AFFAIRE KARAMANOF c. GRÈCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 46372/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Alexandros Karamanof („reclamantul"), la 22 iulie 2009, în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me K. Sarantopoulos, avocat la Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului seu, dl. S. Spyropoulos, asistent la Consiliul juridic al statului, și dl. D. Kalogiros, auditor la Consiliul juridic al statului.

Reclamantul invocă în special o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție din cauza internării forțate într-un spital psihiatric.

La 25 februarie 2010, vicepreședinta primei secțiuni a hotărât comunicarea grievului tras din art. 5 § 1 către Guvern. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a mai hotărât ca Camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

La 12 noiembrie 2008, mama reclamantului o invitase pe procuroare să ia măsurile necesare pentru ca acesta să fie examinat într-un spital psihiatric pentru a se verifica dacă avea nevoie de a fi supus internării forțate.

Funcționari ai hotelului de poliție din locul de rezidență al reclamantului au interogat diverse persoane care cunoșteau reclamantul. Din aceste mărturii a reieșit că reclamantul avea probleme psihiatrice, fusese internate în trecut, întrerupuse tratamentul și era agresiv și periculos.

La 12 noiembrie 2008, procuroarea a ordonat transferul reclamantului la urgențele spitalului psihiatric din Atena unde a fost examinat de doi psihiatri, în conformitate cu art. 96 § 4 din legea 2071/1999. Conform diagnosticului lor, reclamantul suferea de „tulburări schizofrenie cu deliruri și tulburări ale percepției". Psihiatrii sublinieau că reclamantul nu era urmărit medical, nu era în măsură să judece starea sa de sănătate, nu accepta să fie internat voluntar (și plecase din spitalul unde trebuia să urmeze un tratament ambulatoriu dintr-o zi).

Raportul celor doi psihiatri a fost transmis procuroarei la 28 noiembrie 2008. În aceeași zi, procuroarea a sesizat tribunalul de prima instanță din Atena pentru ca acesta să se pronunțe asupra necesității internării forțate a reclamantului, în aplicarea articolelor 95 și următoarele din legea 2071/1992 privind internarea involuntară.

Examinarea cererii procuroarei a fost fixată de tribunal la 19 decembrie 2008.

La 18 decembrie 2008, medicul încărcat cu tratamentul reclamantului, care era și directorul clinicii psihiatrice a spitalului, a atestat într-un certificat medical că reclamantul prezenta o îmbunătățire notabilă a stării sale de sănătate și că era prevăzut să i se acorde o autorizație de plecare. Certificatul sublinia necesitatea unui urmărire psihiatrice și a unui tratament ambulatoriu. Plecarea reclamantului era fixată la 29 ianuarie 2009. Cu toate acestea, reclamantul a fost ulterior informat că nu va pleca în această dată, procuroarea de permanență avand ordonat transferul către o clinică privată, unde fusese internat la mai multe rânduri din 1996 (a se vedea mai jos). La originea deciziei de transfer se găsea o cerere formulată la 19 decembrie 2008 de mama reclamantului, care fusese numită curator a fiului ću.

La 19 decembrie 2008, reclamantul, încă internat, a comparut devant tribunalul de prima instanță din Atena, însoțit de un medic psihiatru și de cei doi avocați ai lui, și a susținut că cazul lui nu prezenta niciun element de pericol și violență și că nu exista temei pentru internare forțată. Făcea parte din dosarul devant judecător un certificat stabilit la 16 noiembrie 2007 de un psihiatru, profesor universitar, conform căruia internarea reclamantului în spital psihiatric nu era tratamentul potrivit. Certificatul constata că reclamantul nu era periculos pentru sine sau pentru alții, ținând seama de faptul că consimțea să urmeze un tratament ambulatoriu.

La 19 decembrie 2008, tribunalul a decis să reexamineze cauza, cerând în perspectiva aceasta un nou examen psihiatric al reclamantului de directoarea adjunctă a spitalului psihiatric. Această hotărâre avant dire droit a tribunalului a fost pronunțată la 22 ianuarie 2009 și transmisă directorei adjuncte la 27 ianuarie 2009.

La 22 decembrie 2008, avocații reclamantului s-au întâlnit cu procuroarea și au atras atenția asupra faptului că o decizie pozitivă asupra cererii din 19 decembrie 2008 (§11 mai sus) ar fi nu doar catastrofală pentru sănătatea reclamantului dar și ilegală, art. 96 § 9 din legea 2071/1999 prevedând că până la pronunțarea tribunalului, persoana responsabilă de internare și încetarea acesteia era directorul medical al clinicii psihiatrice.

La 26 ianuarie 2009, la cererea mamei reclamantului, procuroarea a ordonat transferul lui la clinica privată „Galini" (§11 mai sus).

La 25 februarie 2009, procuroarea a primit raportul directorei adjuncte a spitalului psihiatric, care recomanda prelungirea internării. Raportul constata deliruri constante și idei de persecuție și indica că reclamantul nu era conștient de starea sa.

La 14 mai 2009, tribunalul de prima instanță a respins cererea procuroarei din 28 noiembrie 2008 de internare a reclamantului. A constatat că psihiatrul spitalului psihiatric din Atena care-l urmărea a afirmat că reclamantul nu avea idei periculoase și nu manifestase un comportament violent. A subliniat că același psihiatru făcuse același diagnostic în ianuarie 2008 și că, în acea epocă, exprimase opiniunea că internarea forțată riscava să provoace la reclamant un serios traumatism psihic. Tribunalul a notat că reclamantul afirmase că va lua fără greș medicamentul și va fi urmărit de un psihiatru, deci nu mai era periculos pentru sine nici pentru cei din jur. În sfârșitul, tribunalul a precizat că interesul familiei reclamantului de a controla participarea lui la întreprinderea familială, ținând seama de faptul că locuia cu o cetățeancă străină cu care familia nu doreau să-l vadă căsătorit, nu privea obiectul procedurii devant el.

La 22 mai 2009, reclamantul a ieșit din spitalul psihiatric din Atena. II.

Procuroarea care primește cererea și avizele medicale trebuie să constate reuniunea condițiilor articolului 95 § 2 și să ordone transferul pacientului într-o clinică psihiatrică. 22. art. 96 § 4 prevede că de îndată ce este transferat, pacientul trebuie informat, de directorul sau orice altă persoană competentă, de drepturile sale și în special de dreptul de a exercita o cale de atac. Această informare este consemnată într-un proces-verbal care este semnat atât de persoana care dă informația cât și de cea care însoțește pacientul.

În cazul în care avizele medicale lipsesc pentru că examinarea pacientului nu era posibilă din cauza refuzului lui de a fi examinat, procuroarea poate ordona transferul pacientului într-un spital psihiatric public pentru examinare și stabilirea avizelor medicale lipsă. Transferul se efectuează în condiții care asigură respectarea personalității și demnității pacientului. Șederea pacientului pentru examinări necesare nu trebuie să depășească 48 de ore (art. 96 § 5). 24. art. 96 § 6 dispune că într-un termen de trei zile de la data la care procuroarea a ordonat transferul pacientului, procuroarea trebuie să ceară tribunalului de mare instanță să se pronunțe. Tribunalul trebuie să ia o decizie într-un termen de zece zile și în secret de justiție. Poate, printre altele, să ordone că pacientul să fie examinat de un alt psihiatru (art. 96 § 7). Citația de comparere trebuie notificată pacientului patruzeci și opt de ore înainte de ședință. Pacientul poate compareu cu avocatul lui și un psihiatru ca consilier tehnic. În caz de pericol al pacientului, aceste termene pot fi scurtate (art. 96 § 6).

Decizia tribunalului trebuie să fie motivată în mod suficient (art. 96 § 8).

Între admisia pacientului și judecata tribunalului, pacientul cade sub responsabilitatea terapeutică a directorului științific al clinicii psihiatrice (art. 96 § 9).

La 14 aprilie 2011, Comisia Națională pentru Drepturile Omului a adoptat, în formație plenară, un raport privind chestiunile de protecție a drepturilor persoanelor care au tulburări psihiatrice în cadrul reformei psihiatrice în Grecia.

În capitolul privind internările forțate (articolele 95-100 din legea 2071/1992), Comisia Națională observa că procedura respectivă era plasată sub controlul puterii judiciare și integra mai multe principii izvorâte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea sublinia cu toate acestea că aplicarea legii s-a dovedit a fi problematică, din cauza procedurii în sine dar mai cu seamă pentru că organismi alții decât spitalele psihiatrice - care ar putea oferi soluții alternative la internare - nu fuseseră creați.

În timp ce procentajul internărilor forțate nu depășea 7% sau 8% în alte țări europene, el fluctua în Grecia între 55% și 65%. Această cifră dovedea prin sine că preocuparea legiuitorului de a asigura un control judecătoresc al procesului era deviată și că, în practică, constatarea pericolului potențial al bolnavului apărea ca un reflex din partea procuroarei, judecătorului și psihiatrului.

Problemele aplicării legii 2071/1992 se extindeau la toate dispozițiile acesteia, în special pe acelea reglementând diagnosticul medical (motivare insuficientă și apreciere neindividualizată), transferul pacientului (în 97% cazuri prin mașină de poliție sau vehicul celular), termenul patruzeci și opt de ore, informarea pacientului (nu reiese cu certitudine), controlul judecătoresc, durata șederii la spitalul psihiatric, citația de comparere la proces și decizia judiciară.

Într-un raport din mai 2007, mediatorul constata, în capitolul privind problemele aplicării condițiilor procedurale din legea 2071/1992, că respectarea termenului patruzeci și opt de ore nu era mereu posibilă din cauza numărului insuficient de psihiatri de gard și că pacienții nu erau suficient informați de drepturile lor, în special de cel de a folosi o cale de atac.

Cât pentru controlul judecătoresc, mediatorul admitea că nu avea posibilitatea de a controla dacă dispozițiile procedurii judiciare erau respectate și, în special, dacă fixarea ședinței avea loc în termen scurt de tribunal după primirea cererii procuroarei. El observa că articolele relevante din legea 2071/1992 erau incomplete pentru că nu prevedeau ce consecințe trebuiau să rezulte din nerespectarea lor și aveau, de aceea, doar caracter indicativ. ÎN DREPT I.

Curtea estimează că toate grievurile formulate de reclamant la titlul acestor diferite articole și paragrafe se referă la o singură și aceeași chestiune, și anume dacă reclamantul a fost privat de libertate conform unei proceduri prevăzute de lege. Reamintind în special din faptele cauzei și dezvoltările reclamantului în cerere că acesta se plânge de nerespectarea dispozițiilor dreptului intern privind internarea forțată, în special din cauza prelungirii injustificate a internării sale de procuroare, sau din faptul că cererea lui la procuroare pentru a înceta internarea a rămas fără răspuns, sau încă din termenul în care tribunalul de prima instanță s-a pronunțat asupra cazului lui. Curtea va examina grievurile reclamantului sub unghiul unic al articolului 5 § 1 din Convenție. II.

Curtea constată că grievul nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că Guvernul nu ridică nicio obiecție de inadmisibilitate. Curtea observă de altfel că se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci de cuviință să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul susține că decizia procuroarei decidând examinarea de oficii și internarea reclamantului la spitalul psihiatric se justificau pe deplin de starea lui de sănătate psihică. Depășirea termenului pentru trimiterea raportului celor doi psihiatri și a celui pentru examinare a cererii procuroarei de tribunal nu a încălcat art. 5 § 1 și nu a entraînat o limitare arbitrară a libertății sale din cauza conținutului diagnosticului psihiatrilor spitalului psihiatric din Atena și din faptul că internarea lui în acest spital și în clinica privată nu a depășit șase luni și două zile.

Guvernul pretinde de altfel că termenul de cinci luni și șaisprezece zile între depunerea cererii procuroarei și judecata tribunalului de mare instanță este rezonabil, pentru că termenul de zece zile prevăzut în art. 96 § 6 nu poate fi înțeles decât ca desemnând termenul pentru fixare a ședinței și nu pe cel al adoptării hotărârii, ceea ce ar fi imposibil în cazul în care un nou examen psihiatric este judecat necesar, cum este în speța de față.

Reclamantul contrareplică că, în observațiile sale, Guvernul nu dă niciun răspuns la grievurile de încălcare a Convenției și se limitează la o „repetare formală" a faptelor cauzei. El susține că legislația relevantă nu a fost respectată în speța de față și că procuroarea nu era autorizată de lege să ia măsuri privind transferul lui dintr-o clinică în alta, în nerespectare a recomandării directorului spitalului psihiatric care recomanda ieșirea lui pentru 29 ianuarie și un tratament ambulatoriu.

Curtea reamintește că art. 5 § 1 trimite în esență la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele sale de fond și de procedură, dar că cere, de surcroît, ca privarea de libertate intervenită să nu fie contrară scopului acestui articol, care este de a proteja individul împotriva arbitrarului (Winterwerp c. Țările de Jos, hotărâre din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33, § 39, și Hutchison Reid c. Regatul Unit, nr. 50272/99, 20 februarie 2003, § 46). Revine mai cu seamă autorităților naționale, și în special tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern. Cu toate acestea, de îndată ce cu privire la art. 5 § 1 neobservarea dreptului intern entraîne încălcare a Convenției, Curtea poate și trebuie să exercite un anumit control pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost bine respectat (Douiyeb c. Țările de Jos [GC], nr. 31464/96, § 45, 4 august 1999, și Pantea c. România, nr. 33343/96, § 220, CEDH 2003-VI).

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia un individ nu poate fi considerat „alien" și suport o privare de libertate decât dacă următoarele trei condiții cel puțin se găsesc întrunite: mai întâi, alienul trebuie să fi fost stabilit în mod probant; mai departe, tulburarea trebuie să revistă un caracter sau o amploare care justifică internarea; mai departe, internarea nu poate să se prelungească valabil fără persistența unui asemenea tulburare (Winterwerp sus-citat, § 39, și Johnson c. Regatul Unit, hotărâre din 24 octombrie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-VII, § 60).

În sfârșit, Curtea reiterează că unul din elementele necesare la „regularitatea" detenției în sensul articolului 5 § 1 e) este absența arbitrarului. Privarea de libertate este o măsură atât de gravă încât se justifică unică când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în calcul și judecate insuficiente pentru a salvgarda interesul personal sau public exigând detenția. Trebuie să fie stabilit că privarea de libertate a interesatului era indispensabilă la vedere circumstanțelor (Herczegfalvy c. Austria, hotărâre din 24 septembrie 1992, seria A nr. 244; Litwa c. Polonia, nr. 26629/95, § 78, CEDH 2000-III și Gajcsi c. Ungaria, nr. 34503/03, 3 octombrie 2006).

Curtea observă că legea 2071/1992 instituit o procedură judiciară în materie de internare fără consimțământ. Dacă medicii psihiatri dispun de competențe importante pe plan terapeutic, procedura, în întregimea ei, se desfășoară sub controlul procuroarei și tribunalelor. Doar tribunalul poate ordona internarea fără consimțământ. Cererea de internare, care poate emana dintr-un apropiat al pacientului, este supusă procuroarei, care este autorizată să ordone transferul pacientului la o clinică psihiatrică pentru a suferi o examinare neputând depăși patruzeci și opt de ore și tindând să stabilească un diagnostic asupra stării sale de sănătate mentală și a furniza deci tribunalului elementele necesare pentru ca acesta să se pronunțe asupra reuniunii condițiilor permitând internarea fără consimțământ. Procuroarea are de altfel obligația de a sesiza, într-un termen de trei zile de la cererea ei de transferare a pacientului în clinică, tribunalul de prima instanță, care trebuie apoi să examineze cauza într-un termen de zece zile conform unei proceduri contradictorii (§19-26 mai sus).

Rezultă că șederea unei persoane prezentând tulburări mentale într-o clinică psihiatrică pe ordin al procuroarei și înainte ca tribunalul să se pronunțe în mod definitiv asupra internării fără consimțământul pacientului este supusă unor termene și reguli de procedură bine definite, care au scopul de a evita orice arbitrar în procesul de luare a unei decizii care riscă să angajeze consecințe durabile asupra vieții pacientului.

Mai întâi, Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamantul a fost internat din 12 noiembrie 2008, când a fost dus la spitalul psihiatric din Atena pentru a suferi o examinare în conformitate cu art. 96 § 5 din legea 2071/1992, la 22 mai 2009, data ieșirii sale ca urmare a deciziei pronunțate la 14 mai 2009 asupra cererii de internare fără consimțământul lui, deci o durată de șase luni și zece zile, în timp ce art. 96 § 6 al aceleiași legi prevede că durata totală în care un pacient poate sta la spitalul psihiatric înainte ca tribunalul să ia o decizie asupra asemenea cereri nu poate în nici un caz depăși treisprezece zile.

În al doilea rând, Curtea observă că în interiorul acestei perioade, doi termeni poziționați de legea 2071/1992 nu au fost respectați: cel de patruzeci și opt de ore prevăzut pentru transmisia la procuroare a raportului psihiatrilor (art. 96 § 5 – §23 mai sus) și cel de zece zile care trebuie să treacă între cererea procuroarei în vederea internării și decizia tribunalului asupra acestei cereri (art. 96 § 6 – §24 mai sus). În loc de patruzeci și opt de ore, trebuit șaisprezece zile pentru transmisia raportului celor doi experți psihiatri care examinaseră reclamantul (din 12 noiembrie 2008 la 28 noiembrie 2008). De altfel, examinarea cererii de internare din 28 noiembrie 2008 a fost fixată la 19 decembrie 2008, un termen mult mai mare decât zece zile fixate de articol 96 § 6 pentru ca tribunalul să ia o decizie. Aceasta intervenit, în consecință, mai mult de o lună după debutul internării reclamantului.

De surcroît, Curtea nu poate nici a suscrie argumentelor Guvernului conform cărora conținutul raportului psihiatrilor și faptul că tribunalul a ordonat un raport psihiatric suplimentar justifică depășirile importante ale termenelor avut loc ulterior în speța de față. Curtea observă că trebuit cinci luni și șaisprezece zile pentru a lua o decizie definitivă (din 28 noiembrie 2008, data sesizării de procuroare, la 14 mai 2009, data deciziei tribunalului respingând cererea). Nicio explicație valabilă nu iese din dosar nici din observațiile Guvernului pentru faptele următoare: – în timp ce tribunalul a luat decizia de a ordona un nou examen psihiatric al reclamantului la 19 decembrie 2008, această decizie a fost pronunțată la 22 ianuarie 2009 și comunicată experte desemnate pentru a-l efectua la 29 ianuarie 2009; și aceasta din urmă nu transmit raportul la procuroare decât la 25 februarie 2009; – hotărârea respingând cererea procuroarei de internare a reclamantului nu a fost pronunțată decât la 14 mai 2009, în timp ce rezultă clar din art. 96 că tribunalul trebuie să se pronunțe în termene foarte scurte; – în sfârșit, în timp ce hotărârea respingând internarea a fost pronunțată la 14 mai 2009, reclamantul nu a ieșit din spital decât la 22 mai 2009.

De altfel, Curtea observă că în pofida faptului că directorul spitalului psihiatric se pronunțase pentru ieșirea reclamantului la 29 ianuarie 2009, procuroarea a ordonat transferul lui la o clinică privată, la cererea mamei reclamantului și în timp ce procedura devant tribunalul de mare instanță era pendentă. Or dreptul intern prevede în acest sens că între admisia pacientului și judecata tribunalului, pacientul cade sub responsabilitatea terapeutică a directorului științific al clinicii psihiatrice (art. 96 § 9 din lege).

În concluzie, Curtea estimează că nerespectarea termenelor prevăzute în paragrafele 5 și 6 ale articolului 96 din lege și intervenția arbitrară a procuroarei ordonând transferul reclamantului la o clinică privată înainte ca tribunalul să se pronunțe a entraînat o încălcare a articolului 5 § 1 e) din Convenție în ceea ce privarea de libertate a reclamantului nu a fost ordonată „conform căilor stabilite de lege". III.

Curtea reamintește că conform articolului 60 din Regulamentul ei, reclamantul trebuie să-și prezinte pretențiile, cu cifre și subdivizionate pe rubrici și însoțite de justificări relevante, în termenul care i-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor asupra fondului.

Or, reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în conformitate cu prescripțiile articolului 60 sus-citat. De aici, Curtea estimează că nu se cuvine să-i acorde o sumă la acest titlu. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție; Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 iulie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 46372/09) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Alexandros Karamanof (« le requérant »), a saisi la Cour le 22 juillet 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e K. Sarantopoulos, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant allègue en particulier une violation de l’article 5 § 1 de la Convention en raison de son hospitalisation d’office dans un hôpital psychiatrique.

Le 25 février 2010, la vice-présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 5 § 1 au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 12 novembre 2008, la mère du requérant invita le procureur à prendre les mesures nécessaires afin que celui-ci soit examiné dans un hôpital psychiatrique pour qu’il soit vérifié s’il avait besoin de faire l’objet d’une hospitalisation d’office.

Des fonctionnaires de l’hôtel de police du lieu de résidence du requérant interrogèrent diverses personnes qui connaissaient le requérant. Il ressortait de ces témoignages que le requérant avait des problèmes psychiatriques, avait été hospitalisé dans le passé, avait interrompu son traitement et était agressif et dangereux.

Le 12 novembre 2008, le procureur ordonna le transfert du requérant aux urgences de l’hôpital psychiatrique d’Athènes où il fut examiné par deux psychiatres, conformément à l’article 96 § 4 de la loi 2071/1999. Selon leur diagnostic, le requérant souffrait « de troubles schizophrènes avec des délires et des troubles de la perception ». Les psychiatres soulignaient que le requérant n’était pas suivi médicalement, n’était pas en mesure de juger de son état de santé, n’acceptait pas de se faire hospitaliser volontairement (et avait quitté l’hôpital où il devait subir un traitement ambulatoire d’un jour).

Le rapport des deux psychiatres fut transmis au procureur le 28 novembre 2008. Le même jour, le procureur saisit le tribunal de première instance d’Athènes afin que celui-ci se prononce sur la nécessité d’interner d’office le requérant, en application des articles 95 et suivants de la loi 2071/1992 relative à l’internement non volontaire.

L’examen de la demande du procureur fut fixé par le tribunal au 19 décembre 2008.

Le 18 décembre 2008, le médecin chargé du traitement du requérant, par ailleurs directeur de la clinique psychiatrique de l’hôpital, attesta dans un certificat médical que le requérant présentait une amélioration notable de son état de santé et qu’il était prévu de lui accorder une autorisation de sortie. Le certificat soulignait le besoin d’un suivi psychiatrique et d’un traitement ambulatoire. La sortie du requérant était fixée au 29 janvier 2009. Toutefois, le requérant fut ultérieurement informé qu’il ne sortirait pas à cette date, le procureur de permanence ayant ordonné son transfert dans une clinique privée, où il avait été hospitalisé à plusieurs reprises depuis 1996 (voir infra ). A l’origine de la décision de transfert se trouvait une demande formulée le 19 décembre 2008 par la mère du requérant, qui avait été désignée curatrice de son fils.

Le 19 décembre 2008, le requérant, toujours interné, comparut devant le tribunal de première instance d’Athènes, accompagné d’un médecin psychiatre et de ses deux avocats, et soutint que son cas ne présentait aucun élément de dangerosité et de violence et qu’il n’y avait pas matière à hospitalisation d’office. Faisait partie du dossier devant le juge, un certificat établi le 16 novembre 2007 par un psychiatre, professeur d’université, selon lequel l’internement du requérant en hôpital psychiatrique n’était pas le traitement approprié. Le certificat constatait que le requérant n’était pas dangereux pour lui-même ou pour les autres, compte tenu du fait qu’il consentait à faire l’objet d’un traitement en ambulatoire.

Le 19 décembre 2008, le tribunal décida de réexaminer l’affaire, en demandant dans cette perspective un nouvel examen psychiatrique du requérant par la directrice adjointe de l’hôpital psychiatrique. Cette décision avant dire droit du tribunal fut rendue le 22 janvier 2009 et transmise à la directrice adjointe le 27 janvier 2009.

Le 22 décembre 2008, les avocats du requérant rencontrèrent le procureur et appelèrent son attention sur le fait qu’une décision positive sur la demande du 19 décembre 2008 (paragraphe 11 ci-dessus) serait non seulement catastrophique pour la santé du requérant mais aussi illégale, l’article 96 § 9 de la loi 2071/1999 prévoyant que jusqu’à ce que le tribunal se prononce, la personne responsable de l’internement et de son interruption était le directeur médical de la clinique psychiatrique.

Le 26 janvier 2009, à la demande de la mère du requérant, le procureur ordonna son transfert à la clinique privée « Galini » (paragraphe 11 ci-dessus).

Le 25 février 2009, le procureur reçut le rapport de la directrice adjointe de l’hôpital psychiatrique, qui préconisait le prolongement de l’internement. Le rapport constatait des délires constants et des idées de persécution et indiquait que le requérant n’était pas conscient de son état.

Le 14 mai 2009, le tribunal de première instance rejeta la demande du procureur du 28 novembre 2008 d’interner le requérant. Il constata que le psychiatre de l’hôpital psychiatrique d’Athènes qui le suivait avait affirmé que le requérant n’avait pas d’idées dangereuses et n’avait pas fait preuve d’un comportement violent. Il souligna que ce même psychiatre avait fait le même diagnostic en janvier 2008 et que, à cette époque, il avait exprimé l’opinion qu’une hospitalisation d’office risquerait de provoquer chez le requérant un grave traumatisme psychique. Le tribunal nota que le requérant avait affirmé qu’il prendrait sans faillir son traitement médicamenteux et serait suivi par un psychiatre, de sorte qu’il n’était plus dangereux pour lui-même ni pour son entourage. Enfin, le tribunal précisa que l’intérêt de la famille du requérant de contrôler sa participation à l’entreprise familiale, compte tenu du fait que celui-ci cohabitait avec une ressortissante étrangère avec laquelle la famille ne souhaitait pas le voir se marier, ne concernait pas l’objet de la procédure devant lui.

Le 22 mai 2009, le requérant sortit de l’hôpital psychiatrique d’Athènes. II.

L’article 96 décrit la procédure d’admission en clinique psychiatrique d’un patient sans son consentement. La procédure est lancée par une requête d’un proche parent du patient au procureur près le tribunal de grande instance. S’il n’y a pas de proche parent, et en cas d’urgence, le procureur peut aussi demander d’office l’internement. La requête du proche parent du patient doit être accompagnée de deux avis médicaux motivés délivrés par deux psychiatres ou, à défaut de pouvoir trouver deux psychiatres, d’un psychiatre et d’un médecin d’une spécialité proche (article 96 §§ 1 et 2).

Le procureur qui reçoit la requête et les avis médicaux doit constater la réunion des conditions de l’article 95 § 2 et ordonner le transfert du patient dans une clinique psychiatrique.

L’article 96 § 4 prévoit que dès qu’il est transféré, le patient doit être informé, par le directeur ou toute autre personne compétente, de ses droits et notamment de son droit d’exercer une voie de recours. Cette information est consignée dans un procès-verbal qui est signé tant par la personne qui donne l’information que par celle qui accompagne le patient.

Au cas où les avis médicaux font défaut car l’examen du patient n’était pas possible en raison de son refus de se faire examiner, le procureur peut ordonner le transfert du patient dans un hôpital psychiatrique public pour examen et établissement des avis médicaux manquants. Le transfert s’opère dans des conditions qui assurent le respect de la personnalité et de la dignité du patient. Le séjour du patient pour les examens nécessaires ne doit pas dépasser 48 heures (article 96 § 5).

L’article 96 § 6 dispose que dans un délai de trois jours à compter de la date à laquelle le procureur a ordonné le transfert du patient, le procureur doit demander au tribunal de grande instance de se prononcer. Le tribunal doit prendre une décision dans un délai de dix jours et à huis clos. Il peut, entre autres, ordonner que le patient soit examiné par un autre psychiatre (article 96 § 7). La citation à comparaître doit être notifiée au patient quarante-huit heures avant l’audience. Le patient peut comparaître avec son avocat et un psychiatre comme conseiller technique. En cas de dangerosité du patient, ces délais peuvent être écourtés (article 96 § 6).

La décision du tribunal doit être motivée de manière suffisante (article 96 § 8).

Entre l’admission du patient et le jugement du tribunal, le patient relève de la responsabilité thérapeutique du directeur scientifique de la clinique psychiatrique (article 96 § 9).

Le 14 avril 2011, la Commission nationale des droits de l’homme a adopté, en formation plénière, un rapport relatif aux questions de protection des droits de personnes ayant des troubles psychiatriques dans le cadre de la réforme psychiatrique en Grèce.

Dans le chapitre concernant les internements forcés (articles 95-100 de la loi 2071/1992), la Commission nationale relevait que la procédure y relative était placée sous le contrôle du pouvoir judiciaire et intégrait de nombreux principes issus de la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme. Elle soulignait cependant que l’application de la loi s’était avérée problématique, en raison de la procédure elle-même mais surtout parce que les organismes autres que les hôpitaux psychiatriques - qui pourraient apporter des solutions alternatives à l’internement - n’avaient pas été créés.

Alors que le pourcentage des internements forcés ne dépassait pas 7% ou 8% dans les autres pays d’Europe, il fluctuait en Grèce entre 55% et 65%. Ce chiffre démontrait par lui seul que le souci du législateur d’assurer un contrôle judiciaire du processus était détourné et que, dans la pratique, le constat de la dangerosité potentielle du malade apparaissait comme un réflexe de la part du procureur, du juge et du psychiatre.

Les problèmes de l’application de la loi 2071/1992 s’étendaient à toutes les dispositions de celle-ci, notamment celles régissant le diagnostic médical (motivation insuffisante et appréciation non individualisée), le transfert du patient (dans 97% des cas par voiture de police ou véhicule cellulaire), le délai de quarante-huit heures, l’information du patient (ne résulte pas avec certitude), le contrôle judiciaire, la durée du séjour à l’hôpital psychiatrique, la citation à comparaître au procès et la décision judiciaire.

Dans un rapport de mai 2007, le médiateur constatait, dans le chapitre relatif aux problèmes d’application des conditions procédurales de la loi 2071/1992, que le respect du délai de quarante-huit heures n’était pas toujours possible en raison du nombre insuffisant de psychiatres de garde et que les patients n’étaient pas suffisamment informés de leurs droits, notamment celui d’utiliser une voie de recours.

Quant au contrôle judiciaire, le médiateur admettait qu’il n’avait pas la possibilité de contrôler si les dispositions de la procédure judiciaire était respectées et, en particulier, si la fixation de l’audience avait lieu à bref délai par le tribunal après la réception de la demande du procureur. Il relevait que les articles pertinents de la loi 2071/1992 étaient incomplets car ils ne prévoyaient pas quelles conséquences devaient résulter de leur non respect et ils n’avaient, de ce fait, qu’un caractère indicatif. EN DROIT I.

La Cour estime que tous les griefs formulés par le requérant au titre de ces divers articles et paragraphes ont trait à une seule et même question, à savoir si le requérant a été privé de sa liberté selon une procédure prévue par la loi. Plus particulièrement, il ressort des faits de la cause et des développements du requérant dans sa requête que celui-ci se plaint du non-respect des dispositions du droit interne relatif à l’hospitalisation d’office, notamment en raison de la prolongation injustifiée de son internement par le procureur, ou du fait que sa requête auprès du procureur afin de faire cesser l’internement est restée sans réponse, ou encore du délai dans lequel le tribunal de première instance a statué sur son cas. La Cour examinera les griefs du requérant sous le seul angle de l’article 5 § 1 de la Convention. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et que le Gouvernement ne soulève aucune objection d’irrecevabilité. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que la décision du procureur décidant l’examen d’office et l’internement du requérant à l’hôpital psychiatrique se justifiaient pleinement par son état de santé psychique. Le dépassement du délai pour l’envoi du rapport des deux psychiatres et de celui pour l’examen de la demande du procureur par le tribunal n’a pas méconnu l’article 5 § 1 et n’a pas entraîné une limitation arbitraire de sa liberté en raison du contenu du diagnostic des psychiatres de l’hôpital psychiatrique d’Athènes et du fait que son internement dans cet hôpital et dans cette clinique privée n’a pas dépassé six mois et deux jours.

Le Gouvernement prétend aussi que le délai de cinq mois et seize jours entre le dépôt de la demande du procureur et le jugement du tribunal de grande instance est raisonnable, car le délai de dix jours prévu à l’article 96 § 6 ne peut s’entendre que comme désignant le délai pour la fixation de l’audience et non celui de l’adoption du jugement, ce qui serait impossible dans le cas où un nouvel examen psychiatrique est jugé nécessaire, comme en l’espèce.

Le requérant rétorque que, dans ses observations, le Gouvernement ne donne aucune réponse aux griefs de violation de la Convention et se borne à une « répétition formelle » des faits de la cause. Il soutient que la législation pertinente n’a pas été respectée en l’espèce et que le procureur n’était pas autorisé par la loi à prendre des mesures concernant son transfert d’une clinique à une autre, en méconnaissance de la recommandation du directeur de l’hôpital psychiatrique qui préconisait sa sortie pour le 29 janvier et un traitement ambulatoire.

La Cour rappelle que l’article 5 § 1 renvoie pour l’essentiel à la législation nationale et consacre l’obligation d’en respecter les normes de fond comme de procédure, mais qu’il exige, de surcroît, que la privation de liberté intervenue ne soit pas contraire au but de cet article, qui est de protéger l’individu contre l’arbitraire ( Winterwerp c. Pays-Bas, arrêt du 24 octobre 1979, série A n o 33, § 39, et Hutchison Reid c. Royaume-Uni , n o 50272/99, 20 février 2003, § 46). Il incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne. Toutefois, dès lors qu’au regard de l’article 5 § 1 l’inobservation du droit interne emporte violation de la Convention, la Cour peut et doit exercer un certain contrôle pour rechercher si le droit interne a bien été respecté ( Douiyeb c. Pays-Bas [GC], n o 31464/96, § 45, 4 août 1999, et Pantea c. Roumanie , n o 33343/96, § 220, CEDH 2003-VI).

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle un individu ne peut passer pour « aliéné » et subir une privation de liberté que si les trois conditions suivantes au moins se trouvent réunies : premièrement, son aliénation doit avoir été établie de manière probante ; deuxièmement, le trouble doit revêtir un caractère ou une ampleur légitimant l’internement ; troisièmement, l’internement ne peut se prolonger valablement sans la persistance de pareil trouble ( Winterwerp précité, § 39, et Johnson c. Royaume-Uni, arrêt du 24 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, § 60).

Enfin, la Cour réitère qu’un des éléments nécessaires à la « régularité » de la détention au sens de l’article 5 § 1 e) est l’absence d’arbitraire. La privation de liberté est une mesure si grave qu’elle ne se justifie que lorsque d’autres mesures, moins sévères, ont été considérées et jugées insuffisantes pour sauvegarder l’intérêt personnel ou public exigeant la détention. Il doit être établi que la privation de liberté de l’intéressé était indispensable au vu des circonstances ( Herczegfalvy c. Autriche , arrêt du 24 septembre 1992, série A n o 244 ; Litwa c. Pologne , n o 26629/95, § 78, CEDH 2000 ‑ III et Gajcsi c. Hongrie , n o 34503/03, 3 octobre 2006).

La Cour note que la loi 2071/1992 a institué une procédure judiciaire en matière d’internement sans consentement. Si les médecins psychiatres disposent de compétences importantes sur le plan thérapeutique, la procédure, dans son intégralité, se déroule sous le contrôle du procureur et des tribunaux. Seul le tribunal peut ordonner l’internement sans consentement. La demande d’internement, qui peut émaner d’un proche parent du patient, est soumise au procureur, qui est habilité à ordonner le transfert du patient à une clinique psychiatrique afin qu’il subisse un examen ne pouvant dépasser quarante-huit heures et tendant à faire établir un diagnostic sur son état de santé mental et à fournir ainsi au tribunal les éléments nécessaires pour que celui-ci se prononce sur la réunion des conditions permettant l’internement sans consentement. Le procureur a aussi l’obligation de saisir, dans un délai de trois jours à compter de sa demande de faire transférer le patient en clinique, le tribunal de première instance, lequel doit alors examiner l’affaire dans un délai de dix jours selon une procédure contradictoire (paragraphes 19-26 ci-dessus).

Il s’ensuit que le séjour d’une personne présentant de troubles mentaux dans une clinique psychiatrique sur ordre du procureur et avant que le tribunal se prononce de manière définitive sur l’internement sans le consentement du patient est soumis à des délais et des règles de procédure bien définis, qui ont pour but d’éviter tout arbitraire dans le processus de prise d’une décision qui risque d’engendrer des conséquences durables sur la vie du patient.

En premier lieu, la Cour note que, dans la présente affaire, le requérant a été interné du 12 novembre 2008, lorsqu’il a été emmené à l’hôpital psychiatrique d’Athènes pour subir un examen conformément à l’article 96 § 5 de la loi 2071/1992, au 22 mai 2009, date de sa sortie suite à la décision rendue le 14 mai 2009 sur la demande d’internement sans son consentement, soit une durée de six mois et dix jours, alors que l’article 96 § 6 de la même loi prévoit que la durée totale pendant laquelle un patient peut séjourner à l’hôpital psychiatrique avant que le tribunal prenne une décision sur pareille demande ne peut, en aucun cas, dépasser treize jours.

En deuxième lieu, la Cour relève qu’à l’intérieur de cette période, deux délais posés par la loi 2071/1992 n’ont pas été respectés : celui de quarante-huit heures prévu pour la transmission au procureur du rapport des psychiatres (article 96 § 5 – paragraphe 23 ci-dessus) et celui de dix jours qui doit s’écouler entre la demande du procureur en vue de l’internement et la décision du tribunal sur cette demande (article 96 § 6 – paragraphe 24 ci-dessus). Au lieu de quarante-huit heures, il a fallu seize jours pour la transmission du rapport des deux experts psychiatres ayant examiné le requérant (du 12 novembre 2008 au 28 novembre 2008). Par ailleurs, l’examen de la demande d’internement du 28 novembre 2008 fut fixée au 19 décembre 2008, un délai bien supérieur aux dix jours fixés par article 96 § 6 pour que le tribunal prenne une décision. Celle-ci intervint, en conséquence, plus d’un mois après le début de l’internement du requérant.

De surcroît, la Cour ne peut pas non plus souscrire aux arguments du Gouvernement selon lesquels le contenu du rapport des psychiatres et le fait que le tribunal a ordonné un rapport psychiatrique supplémentaire justifient les dépassements importants des délais advenus ultérieurement en l’espèce. La Cour note qu’il a fallu cinq mois et seize jours pour prendre une décision définitive (du 28 novembre 2008, date de la saisine par le procureur, au 14 mai 2009, date de la décision du tribunal rejetant la demande). Aucune explication valable ne ressort du dossier ni du reste des observations du Gouvernement pour les faits suivants : – alors que le tribunal a pris la décision d’ordonner un nouvel examen psychiatrique du requérant le 19 décembre 2008, cette décision a été rendue le 22 janvier 2009 et communiquée à l’experte désignée pour l’effectuer le 29 janvier 2009 ; et celle-ci n’a transmis son rapport au procureur que le 25 février 2009 ; – le jugement rejetant la demande du procureur d’interner le requérant n’a été prononcé que le 14 mai 2009, alors qu’il ressort clairement de l’article 96 que le tribunal doit se prononcer dans des délais très courts ; – enfin, alors que le jugement rejetant l’internement a été rendu le 14 mai 2009, le requérant n’est sorti de l’hôpital que le 22 mai 2009.

En outre, la Cour relève qu’en dépit du fait que le directeur de l’hôpital psychiatrique s’était prononcé pour la sortie du requérant le 29 janvier 2009, le procureur a ordonné son transfert vers une clinique privée, sur la demande de la mère du requérant et alors que la procédure devant le tribunal de grande instance était pendante. Or le droit interne prévoit à cet égard qu’entre l’admission du patient et le jugement du tribunal, le patient relève de la responsabilité thérapeutique du directeur scientifique de la clinique psychiatrique (article 96 § 9 de la loi).

En conclusion, la Cour estime que le non-respect des délais prévus par les paragraphes 5 et 6 de l’article 96 de la loi et l’intervention arbitraire du procureur ordonnant le transfert du requérant dans une clinique privée avant que le tribunal ne se prononce a entraîné une violation de l’article 5 § 1 e) de la Convention en ce que la privation de liberté du requérant n’a pas été ordonnée « selon les voies légales ». III.

La Cour rappelle que selon l’article 60 de son Règlement, le requérant doit soumettre ses prétentions, chiffrées et ventilées par rubrique et accompagnées des justificatifs pertinents, dans le délai qui lui a été imparti pour la présentation de ses observations sur le fond.

Or, le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable selon les prescriptions de l’article 60 précité. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juillet 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente