créanciers de la Société, la requérante se vit virer au profit de son compte 6 810,05 RUB, ce qui représente environ 7 % de la dette initiale.

Par un arrêt du 5 août 2002 le tribunal de la ville de Nadym entérina en appel les conclusions du jugement du 28 mai 2002, en mettant l’accent sur les carences suivantes : « ... aucune mesure visant l’exécution du jugement n’a été accomplie par l’huissier jusqu’au 5 décembre 2001 (...), les huissiers n’ont pas procédé en temps utile à la recherche des biens du débiteur (...), les assignations à comparaître adressés à L., directeur de la Société, sont falsifiées [car elles portent une date postérieure à la date de leur présentation au tribunal] (...), les ordres d’encaissement remis sur le compte courant du débiteur ont été révoqués sans motif valable... »

Le 21 octobre 2002, l’huissier clôtura de nouveau la procédure d’exécution, se référant toujours à l’impossibilité de déceler des biens saisissables de la Société.

Par un jugement du 27 mars 2003 le juge de paix, statuant sur plainte de la requérante, annula la décision du 21 octobre 2002, en vertu de laquelle la procédure d’exécution avait été clôturée, et enjoignit de nouveau à l’huissier de corriger les fautes commises et de prendre toutes les mesures d’exécution forcée prévues par la loi. Le jugement mentionnait en particulier que : « ... il a été incontestablement établi que la Société débitrice possède des créances clients à l’égard desquelles aucune mesure de recouvrement n’a été de facto prise. Le juge rejette la thèse de l’huissier selon laquelle les créances clients étaient non liquides. Qui plus est, l’huissier n’a pas fourni de rapport sur l’absence de liquidité des créances. La levée de la saisie des créances, motivée par l’absence de liquidité de celles-ci et de possibilité d’apprécier leur valeur marchande, était contraire à la loi (...) Après la révocation des ordres d’encaissement la société KTP [débiteur de la Société], dont la dette était prétendument non liquide, a versé sur le compte de la Société une somme de 465 000 RUB ; le 7 février 2003 une autre société, SGE, débiteur solvable, a réglé au profit de la Société le loyer pour des véhicules. Le juge est particulièrement frappé par le fait qu’après la clôture de la procédure d’exécution (...) les huissiers avaient toujours sur leurs comptes des fonds recouvrés sur la Société... »

La requérante introduisit une action civile contre le Ministère de la justice cherchant à faire enjoindre à celui-ci d’endosser le reste de sa créance, à savoir la somme de 90 364 RUB.

Le 12 janvier 2004, le tribunal de la ville de Salekhard débouta la requérante de son action : « ... il est vrai que le comportement de l’huissier a été reconnu non conforme à la loi par les tribunaux. Pourtant, les actes des huissiers, quoique reconnus illégaux, n’ont pas résulté en diminution réelle des droits patrimoniaux de la requérante et n’ont pas enfreint son droit à un recouvrement de la dette de salaire ».

Le 15 mars 2004, la cour de la région Yamalo-Nénetski annula en appel le jugement du 12 janvier 2004 et ordonna un réexamen de l’affaire.

Le 28 avril 2004, le tribunal de la ville de Salekhard débouta à nouveau la requérante de son action contre le Ministère de la justice : « ...les allégations de la requérante, suivant lesquelles la dette de salaire avait résulté de l’inaction des huissiers, sont mal fondées, car il est établi que les huissiers avaient entrepris toutes les mesures nécessaires pour exécuter le jugement, ce qui est prouvé par le recouvrement partiel de la dette. Aucun lien de causalité direct entre le comportement des huissiers de justice de Nadym et les conséquences se traduisant par l’absence d’exécution du jugement n’a été établi. Les actes des huissiers concernant la clôture de la procédure d’exécution sont conformes à la loi ...».

Le 8 juillet 2004, la cour de la région Yamalo-Nénetski entérina en appel le jugement du 28 avril 2004.

Le 13 juillet 2006, le tribunal de commerce de la région Yamalo ‑ Nénetski clôtura la procédure de liquidation judiciaire de la Société, entamée à une date non précisée, et prononça la radiation de la Société du Registre national des personnes morales. Dès lors, toutes les dettes de la Société furent réputées éteintes. II.

L’article 13 de ladite loi énonce qu’à la suite de la réception d’un titre exécutoire l’huissier dispose de deux mois pour accomplir des actes d’exécution et pour se conformer aux impératifs contenus dans le titre exécutoire.

Les articles 44 et 45 de la loi citée disposent que l’absence d’exécution volontaire [d’un titre exécutoire] dans les délais impartis entraîne l’application de mesures d’exécution forcée, celles-ci incluant entre autres la saisie-vente des biens du débiteur, la saisie sur les revenus du débiteur, et la saisie sur les sommes et biens du débiteur possédés par des tiers.

L’article 87 de la loi mentionnée dispose que dans les cas où des individus ou agents publics refusent de se soumettre aux ordres légaux d’un huissier, celui-ci est habilité à infliger des amendes, à faire comparaître de force la personne refusant de comparaître volontairement [devant un huissier dans l’exercice de ses fonctions] ou encore à demander le déclenchement de poursuites pénales. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient qu’en l’espèce les autorités ont entrepris toutes les mesures conformes à la loi pour exécuter le jugement du 1 er novembre 2001 dans un délai raisonnable: les huissiers ont ordonné à la Société d’exécuter le jugement et ont procédé à la recherche des ses biens, les banques et les autorités compétentes ont été astreintes à fournir des renseignements sur l’état de fortune de la Société, l’ordre d’encaissement a été déposé sur le compte bancaire de la Société, la Société a été averti de sa responsabilité pénale en cas d’inexécution, sa responsabilité administrative a été engagée. Les délais d’exécution auraient été dus à la réalisation par les parties de leurs droits procéduraux ainsi qu’à la nécessité de poursuivre des procédures prévues par la législation russe afin d’assurer l’exécution des actes judiciaires. Enfin, le Gouvernement se réfère à la complexité de la procédure d’exécution, en mettant en relief les difficultés liées à la liquidation judiciaire de la Société-débitrice et sa radiation du Registre national des personnes morales.

La requérante soutient qu’il existe un lien de causalité direct entre le comportement des huissiers de justice de Nadym et les conséquences se traduisant par l’absence d’exécution du jugement du 1 er novembre 2001. Elle affirme que la Société disposait de biens saisissables (stocks, y compris matières premières, matériaux et autres valeurs similaires), de créances clients, mais que les huissiers ont manqué à agir. Elle leur reproche notamment de n’avoir saisi en temps utile ni le compte bancaire de la Société, ni ses biens ou encore ses créances clients. La requérante se réfère notamment à 7 mois d’inactivité des huissiers entre novembre 2001 et mai 2002, période pendant laquelle l’exécution n’aurait posé aucun problème.

La Cour rappelle que dans les cas où le jugement est rendu contre un défendeur « privé », l’obligation positive incombant à l’État consiste à se doter d’un arsenal juridique permettant aux individus d’obtenir de leurs débiteurs récalcitrants le paiement des sommes allouées par les juridictions (voir Dachar c. France , n o 42338/98, 6 juin 2000). Certes, il ne s’agit pas d’une obligation de résultat, mais de moyens. Les autorités doivent avoir pris les mesures qui leur étaient raisonnablement accessibles pour aider les créanciers. Par conséquent, à moins qu’il ne soit établi que les mesures adoptées par les autorités nationales n’ont pas été adéquates et suffisantes, l’État ne saurait être tenu pour responsable du défaut de paiement d’une créance exécutoire par un débiteur « privé » (voir à ce sujet Shestakov c. Russie (déc.), n o 48757/99, 18 juin 2002 ; Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003 ; Kesyan c. Russie , n o 36496/02, 19 octobre 2006 ; et Anokhin c. Russie (déc.), n o 25867/02, 31 mai 2007).

La Cour estime que n’importe quel manquement des autorités engagées dans la procédure d’exécution constaté par les tribunaux internes ne suffit pas pour donner lieu à un constat de violation de la Convention. Pour enfreindre la Convention l’acte ou omission attribuable à l’État doit avoir entraîné un effet néfaste important sur la procédure d’exécution dans son entier (voir, mutatis mutandis , Krivonogova c. Russie (déc.), n o 74694/01, 1 er avril 2004).

Lus à la lumière du système juridique russe, les principes énoncés ci-dessus visent surtout et avant tout les huissiers de justice, dont il est exigé une diligence particulière dans l’accomplissement de leurs fonctions afin que les jugements rendus contre les débiteurs privés reçoivent autant que faire se peut l’exécution intégrale.

Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour note qu’elles sont pratiquement identiques à celles d’une autre affaire concernant le non-paiement par la même Société des arriérés de salaire à une autre ancienne employée (voir Kunashko c. Russie , n o 36337/03, 17 décembre 2009). Dans l’affaire précitée la Cour est parvenue aux conclusions suivantes : « ... la Cour note d’emblée que les tribunaux internes ont eu quatre occasions (deux fois en première instance, deux fois en deuxième) pour se prononcer sur le comportement des huissiers de justice. Les tribunaux successivement saisis ont tous conclu qu’au cours de la procédure d’exécution du jugement du 13 juin 2001 les huissiers de justice s’étaient comportés de la façon contraire à la loi sous maints rapports.

En tenant compte de ces constats, la Cour se propose tout d’abord d’apprécier les deux volets principaux du comportement des huissiers, à savoir : les mesures prises à l’égard des biens meubles de la Société et les mesures prises à l’égard des « créances clients » de la Société.

Pour ce qui est de la recherche des biens de la Société, la Cour note que selon le tableau de comptabilité dressé au 1 er juillet 2001, la Société possédait divers actifs (stocks, matières premières, matériaux), dont la valeur s’élevait à 1 344 000 RUB. Le Gouvernement a omis d’expliquer la raison pour laquelle ces biens n’avaient pas pu être saisis en 2001 ; il n’a pas davantage expliqué le destin de ces actifs en 2002-2003. La Cour note que les tribunaux internes ont reconnu plusieurs fois que la recherche des biens n’avait pas été dûment accomplie par l’huissier. Cependant, le dossier ne renferme aucun élément susceptible de confirmer que les actions nécessaires à la recherche des biens ont été entreprises en conséquence.

En ce qui concerne les « créances clients », la Cour relève également que le tableau de comptabilité de la Société, valable au 1 er juillet 2001, indique que huit organisations devaient à la Société un total de 11 369 490 RUB, ce qui est environ 100 fois supérieur au montant de la créance détenue par la requérante. [...] la Cour rejoint l’avis du juge de paix [...] qui a écarté comme non prouvée la thèse de la non-liquidité des créances. En outre, la Cour fait siennes les conclusions du juge de paix selon lesquelles la levée de la saisie des « créances clients » le 3 juin 2002 n’a pas été une démarche adéquate. La Cour considère que les virements ultérieurs provenant des sociétés KTP et SGE (en juillet 2002 et en février 2003 respectivement), dont les dettes étaient considérées par l’huissier comme irrécupérables, contribuent à la confirmation du caractère liquide, au moins en partie, desdites créances. [...]

La Cour considère que les manquements reprochés en l’espèce aux huissiers de justice sont sérieux et sont de nature à saper le caractère adéquat de la procédure d’exécution dans sa totalité. La Cour n’est pas convaincue par l’argument du Gouvernement selon lequel l’huissier s’est conformé à l’obligation de corriger ses fautes imposée à plusieurs reprises par les juges : aucun élément plausible militant en ce sens n’a été versé au dossier.

Ensuite, la Cour estime que le fait que la requérante n’ait pas réussi à obtenir gain de cause devant les tribunaux internes dans la procédure en réparation des pertes [...] ne saurait préjuger la question de la compatibilité du comportement des autorités avec les obligations positives leur incombant en vertu de l’article 6 de la Convention. [...]

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’assistance procurée à la requérante en l’espèce par les autorités publiques, représentées principalement par les huissiers de justice, n’a pas été adéquate et suffisante ». 37. La Cour constate ensuite qu’en l’espèce il s’agit de la même Société et des actes des mêmes huissiers de justice que dans l’affaire Kunashko , précitée. Les requérantes ont toutes les deux obtenu des jugements ordonnant à la Société de leur payer la totalité de leurs salaires (114.417,06 RUB dans l’affaire Kunashko ) ; ensuite, faute d’avancements tangibles dans la procédure d’exécution, elles ont toutes les deux introduit devant des tribunaux nationaux des plaintes contre les actes des huissiers et au départ participaient ensemble dans les procédures judiciaires (voir supra , paragraphes 13 et 17, et Kunashko, précité, §§ 15 et 19). Dans les deux cas d’espèce les juges nationaux ont à plusieurs reprises conclu qu’au cours de la procédure d’exécution les huissiers de justice s’étaient comportés de la façon contraire à la loi sous maints rapports (voir supra , paragraphes 13 et 17). 38. En prenant en compte ces constats, la Cour ne voit aucune raison pour s’écarter en l’espèce des conclusions auxquelles elle est parvenue dans l’affaire Kunashko , précitée. La Cour conclut donc que l’assistance procurée à la requérante par les autorités publiques, représentées principalement par les huissiers de justice, n’a pas été adéquate et suffisante en l’espèce. 39. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante ne revendique rien pour les frais et dépens. La Cour n’alloue, donc, aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 10 200 EUR (dix mille deux cents euros) pour dommage matériel et 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral, lesdits montants étant à convertir en roubles russes au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 juillet 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach George Nicolaou Greffier adjoint Président