A DOUA SECȚIUNEA CAUZA CAPRIATI c. ITALIA Cerere nr. 41062/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 iulie 2011 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Capriati c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în secțiunea) care se află într-un comitet compus din David Thór Björgvinsson, președinte, Giorgio Malinverni, Guido Raimondi, judecători, și Françoise Elens-Passos, graffiter adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 iulie 2011, Renunță la hotărâre, care a fost adoptat la această dată a procedurii A la origine a cauzei se află o cerere (n 41062/05) îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Francesco Capriati ( La 24 noiembrie 1998, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul este reprezentat de domnul A. Savino, avocat în Bari. Guvernul italian (atlantic) a fost reprezentat de agentul său, dl Spatafora și co-agentul său, dl P. Acardo. La 11 iunie 2009, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Astfel cum permitea alineatul (3) al articolului 29 din Convenție, în vigoare la momentul respectiv, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cererilor. În aplicarea Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Reclamantul s-a născut în 1942 și își are reședința în Bari. Procedura principală la 26 februarie 1997, reclamantul sesizează Camera Regională pentru Puglia Curții de Conturi (Nreg. Segr. 014553) prin care solicită anularea unei decizii a Ministerului Trezoreriei prin care se refuză acordarea unei indemnizații speciale suplimentare pentru pensia sa și a treisprezecea ipotecă. La o dată nespecificată, cauza a fost atașată cu 17 alte cauze având același obiect. Prin hotărârea depusă la 5 aprilie 2002, camera regională a acceptat cererea reclamantului. Procedura Pinto la 24 noiembrie 1998, când procedura principală era încă pendinte, reclamantul a declarat Curții că se plângea de durata procedurii. 2002, ca urmare a intrării în vigoare a legii, reclamantul sesizează instanța de apel a lui Lecce care solicită 258 228,44 EUR pentru daune patrimoniale și morale, mai proaspete și de cheltuieli de judecată. printr-o decizie din 20 ianuarie 2003, depusă la 25 ianuarie 2003 În 2003, instanța de apel a respins cererea pe motiv că, chiar presupunând că procedura a avut o durată rezonabilă, existența oricărui prejudiciu, material sau moral, nu a fost dovedită. În lipsa notificării, reclamantul a decis să nu se aplice în casare, această decizie devenind definitivă până la 13 martie 2004. În 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și i-a cerut să reia examinarea cererii sale. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 11. Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârea Cocșiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDH 2006 V). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 6 Õ 1 DIN CONVENȚIA 12. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii principale și de absența remunerării în cadrul remeditării. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate 15. Guvernul susține că reclamantul nu mai poate să-și mai susțină dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și încălca drepturile și obligațiile civile (...) cu privire la admisibilitate 15. Pe de altă parte, guvernul susține argumentele pe care Curtea le-a respins deja, în special în Hotărârea Aragosa c. Italia 20191/03, § 17-24, 18 decembrie 2007) și Simaldone c. Italia 22644/03, §§19-33, CEDH 2009 ... (extracturi) 17. Curtea arată că reclamantul nu a obținut nici o constatare de încălcare și nici o despăgubire la nivel național. Având în vedere jurisprudența sa (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia , n 14626/03, § 26-31, 5 iunie 2007 Cocchiarella menționată anterior §§ 69-98), n Curtea constată că cererea nu se referă la niciun alt motiv pentru care a fost formulată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin urmare, aceasta declară admisibilă. Pe fond 19. Curtea constată că procedura principală a început la 26 februarie 1997 și a fost încheiată la 5 aprilie 2002. Prin urmare, aceasta a durat, în general, cinci ani și o lună pentru un grad de jurisdicie. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele ale cazului din speță și a constatat o necunoaștere a cerinței de termen rezonabil a termenului de "întârzie," având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea, printre multe altele, Cocchiarella citată anterior și Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Curtea reamintește, printre altele, că o diligență specială se impune pentru soluționarea muncii (Ruotolo c. Italia, Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A n 230-D, p. 39, § 17). N mai mult decât orice altceva care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea consideră că este, de asemenea, necesar să se constate o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, din același motiv. II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. în cazul în care s-ar fi făcut o constatare, o despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit el în măsura prevăzută de criteriile stabilite de Curte 23. În ceea ce privește această cerere și se susține că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a-și calcula pretențiile, contrar dispozițiilor articolului 60 alineatul (2) din regulament, și că cererea de satisfacție echitabilă în acest sens trebuie respinsă. 24.În opinia Curții, deși reclamantul nu și-a prezentat în detaliu pretențiile privind prejudiciul moral după comunicarea cererii, acesta a suferit în mod necesar un prejudiciu ca urmare a duratei procedurii și a absenței unei acțiuni în cadrul procedurii de recurs (a se vedea mutatis mutandis De Angelis și alții c. Italia 68852/01, § 18, 19 octombrie 2010). 25. Având în vedere durata generală a procedurii, Curtea ar fi putut acorda reclamantului, în lipsa unei căi de atac interne și având în vedere obiectul procedurii, suma de 6 500 EUR. Faptul că instanțele Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac, Pinto mai puțin, având în vedere soluția adoptată în cauza Cocchiarella citată anterior (§ 139-142 și 146), de obiectul procedurii și de multitudinea de reclamanți în procedura în litigiu (punctul 6 de mai sus) și hotărând în echitate, Curtea acordă recurentului 2 100 EUR pentru daune morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 26. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața Curții. 27. Guvernul susține că reclamantul nu a depus la dosar note de plată sau facturi detaliate pe suport, contrar dispozițiilor articolului 60 alineatul (2) din regulament, și că cererea de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată ar trebui respinsă. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând cont de faptul că reclamantul nu a prezentat niciun document care să justifice cheltuielile și cheltuielile de judecată în acest sens, Curtea respinge cererea. Interese moratoriu 29. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L 100 EUR (două mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 iulie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos David Thór Björgvinsson Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
CAPRIATI c. ITALIE
(
Requête n
o
41062/05)
ARRÊT
26 juillet 2011
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Capriati c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un Comité composé de
:
David Thór Björgvinsson,
président,
Giorgio Malinverni,
Guido Raimondi,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 juillet 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
41062/05) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet État, M.
Francesco Capriati («
le requérant
»), a saisi la Cour le 24 novembre 1998 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
me
3.
Le 11 juin 2009, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permettait le paragraphe 3 de l’article 29 de la Convention, en vigueur à l’époque, elle avait en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond des requêtes. En application du Protocole n
o
14, la requête a été attribuée à un Comité.
I.
4.
Le requérant est né en 1942 et réside à Bari.
A.
La procédure principale
5.
Le 26
février
1997, le requérant saisit la chambre régionale pour les Pouilles de la Cour des comptes (N
o
reg. Segr. 014953) sollicitant l’
annulation d’une décision du ministère du Trésor refusant de lui allouer une indemnité spéciale complémentaire de sa pension et la treizième mensualité.
6.
À une date non précisée, l’affaire fut jointe avec dix-sept autres ayant le même objet.
7.
Par un arrêt déposé le 5
avril
2002 la chambre régionale fit droit à la demande du requérant.
B.
La procédure «
Pinto
»
8.
Le 24
novembre
1998, lorsque la procédure principale était encore pendante, le requérant s’adressa à la Cour pour se plaindre de la durée de la procédure. Le 17
août
2002, suite à l’entrée en vigueur de la loi «
Pinto
», le requérant saisit la cour d’appel de Lecce demandant 258
228,44 EUR pour dommage patrimonial et moral, plus frais et dépens.
9.
Par une décision du 20
janvier
2003, déposée le 25
janvier
2003, la cour d’appel rejeta la demande au motif que, même à supposer que la procédure ait connu une durée déraisonnable, l’existence d’un quelconque préjudice, matériel ou moral, n’avait pas été prouvée. Faute de notification, le requérant ayant décidé de ne pas se pourvoir en cassation, cette décision devint définitive au plus tard le 13
mars
2004.
10.
Par une lettre du 11
octobre
2003, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et la pria de reprendre l’examen de sa requête.
II.
11.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt
Cocchiarella c.
Italie
([GC], n
o
‑
V).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure principale et de l’absence d’indemnisation dans le cadre du remède «
Pinto
».
13.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
14.
L’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
A.
Sur la recevabilité
15.
Le Gouvernement soutient que le requérant ne peut plus se prétendre «
victime
» de la violation de l’article 6 § 1.
16.
À l’appui, le Gouvernement avance des arguments que la Cour a déjà rejetés, notamment dans les arrêts
Aragosa c. Italie
(n
o
20191/03, §
décembre
2007) et
Simaldone c. Italie
(n
o
‑
... (extraits)).
17.
La Cour relève que le requérant n’a obtenu au niveau national ni un constat de violation ni une indemnisation. Compte tenu de sa jurisprudence (voir
Delle
Cave et Corrado c. Italie
, n
o
14626/03, §§ 26-31, 5
juin
2007
;
Cocchiarella
précité
, §§
69-98), n’apercevant aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions, après avoir examiné l’ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, elle considère que le requérant peut toujours se prétendre «
victime
», au sens de l’article
34
de la Convention.
18.
La Cour constate que la requête ne se heurte à aucun autre des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 3 de la Convention. Aussi, la déclare-t-elle recevable.
B.
Sur le fond
19.
La Cour constate que procédure principale a débuté le 26
février
1997 et s’est terminée le 5
avril
2002.Elle a donc duré globalement cinq ans et un mois pour un degré de juridiction.
20.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du «
délai raisonnable
», compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres,
Cocchiarella
précité et
Frydlender c. France
[GC], n
o
30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). La Cour rappelle, notamment, qu’une diligence particulière s’impose pour le contentieux du travail (
Ruotolo c. Italie
, arrêt du 27 février 1992, série A n
o
230-D, p. 39, § 17). N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, pour le même motif.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Le requérant réclame, sans
le chiffrer, un dédommagement au titre du préjudice moral qu’il aurait subi «
dans la mesure prévue par les critères fixés par la Cour
».
23.
Le Gouvernement s’oppose à cette demande et fait valoir que le requérant a manqué à son obligation de
chiffrer ses prétentions, contrairement aux termes de l’article 60 §
2 du règlement, et que la demande de satisfaction équitable à ce titre doit être rejetée.
24.
La Cour estime que, bien que le requérant n’ait pas détaillé ses prétentions relatives au préjudice moral après la communication de la requête, il a nécessairement subi un préjudice du fait de la durée de la procédure et de l’absence d’indemnisation dans le cadre de la procédure «
Pinto
» (voir,
mutatis mutandis
,
De Angelis et autres c. Italie
,
n
o
68852/01, § 18, 19 octobre 2010).
25.
Considérant la durée globale de la procédure, la Cour aurait pu accorder au requérant, en l’absence de voie de recours interne et compte tenu de l’objet de la procédure, la somme de 6
500
EUR. Le fait que les juridictions «
Pinto
» n’aient octroyé au requérant aucune indemnisation à ce titre aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
», compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt
Cocchiarella
précité (§§ 139-142 et 146), de l’objet de la procédure et de la multiplicité de requérants dans la procédure litigieuse (paragraphe 6 ci-dessus) et statuant en équité, la Cour accorde au requérant 2
100
EUR pour dommage moral.
B.
Frais et dépens
26.
Le requérant demande également le remboursement des frais et dépens engagés devant la Cour.
27.
Le Gouvernement fait valoir que le requérant n’a pas versé au dossier des notes d’honoraires ou des factures détaillées à l’appui, contrairement aux termes de l’article 60 § 2 du règlement, et que la demande de remboursement des frais et dépens devrait être rejetée.
28.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu du fait que le requérant n’a produit aucun document justifiant des frais et dépens à ce titre, la Cour rejette la demande.
C.
Intérêts moratoires
29.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
,
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 2
100 EUR (deux mille cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juillet 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
David Thór Björgvinsson
Greffière adjointe
Président