CtEDO 19.07.2011 Auto

AFFAIRE PARLAK c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
19.07.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 5-3;Violation of Art. 5-5
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AFFAIRE PARLAK c. TURQUIE (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNE CAUZA PARLAK c. TURCIA (solicitarea nr. 22459/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 iulie 2011 DEFINIF 28/11/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) litera (c) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Parlak c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, Guido Raimondi, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 28 iunie 2011, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 22459/04) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Ahmet Parlak ( La 7 aprilie 2009, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului obiecțiile referitoare la rănirea piciorului reclamantului (cauzată de arestarea acestuia de către un polițist), unei neprezentări imediate în fața unui judecător după arestarea sa și în lipsa unui recurs efectiv la o despăgubire pentru privarea de libertate, pe care l-a considerat ilegal. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA SPECIE Reclamantul s-a născut în 1971 și locuiește în Istanbul. Acuzat de viol, jaf armat și viol de domiciliu, a fost căutat de poliție. La 8 ianuarie 2004, în jurul orei 20:30, doi polițiști în civil, A.K. și Y.O., au oprit mașina reclamantului în centrul orașului, au prezentat cardurile de poliție și i-au rugat pe pasageri, inclusiv pe șofer și pe solicitant să coboare. Conform procesului verbal al celor doi polițiști, reclamantul s-a opus polițiștilor și a încercat să fugă. În timpul acesteia, el s-ar fi lovit cu capul de vitrina unui magazin. El ar fi prins o bucată de sticlă spartă, ar fi atacat forțele de ordine și rănit mâna polițistului Y.O. La al doilea polițist, A.K., atunci l-ar fi împușcat și l-ar fi rănit la piciorul stâng. În conformitate cu certificatul medical stabilit în aceeași zi, Y.O. prezenta o tăietură de 1 cm la mijloc de mâna stângă. El ar fi fost prescris o oprire de lucru de două zile. La 9 ianuarie 2004, în jurul orei 11:40, poliția, după ce l-a informat pe reclamant cu privire la motivele arestării sale, și-a colectat declarațiile de la Spitalul Șișli Etal unde se afla. Guvernul a explicat că reclamantul a rămas la spitalul Șișli Efal în perioada 8-24 ianuarie 2004. La ultima dată, acesta ar fi fost transferat la casa de interdicție din Istanbul. Apoi, conform unui document din 26 ianuarie 2004. aprilie 2004 înființat de autoritățile de lallui spital civil din Bayrampașa, acesta ar fi stat în acest spital în perioada 29 ianuarie - 25 martie 2004. Potrivit dosarului, la 25 martie 2004, la data de președinție a fost transferat la casa de reținere din Bayrampașa. La 24 ianuarie 2004, judecătorul de pace din Beyoślu a dispus detenția provizorie a acestuia în absența acestuia. Apoi, la 23 ianuarie 2004, februarie și 12 martie 2004, detenția sa a fost prelungită pe baza deciziilor instanței de judecată a lui Beyo. În cursul acestei proceduri, reclamantul nu a fost adus în fața unei instanțe. La acțiune penală inițiată împotriva polițiștilor și a reclamantului 10. În cadrul anchetei desfășurate din oficiu, la 9 ianuarie 2004 Y.O. și A.K., cei doi polițiști care l-au arestat pe solicitant, au fost audiați de comisarul R.G. și de procurorul republicii și au repetat procesul-verbal al incidentului (punctul 5 de mai sus). A.K. a declarat în special că intenția sa era de a trage în aer, dar că, după ce a constatat prezența persoanelor pe balcoane sau în apropiere, el a tras în sol fără intenția de a răni reclamantul. 11. La 9 ianuarie 2004, reclamantul a fost ascultat de polițiști și a recunoscut că s - a opus polițiștilor când a fost arestat și a spart geamul unui magazin, lucru pe care l - a pus pe seama șocului și stresului pe care l - ar fi produs arestarea sa, iar el a negat că l - a rănit pe unul dintre polițiști. La o dată nespecificată, M.A.S., conducătorul auto al reclamantului în incidentul din 8 ianuarie 2004 și I.K., un martor al incidentului au fost ascultați de către Parchet. Ei au confirmat versiunea în care reclamantul a atacat și rănit unul dintre polițiști cu o bucată de geam spart și că polițistul a folosit arma pentru a se apăra. 13. La 26 aprilie 2004, la cererea reclamantului, un ortoped din spitalul civil Bayrampașa i-a eliberat un certificat privind starea sa de sănătate. Potrivit acestui document, lacului i s-a permis să părăsească spitalul Șișli Etfal la 28 ianuarie 2004 după ce a fost pliat piciorul rănit. În ianuarie 2004, acesta ar fi fost transferat la clinica ortopedică de la spitalul civil Bayrampașa. La 5 februarie 2004, ghipsul său ar fi fost îndepărtat la cererea sa. La 12 martie 2004, acesta ar fi fost operat de femurul stâng și, la 25 martie 2004, ar fi părăsit spitalul civil cu cârje. 14. La 5 mai 2004, reclamantul a depus plângere împotriva polițiștilor responsabili de rănirea sa. La 6 iulie 2004, procurorul general al Republicii Șișli a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului și a celor doi polițiști responsabili de arestarea sa, reproșându-l pe reclamant că s-a opus și i-a atacat pe membrii forțelor de ordine, iar polițiștii au fost acuzați de acte de violență cu o armă și complicitate la această infracțiune. Prin hotărârea din 10 aprilie 2008, tribunalul din Sișli l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de șase luni pentru rezistență la forțele de ordine și agresiune, iar polițiștii au decis să nu-i pedepsească, considerând că au fost îndeplinite condițiile enumerate la art. 49 din Codul penal. În această privință, Comisia a considerat că a fost stabilit că reclamantul a atacat forțele de ordine cu o bucată de sticlă spartă, rănindu-l pe unul dintre polițiști, și că celălalt polițist împușcat în piciorul reclamantului pentru a se apăra și aresta atacatorul. Aceasta concluzionează că actul legat de poliție trebuie considerat ca fiind comis în exercitarea funcțiilor lor și că, în consecință, acesta corespunde unuia dintre cazurile enumerate în art. 49 din Codul penal, în care nu se aplică nicio sancțiune persoanei responsabile de acest act 17. Potrivit elementelor dosarului, această procedură este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne. Acțiunea penală inițiată împotriva reclamantului 18. Printr-un act de acuzare din 11 februarie 2004, o acțiune penală pentru răpire, viol, jaf armat și viol de domiciliu a fost înfățișată în fața instanței de judecată a lui Beyouilu împotriva reclamantului. 19. La 8 aprilie 2004, Curtea a Uniunii Europene a adoptat prima sa audiere în prezența reclamantului. La sfârșitul acestei audieri, aceasta a dispus eliberarea provizorie a reclamantului. 20. Prin hotărârea din 20 decembrie 2005, aceasta l-a numit pe reclamant asupra tuturor acuzațiilor aduse împotriva sa, din cauza lipsei unor probe materiale suficiente. Această hotărâre a devenit definitivă din cauza lipsei recursului în casare. La 9 februarie 2006, reclamantul a introdus o cerere de despăgubire pentru prejudiciile suferite ca urmare a detenției sale. 22. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2006, instanța a respins cererea reclamantului, din lipsă de despăgubiri în favoarea caracterului arbitrar al detenției reclamantului. În special, Comisia a indicat că, în cazul în care decizia de detenție a fost luată în temeiul legii, plasarea sa în detenție s-a bazat pe existența unor dovezi serioase care să sugereze că a comis infracțiunile reprovocate și, prin urmare, această măsură a fost luată în conformitate cu legea. 23. Această procedură este, de asemenea, în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. 24. La 19 decembrie 2008, la cererea reclamantului, tribunalul corecțional a decis să deducă perioada de detenție provizorie a reclamantului cuprinsă între 24 ianuarie 2004 și 8 aprilie 2004 din pedeapsa cu închisoarea pronunțată împotriva sa în cadrul unei alte proceduri penale. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 25. Dispozițiile relevante ale fostului cod penal sunt următoarele: Evită orice sancțiune care a acționat: (...) În temeiul unei dispoziții a legii, sau al unui ordin al autorității competente pe care el era obligat să o execute în mod imprudent de necesitatea de a contracara imediat un atac ilegal îndreptat împotriva vieții sale sau împotriva onoarei sale, sau împotriva vieții sau onoarei sale (...) 26. În conformitate cu art. 141 din Codul de procedură penală, orice persoană arestată sau aflată în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu legea, deținută în mod legal, dar care nu a fost tradusă într-un termen rezonabil în fața unei autorități judecătorești sau care nu a fost judecată în acest termen, poate solicita în mod direct despăgubiri pentru toate prejudiciile sale, atât din punct de vedere moral, cât și material. Cu toate acestea, în temeiul articolului 144 alineatul (1) litera (a), în cazul în care perioada de detenție este luată în considerare pentru o altă pedeapsă, nu pot fi acordate despăgubiri. Recurentul susține că nu a fost adus în fața unui judecător imediat după arestarea sa și că nu a dispus de o cale de atac eficientă care să îi permită să obțină despăgubiri pentru privarea sa de libertate, neregulamentară în opinia sa. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. (...) Orice persoană care a fost arestată sau reținută în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri 28. Referindu-se la decizia din 19 decembrie 2008 (punctul 24 litera (c). Mai sus), guvernul susține că reclamantul nu mai poate pretinde că a fost victima unei încălcări a articolului 5 din Convenție pe motiv că durata detenției sale provizorii a fost dedusă din pedeapsa cu închisoarea pronunțată împotriva sa în cadrul unei alte proceduri penale. 29. Reclamantul combate această teză. 30. Curtea amintește că numai recunoașterea ulterioară a încălcării Convenției de către autoritățile naționale poate duce la pierderea calității de victimă a unui solicitant (Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999-VI, și Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia [GC] (dec.), n 48787/99, 4 iulie 2001). Or, în mod clar, nu este cazul în speță. 31. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția reținută de Guvernul de absență a calității de victimă a reclamantului. Curtea constată că obiecțiile în cauză nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Curtea reamintește importanța alin. (3) din art. 5 care, coroborat cu alin. (1) lit. (c), asigură garanții împotriva privărilor arbitrare de libertate. Curtea amintește, de asemenea, că trebuie să se examineze fiecare cauză în funcție de particularitățile sale pentru a stabili dacă autoritățile au respectat cerința de rapiditate (De Jong, Baljet și Van den Brink c. Țările de Jos, 22 mai 1984, § 52, seria A n 77, și Brogan și alții c. Regatul Unit, 29 noiembrie 1988, § 59, seria A n 145-B. De asemenea, Comisia reamintește că circumstanțe excepționale pot justifica o perioadă mai lungă de timp înainte de traducerea în fața autorității judiciare (De Jong, Baljet și Van den Brink c. Țările de Jos, nr 8805/79, raportul Comisiei din 11 octombrie 1982). 34. În speță, Curtea constată că reclamantul a fost arestat la 8 ianuarie 2004 de către poliție și că a fost apoi transferat într-un spital civil pentru a fi supus unei răni prin împușcare. Potrivit Guvernului, lacuiul a rămas acolo până la 24 ianuarie 2004, data la care judecătorul de pace a dispus plasarea sa în detenție provizorie în absența sa. În continuare, conform unui document din 26 aprilie 2004 întocmit de autoritățile din spitalul civil Bayrampașa, reclamantul a locuit în acest spital în perioada 29 ianuarie-25. martie 2004. Potrivit dosarului, la 25 martie 2004, a fost transferat la casa de judecată din Bayrampașa. Din piesele din dosar reiese că nu a fost tradusă în fața unui judecător până la arestul care s-a ținut la 8 aprilie 2004 și la sfârșitul căruia a fost eliberat. 35. Curtea arată că au trecut trei luni de la data la care reclamantul și-a prezentat cererea în fața judecătorului. Pentru Curte, este clar că acest termen nu este conciliabil cu noțiunea de "da" tradus imediat În conformitate cu art. 5 alineatul (3) din Convenție, Curtea reamintește că numai circumstanțele excepționale puteau justifica un astfel de termen, Curtea trebuie să examineze dacă laonul se afla în prezența unor astfel de circumstanțe în speță. 36. Curtea reamintește că, în cazuri în care marea liberă a fost deja acceptată de poliție, termenul de șaisprezece zile (Rigopoulos c. Spania (dec.), 37388/97, CEDO 1999-II) sau de 13 zile ( Medvedyev și alții c. Franța [GC], nr 3394/03, § 131, CEDH 2010 ...) nu au fost incompatibile cu noțiunea de d În aceste cazuri, Comisia a dedus din examinarea împrejurărilor în care exista o imposibilitate materială de a aduce fizic reclamanții în fața instanței judecătorești în termen mai scurt, luând în considerare, în același timp, faptul că, la sosirea lor pe uscat, persoanele interesate fuseseră imediat aduse în fața autorității judiciare. Pe de altă parte, în Hotărârea H.Y. și Hü.Y.c. 40262/98, § 142, 6 octombrie 2005), Curtea a constatat existența unei imposibilități materiale în cazul unei persoane care, ca urmare a unei intervenții chirurgicale majore, era în comă. 37. În schimb, Curtea consideră că, în acest caz, este greu să se ajungă la o imposibilitate materială de a aduce Într-un termen mai scurt. Într-adevăr, potrivit elementelor dosarului, reclamantul a fost, de două ori, la 24 ianuarie și la 25 martie 2004, transferat la casa de judecată (punctul 8 de mai sus ; compară cu H.Y. și Hü.Y., citată anterior, § 142). Prin urmare, nu există niciun motiv să se presupună că l Pe de altă parte, indiferent de durata spitalizării, Curtea constată că, în conformitate cu elementele dosarului, reclamantul a fost condus la casa de judecată la 24 ianuarie în care a rămas până la 29 ianuarie, fie timp de cinci zile, și că a fost deținut la aceeași casă de hotărâre în perioada 25 martie - 8 aprilie 2004, fie timp de paisprezece zile. 39. Curtea observă că, în aceste perioade, inclusiv în timpul șederii sale la spital, reclamantul nu a fost adus în fața unui judecător. Nu există nicio îndoială că o astfel de durată nu poate fi considerată compatibilă cu cerințele articolului 5 alineatul (3) din Convenție. Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. Curtea amintește mai întâi că, în speță, a concluzionat încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție deoarece reclamantul nu a fost adus imediat în fața unei instanțe [punctul 39 de mai sus]. Curtea constată că cererea reclamantului de a obține o despăgubire pentru prejudiciile pe care le-a suferit din cauza detenției sale a fost respinsă de instanțele interne (punctul 22 de mai sus). Desigur, nu este necesar să se speculeze pe parcursul acestei proceduri care este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. Cu toate acestea, este evident că reclamantul, care a primit o reducere a pedepsei cu închisoarea care rezultă din această detenție, nu a putut obține o despăgubire în conformitate cu art. 144 alineatul (1) litera (a) din Codul de procedură penală (punctul 26 de mai sus). Pe de altă parte, nu există nicio altă dispoziție legislativă internă care să îi ofere reclamantului posibilitatea de a obține o despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei detenții care nu a fost declarată în prealabil ilegală de instanțele interne (comparată cu Medeni Kavak c. Turcia, n 13723/02, § 34, 3 mai 2007). 42. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că dreptul intern nu oferă reclamantului posibilitatea de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării constatate a articolului 5 alineatul (3) din convenție. Reclamantul se plânge că a fost rănit la piciorul stâng de un glonț tras de un polițist în momentul arestării sale, invocând în acest sens articolele 2 și 3 din Convenție. 44. Curtea reamintește că a fost deja menționată privind obiecțiile enunțate pe teren la articolele 2 și/sau 3 din Convenție, în timp ce, ca în cazul de față, victima nu a decedat din cauza comportamentului incriminat. În această privință, aceasta face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită în domeniu ( Makaratzis c. Grecia [GC], nr. 50385/99, § 49 și 50, CEDH 2004-XI). 45. În cazul de față, Comisia observă că împușcarea a fost trasă de un ofițer de poliție pe distanțe scurte de către solicitant și observă că acest agent a declarat că intenția sa era de a trage în aer, dar că, după ce a constatat prezența persoanelor pe balcoane sau în apropiere, acesta a tras în jos fără intenția de a răni reclamantul (punctul 10 de mai sus). Aceasta arată că aceste afirmații nu au fost contestate de către solicitant nici în cadrul procedurii interne, nici în cadrul procedurii în fața acesteia și că nu există nicio presupusă victimă a utilizării unei forțe potențial mortale. Prin urmare, Curtea poate concluziona că, în astfel de circumstanțe, reclamantul nu a fost victima unei conduite susceptibile de a-și pune viața în pericol. Prin urmare, având în vedere gradul și tipul de forță utilizate, precum și intenția sau scopul care stau la baza utilizării unei astfel de forțe și având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că întrebările ridicate trebuie examinate pe teren la art. 3 din Convenție (comparat cu Olteanu c. România, nr. 71090/01, § 59, 14 aprilie 2009 și Evrim Öktem c. Turcia , nr. 9207/03, §§ 39-43, 4 noiembrie 2008). 46. Curtea reamintește că acuzațiile de tratament care intră sub incidența articolului 3 trebuie să fie susținute în fața ei de elemente de probă corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 30, seria A n 269). De asemenea, Curtea reamintește că, pentru stabilirea faptelor menționate anterior, ea se folosește de criteriul probei. În plus față de orice îndoială rezonabilă, o astfel de dovadă ar putea rezulta totuși dintr-o fâșie de fildeș sau din prezumții care nu au fost respinse, suficient de grave, precise și concordante (Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 88, CEDH 1999 V și Gäfgen c. Germania [GC], nr. 22978/05, § 92, CEDH 2010 .... 47. În speță, Curtea arată că părțile nu contestă faptul că rana prin împușcare a reclamantului, atestată de medici, a fost cauzată în momentul arestării sale. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul și guvernul au furnizat versiuni foarte diferite ale modului în care a fost produsă rana. 48. Reclamantul nu pare să se îndoiască de faptul că a refuzat să se supună ordinelor poliției și că a rezistat încercărilor lor de a-l conduce la secție, fapt constatat de instanțele interne (punctul 16 de mai sus) și confirmat de propriile sale declarații (punctul 11 litera (c) Cu toate acestea, el a negat că a folosit o bucată de sticlă spartă pentru a ataca polițiștii. 49. Referindu-se la concluziile instanțelor interne, guvernul susține că împușcarea în cauză era un act de autoapărare. 50. Curtea arată că incidentul a dus la o procedură care este încă în curs de desfășurare în fața organelor interne. Aceasta reamintește că: nu în atribuiile sale de a înlocui propria sa viziune a faptelor cu cea a curților și a tribunalelor interne, cărora, în principiu, le revine sarcina de a cântări datele colectate de acestea (Klaas , citată anterior, punctul 29. Chiar dacă Curtea nu se simte obligată de constatările de fapt ale acestora, aceasta trebuie să dețină, în mod normal, date convingătoare pentru a putea să se retragă (ibidem, § 30). 51. În speță, Curtea constată că, în hotărârea sa din 10 aprilie 2008, tribunalul dassis de Șișli, referindu-se, printre altele, la declarațiile martorilor oculari (punctul 16 de mai sus), a considerat că reclamantul a atacat forțele de ordine cu o bucată de geam spartă și că a rănit astfel unul dintre polițiști. Curtea de judecată a concluzionat în favoarea polițistului acuzat că, trăgând în piciorul reclamantului, acționase în legitimă apărare. 52. Curtea nu dispune de niciun fel de date convingătoare care să poată aduce la îndeplinire constatările de fapt ale judecătorilor naționali, chiar dacă hotărârea din 10 aprilie 2008 nu a devenit definitivă până în prezent. În special, versiunea conform căreia reclamantul a atacat poliția prin intermediul unui geam spart a fost confirmată de doi martori ai incidentului (punctul 12 de mai sus). În plus, conform certificatului medical întocmit în ziua incidentului Y.O., polițistul care a încercat să-l interpeleze pe solicitant, prezenta o tăietură la un deget (punctul 6 de mai sus). 53. În aceste circumstanțe, Curtea poate admite că recurgerea la forță de către polițist a fost făcută necesară de comportamentul lui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În această privință, cauza se distinge în mod clar de hotărârea Trevalec c. Belgia (hotărârea nr. 30812/07, 14 iunie 2011, nefinalizată), în care Curtea a ajuns la concluzia că partea substanțială a articolului 2 este încălcată din cauza lipsei de vigilență a autorităților responsabile de securitatea reclamantului. Aceasta diferă, de asemenea, de cauza Evrim Öktem c Turcia. 9207/03, §§ 43 și 49, 4 noiembrie 2008), în care a fost vorba despre utilizarea unei arme de foc într-un mod necontrolat și periculos în timpul unui protest. 54. În plus, având în vedere concluziile anchetei și în lipsa altor elemente care ar putea duce la încheierea în mod diferit, Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască decât A.K. a crezut sincer că integritatea sa fizică sau a colegului său era amenințată și că și-a folosit arma, astfel încât să nu pună în pericol viața reclamantului, în scopul de a se apăra și de a-și apăra colegul împotriva unei amenințări pe care a considerat-o serioasă. Pe de altă parte, având în vedere în special caracterul imprevizibil al naturii umane, aceasta nu poate înlocui propria sa apreciere cu cea a agentului care a trebuit să reacționeze, în focul acțiunii, la faptul că acesta a considerat cu sinceritate un pericol pentru a se apăra (a se vedea mutatis mutandis Bubbins c. Regatul Unit, nr. 50196/99, § 139, CEDH 2005 II). 55. Curtea observă că reclamantul denunță, de asemenea, lipsa oricărei anchete cu privire la plângerea sa, fără a prezenta niciun alt argument. 56. Cu toate acestea, Curtea arată că autoritățile nu au rămas inactive în fața afirmațiilor formulate de reclamant în plângerea sa. O anchetă a fost efectuată de procurorul competent în cursul căreia reclamantul, martorii incidentului și polițiștii au fost ascultați (punctul 10-17 de mai sus). În plus, la 6 iulie 2004, a fost inițiată o acțiune penală împotriva celor doi polițiști responsabili de arestarea reclamantului pentru acte de fapt cu o armă și complicitate la această infracțiune. Desigur, în cadrul aceleiași proceduri, reclamantul a fost acuzat, de asemenea, de faptul că s-a opus forțelor de ordine și le-a atacat. Fără îndoială, această procedură era susceptibilă să permită să se stabilească dacă utilizarea forței era justificată sau nu în circumstanțe, precum și de a identifica și Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că litigiul recurentului referitor la rana la piciorul stâng cauzată de împușcarea unui polițist în momentul arestării sale este în mod evident greșit întemeiat și că trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 58. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 59. Reclamantul solicită 500 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și aceeași sumă pentru prejudicii morale; de asemenea, solicită 11 200 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Cu titlu justificativ, acesta furnizează doar baremul tarifar al baremului de plată al baremului de plată. 60. Guvernul contestă pretențiile reclamantului. 61. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, având în vedere lipsa documentelor relevante și criteriile menționate în jurisprudența sa, Comisia respinge această cerere (Ato c. Turcia, n 29873/02, § 27, 8 iunie 2010). 62. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile referitoare la neprezentarea în fața unui judecător imediat după arestare și la o cale de atac eficientă în vederea unei despăgubiri pentru privarea de libertate pe care o consideră neregulamentară, și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) și a articolului 5 alineatul (5) din Convenție. că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 19 iulie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2009-04-07
0,96
PARLAK c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE Requête n o 22459/04 présentée par Ahmet PARLAK contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 7 avril 2009 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, prés
CtEDO 2011-11-29
0,95
AFFAIRE STOICA c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE STOICA c. TURQUIE (Requête n o 19985/04) ARRÊT STRASBOURG 29 novembre 2011 DÉFINITIF 29/02/2012 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En
CtEDO 2012-11-20
0,95
AFFAIRE BELEK c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE BELEK c. TURQUIE (Requêtes n os 36827/06, 36828/06 et 36829/06) ARRÊT STRASBOURG 20 novembre 2012 DÉFINITIF 20/02/2013 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des
CtEDO 2011-11-03
0,95
AFFAIRE DÜLEK ET AUTRES c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE DÜLEK ET AUTRES c. TURQUIE (Requête n o 31149/09) ARRÊT STRASBOURG 3 novembre 2011 DÉFINITIF 03/02/2012 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de fo
CtEDO 2011-02-15
0,95
AFFAIRE EȘREF ÇAKMAK c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE EŞREF ÇAKMAK c. TURQUIE (Requête n o 3494/05 ) ARRÊT STRASBOURG 15 février 2011 DÉFINITIF 15/05/2011 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme
Sursă