CtEDO 30.08.2011 AI

ATALLAH c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
30.08.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ATALLAH c. FRANCE (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 51987/07

prezentate de Arlette ATALLAH și alții

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), care a ședințat la 30 august 2011 într-o cameră compusă din:

Dean Spielmann, președinte, Jean-Paul Costa, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power, Angelika Nußberger, judecători,

și de Claudia Westerdiek, grefieră de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus menționată depusă la 9 noiembrie 2007,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, cele prezentate ca răspuns de reclamanți și cele prezentate de terța parte, Organizația Națiunilor Unite,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

Reclamanții, D-na Arlette și Lynn Atallah precum și D. Géo Atallah, sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1938, 1970 și 1967 și rezidând la Paris și la Lugano cât privește a doua reclamantă. Sunt reprezentați în fața Curții de D-na B. Favreau, avocat la Bordeaux. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul sa, D-na E. Belliard, director al Afacerilor Juridice la ministerul afacerilor externe.

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La începutul anilor 1970, tensiunea de-a lungul frontierei israelo-libaneze s-a intensificat, în particular după relocalizarea unor elemente înarmate palestiniene din Iordania în Liban. Operațiunile commando palestiniene împotriva Israelului și represaliile israeliene împotriva bazelor palestiniene din Liban s-au intensificat.

La 11 martie 1978, un atac commando în Israel a provocat mulți morți și răniți printre populație israeliană. Organizația de Eliberare Palestiniană (OEP) a revendicat acest atac. Ca represaie, forțele israeliene au invadat Libanul în noaptea din 14 la 15 martie și, în spațiul de câteva zile, au ocupat integral partea de sud a țării cu excepția orașului Tyr și ai împrejurimilor.

La 15 martie 1978, Guvernul libanez a adresat o protență Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU) împotriva invaziei israeliene afirmând că nu avea nici o legătură cu operația commando palestiniană. La 19 martie, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluțiile 425 (1978) și 426 (1978), prin care cerea Israelului să înceteze imediat acțiunea militară și să retragă forțele sale din întregul teritoriu libanez. Consiliul a hotărât, de asemenea, înființarea imediată a Forței Interimare a Națiunilor Unite în Liban (FINUL). Primele trupe ale FINUL au sosit în regiune la 23 martie 1978.

Continuând să ședințeze în lunile iunie, iulie și august 1982, Consiliul cerea ca Israelul să ridice blocada Beirutului pentru a putea aproviziona civilii din città. Autoriza desfășurarea observatorilor militari ai ONU, cunoscuți sub numele de „Grupul de observatori ai Beirutului" pentru a monitoriza situația la Beirut și ai împrejurimilor.

În august, în timp ce forțele israeliene asediau vestul Beirutului, Statele Unite, Franța și Italia, la cererea Guvernului libanez, trimiteau în acest oras o forță multinațională de securitate (FMS) pentru a facilita plecarea personalului înarmat palestinian în ordine și în condiții de securitate. Evacuarea forțelor palestiniene din regiunea Beirutului s-a încheiat la 1 septembrie 1982, iar forța multinațională a fost retrasă în cursul a două săptămâni următoare. Cu toate acestea, ca urmare a masacrelor din Sabra și Chatila la 17 septembrie 1982, o nouă forță multinațională de securitate a fost pusă pe picioare la Beirut din septembrie 1982 la sfârșitul martie 1984. Aceasta cuprindea în special detașamente ale armatei franceze.

Mandatul FINUL a fost prelungit de atunci fără întrerupere.

La 24 aprilie 1983, soldații francezi detașați în favoarea FMS au primit ordin de a stabili un post de control pe o stradă din Beirut, în fața postului de comandă al companiei de iluminare și sprijin. A fost instalat un baraj rutier. Spre ora 18.15, un locotenent a primit prin radio ordin de a opri un vehicul de marcă mini Austin albastru. A fost precizat: „opriți cu prudență, personal înarmat."

În aceeași zi, D. Atallah se ducea la volanul vehiculului său Austin mini de culoare portocalie de la birou spre domiciliu. Reclamanții precizează că nu avea asupra sa nicio armă sau obiect periculos și nu era implicat în niciun fel în conflict. Spre ora 19.45, la apus, a ajuns la abordurile barajului, pe strada Damascului, în apropierea intersecției de la Muzeul Național și, conform investigației brigadei prevolale din Beirut, nu a încetinit și nu a obedit gesturilor de oprire ale militarului plasat la mijlocul drumului. Când mașina a ajuns la aproximativ 4-5 metri de el, soldatul S. a deschis focul. D. Atallah a murit din cauza rănilor sale.

Investigația a fost efectuată de brigada prevolala din Beirut a jandarmeriei franceze. Comandantul brigăzi s-a prezentat la locul faptelor puțin după evenimente. Au fost făcute planuri și fotografii, precum și o descriere precisă a diferitelor elemente de pe loc. Seara același zi, cinci militari, inclusiv soldatul care traguse, și care toți erau prezenți la locul faptelor au fost audiați. În procesul-verbal de sinteză redactat la 25 aprilie 1983, comandantul brigadei prevolale din Beirut a concluzionat că vehiculul interceptat era lipsit de tablă de înmatriculare frontală, că șoferul nu încetinise și nu obedit gesturilor de oprire ale militarului francez plasat la mijlocul drumului și că militarul acesta realizase misiunea sa aplicând strict instrucțiunile primite de la superiorii.

Poliția militară libanez a efectuat, de asemenea, investigații tehnice și materiale. Autopsie a fost efectuată de un medic libanez care și-a încheiat raportul după cum urmează:

(traducere)

„Aceste rănuri rezultă dintr-o rafală de mai multe cartușe din două arme de foc diferite, ceea ce subliniază că:

Seara aceeași zi, audiată de poliția militară libanez, prima reclamantă a declarat că se constituie parte civilă împotriva autorului împușcăturilor.

La o dată neprecizată în 1983, luând în considerare situația reclamanților, ministerul apărării a hotărât să le atribuie excepțional o alocare de 120.000 FF și să participe la costul studiilor celor trei copii prin alocări anuale de 40.000 FF, ceea ce a fost făcut de la 1984 la 1990. O nouă alocare de 22.000 FF le-a fost versată în mod excepțional în 1991. Reclamanții au obținut, de asemenea, naționalitatea franceză.

La 21 iunie 1995, biroul daunelor armatei de pământ franceze răspunse la o cerere de indemnizare a primei reclamante. A indicat că, potrivit informațiilor obținute din ministerul afacerilor externe și "fiind vorba de contingentul francez al FINUL", responsabilitatea juridică a statului francez nu era angajată, "doar responsabilitatea statului libanez ar fi putut fi pusă în cauză la acel moment."

Prin corespondență din 16 aprilie 1998, avocatul reclamanților a adresat o cerere de indemnizare Secretarului General al ONU. A indicat că soțul și tatăl reclamanților muriseră din cauza rănilor mortale care i-au fost inflige de un soldat de naționalitate franceză, detașat de statul francez la FINUL. A adăugat că "acest act ilegal al unui soldat în dependență Națiunilor Unite [era] cauza dispariției D-lui Pierre Georges Atallah și, prin consecință, al prejudiciului imens suferit de văduva sa, fiica și fiul." A cerut, prin urmare, reparare de acest prejudiciu Națiunilor Unite. Mai departe a menționat că compania căreia aparținea soldatul a fost detașată în favoarea FMS din Beirut de la 2 decembrie 1982.

Niciun document din dosar nu permite să se determine dacă această cerere a primit răspuns și Organizația Națiunilor Unite indică că nu are urmă a răspunsului dat acestei scrisori.

La 15 și 16 martie 2001, reclamanții au făcut să fie citați în fața tribunalului din Paris ministrul apărării, soldatul S. și un alt soldat prezent la locul faptelor la momentul evenimentelor. Au menționat că soldatul S., care traguse, era „detașat în favoarea FMS din Beirut de la luna ianuarie 1983." Au adăugat mai departe că FMS era „în detașament la FINUL." Au cerut ca să fie judecat că moartea soțului și tatălui lor era o crimă care nu era justificată nici de ordinul autorității legitime, nici de legitima apărare și că această crimă constituia o abatere. Au contestat rezultatele investigației efectuate de gendarmeria franceză, în particular în lumina raportului medico-legal stabilit de un medic libanez după autopsie. Au concluzionat că constatările medicului jurist arătau că mai multe arme fusesera utilizate și estimau în special că raportul armatei franceze nu explica în niciun fel existența impacturilor de mărime diferite corespunzând unor focuri de calibru diferit și dintr-o provenință distinctă. Au cerut, de asemenea, ca ministrul apărării în-calitate și cei doi soldați să fie condamnați solidar să-i indemnizeze.

Tribunalul s-a pronunțat prin hotărâre din 31 iulie 2003. A considerat că, luând în considerare, pe de o parte, contextul deosebit de periculos la momentul evenimentelor și, pe de altă parte, comportamentul șoferului Austin, militarul francez folosise în mod legitim arma pentru a-și proteja viața. În orice caz, acționase în cadrul execuției unui serviciu comandat, ceea ce nu putea constitui o abatere. Tribunalul concluzionaț că nu le aparținea jurisdicțiilor de drept penal să cunoască de acțiunea reclamanților și se declară incompetent, trimitând reclamanții să se adreseze mai bine.

Reclamanții apelară această decizie reluând argumentele dezvoltate în fața tribunalului de primă instanță.

Curtea de apel din Paris s-a pronunțat prin hotărâre din 16 decembrie 2005. A estimat că, chiar să se presupună o execuție slabă a ordinului primit, datorită unei aprecieri inexacte a comportamentului șoferului vehiculului și unei asimilări eronate a vehiculului respectiv cu cel căutat, aceste circumstanțe ar fi fost în evidentă susceptibile de a fi legate de puterile aparținând administrației și deci exclusive din abatere. De fapt, ordinul de interceptare dat includea, în lumina condițiilor generale de intervenție ale FINUL, posibilitatea de a trage în caz de punere în pericol a vieții soldaților încărcați cu executarea. Curtea de apel a considerat că această condiție era realizată întrucât, conform investigației, soldatul S. risca a fi răsturnat de vehiculul în cauză, care era lipsit de placa de înmatriculare frontală, care nu ascultase semnele clare ale necesității de a încetini și opri și care continua să vină spre el cu aceeași viteză. Curtea de apel a confirmat deci sentința de primă instanță.

Reclamanții s-au pourvuit în casație împotriva acestei hotărâri. Susțineau că puterile legate la administrație în cadrul unei operații speciale care vizau interceptarea unui vehicul cu un semnal precis nu-i permiteau să dețină și deschidă focul pe un vehicul care nu corespundea evident acestui semnal; că militarii francezi primiseră ordin de a intercepta cu prudență un vehicul albastru transportând persoane înarmate; că acest ordin nu le permitea deschideți focul pe un vehicul de culoare distinctiv diferită cu doar o singură persoană care nu traguse pe ei; că reținând cu toate acestea că o asemenea acțiune se lega la puterile deținute de administrație și nu constituia o abatere administrativă, curtea de apel încălcase legea.

Ei mai susțineau că utilizarea forței de către militari acționând în cadrul forței interimare a Națiunilor Unite din Liban presupunea un răspuns absolut necesar și proporțional cu o amenințare actuală sau imminentă; că lipsind cercetarea, după cum era obligată și invitată, dacă faptul că mai mulți soldați trag mai multe rafale asupra șoferului vehiculului era absolut necesar pentru a evita unuia dintre ei a fi răsturnat, curtea de apel care nu caracterizase o situație de legitimă apărare autorizând utilizarea forței și excluând deci abaterea, privase hotărârea sa de orice bază juridică din perspectiva articolelor 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 221-4 din codul penal și rezoluția 426/1978 a ONU.

În hotărâre din 10 mai 2007, Curtea de Casație a estimat că curtea de apel concluzionase corect că soldatul S. acționase în cadrul execuției ordinului primit și că circumstanțele acestei intervenții, chiar să se presupună o execuție slabă a acestui ordin, ar fi în evidentă susceptibile să se lege la puterile administrației și deci exclusive din abatere. A respins recursul estimând că argumentul nu era bine întemeiat.

Esența textelor privitoare Organizația Națiunilor Unite și dreptul tratadelor (Convenția de la Viena) este citată în cauzele Behrami și Behrami c. Franța și Saramati c. Franța (dec. G.C.), nr. 71412/01 și 78166/01, 2 mai 2007.

Rezoluția 521 a fost adoptată de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite la 19 septembrie 1982:

"Consiliul de Securitate,

Tulburat de groaza provocată de masacrul civililor palestinieni la Beirut,

Având în vedere raportul Secretarului General la ședința sa 2396a

Remarcând că Guvernul libanez a acceptat că observatori ai Națiunilor Unite să fie trimiși la locurile unde suferinței și pierderile în vieți omenești sunt cele mai mari la Beirut și ai împrejurimilor,

(...)

"1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi infligată nimănui în voie, (...)

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; (...)"

Guvernul susține mai ales neepuizarea căilor de atac interne: el susține că reclamanții nu ridicaseră acest mijloc, chiar în substanță, în fața juridicțiilor interne. Adaugă că reclamanții nu angajaseră o procedură penală sau administrativă împotriva statului, dar doar o procedură de indemnizare în fața juridicțiilor civile, incompetente să cunoască de aceasta.

Reclamanții se opun acestei teze.

Curtea estimează că nu este necesar să determine dacă reclamanții epuizaseră căile de atac interne deoarece cererea este de toată suita inadmisibilă. De fapt, deși Guvernul nu ridicase o excepție pe acest punct, Curtea va examina proprio motu respectarea termenului de șase luni (a se vedea Palić c. Bosnia-Herțegovina, nr. 4704/04, § 48, 15 februarie 2011, și Gadi c. Franța, (dec.), nr. 45533/05, 13 ianuarie 2009).

Curtea reamintește că această regulă de șase luni, prescrisă la art. 35 § 1 din Convenție, are scopul asigurării securității juridice și asigurării că afacerile litigioase privitor la Convenție să fie examinate într-un termen rezonabil, precum și protejării autorităților și altor persoane interesate de incertitudinea în care ar fi lăsate, din cauza scurgerii timp îndelungatei (a se vedea Bulut și Yavuz c. Turcia (dec.), nr. 73065/01, 28 mai 2002, Bayram și Yıldırım c. Turcia (dec.), nr. 38587/97, CEDO 2002-III, și Masson c. Franța, (dec.), nr. 35801/03, 12 februarie 2008). Curtea reamintește, de asemenea, că, dacă nu există recurs, sau dacă recursurile disponibile nu sunt efective, termenul șase luni menționat la art. 35 § 1 din Convenție ia normally nașere la data actelor incriminate (a se vedea Hazar și alții c. Turcia (dec.), nr. 62566/00-62577/00 și 62579-62581/00, 10 ianuarie 2002). În fine, considerații particulare pot aplica în cazuri excepționale, când un reclamant, care folosit recursul intern accesibil și disponibil, a realizat sau ar fi trebuit să realizeze la o etapă ulterioară că anumite circumstanțe făceau recursul inefectiv. În cazuri similare, perioada șase luni poate calculată de la acea dată (a se vedea, printre altele, Kraczkiewicz și alții c. Rusia (dec.), nr. 15120/10, 17883/10 și 13626/11, 5 iulie 2011; Bayram și Yıldırım și Bulut și Yavuz, precitate, Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit (dec.), nr. 46477/99, 7 iunie 2001, și Gadi, precitată).

Ca urmare, în caz de deces, rude apropiate ale reclamanților sunt presupose a lua măsuri să rămână informate cu privire la progresul investigației, sau a stagnării sale, și introduce cererile cu celeritate cuvenită de la doar că știu, sau ar trebui să știe, că nicio investigație penală efectivă nu este efectuată (Bayram și Yıldırım și Bulut și Yavuz precitate și Varnava și alții c. Turcia [GC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, §§ 161-166, CEDO 2009-...).

Curtea în special a judecat că, cât timp există contact real între familii și autorități cu privire la plângeri și solicitări de informație, sau un indiciu sau o posibilitate realistă că măsuri de investigație progresează, chestiunea unei eventuale întârzieri excesive de regulă nu se pune. În schimb, după un laps de timp considerabil, când activitate investigativă este marcată de importante lentori și întreruperi, vine un moment când reclamanții trebuie să-și dea seama că nu este și nu va fi o investigație efectivă. Chestiunea când această etapă este atinsă se datorează forțosit circumstanțelor cauzei (Frandes c. România (dec.), nr. 35802/05, 17 mai 2011).

Curtea observă că, la audiția sa de poliția militară libanez la 24 aprilie 1983, prima reclamantă a declarat a se constituie parte civilă împotriva autorului împușcăturilor care omorîse soțul ei.

Ea observă că nu iese din dosar că aceasta se informase vreodată în legătură cu urmările date declarației sale.

După opinia Curții, este de la ziua respectivă că prima reclamantă ar fi trebuit să efectueze demersurile necesare la nivel intern în Franța sau, dacă estimă că inefective, ar fi trebuit sesizării Curții. Cel puțin, ar fi trebuit să facă aceasta ca urmare a răspunsului care-i fu dat la 21 iunie 1995 de biroul daunelor armatei de pământ franceze care-i indicat că responsabilitatea juridică a statului francez nu era angajată. De fapt, reclamanta nu putea rezonabil să se aștepte de la procedura angajată în Franța că aducă elemente dând o nouă perspectivă asupra cauzei (a se vedea Hackett c. Regatul Unit (nr. 34698/04, (dec.), 10 mai 2005, Brecknell c. Regatul Unit, nr. 32457/04, §§ 66-67, 27 noiembrie 2007, și Williams c. Regatul Unit, nr. 32567/06, (dec.), 17 februarie 2009). Ca urmare, scurgerea perioadei înainte de sesizarea Curții la 9 noiembrie 2007 trebuie analizată neglijență a primei reclamante, din moment ce aceasta nu demonstrat în niciun fel existența unor circumstanțe specifice care ar explica o asemenea așteptare (a se vedea, printre altele, Aydin și alții c. Turcia (dec.), nr. 46231/99, 26 mai 2005), și ca consecință, procedura civilă angajată în martie 2001 nu putea întrerupe scurgerea termenului șase luni.

În aceste circumstanțe, condiția admisibilității privitoare respectarea termenului șase luni nu este deci îndeplinită, cererea de față având fost introdusă la 9 noiembrie 2007 (a se vedea, mutatis mutandis, Masson și Gadi, precitate).

Curtea constată definitivă că această parte cererii, prezentată după termen, este inadmisibilă din acest motiv la titlul articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Curtea reamintește că, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul un proces echitabil, nu regula cu toate acestea admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care ține mai ales la dreptul intern și jurisdicțiilor naționale (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I și E.S c. Franța (dec.), nr. 49714/06, 10 februarie 2009). Pentru că reclamanții limitează la a pune în discuție interpretarea probelor și rezultatelor investigației făcute de juridicțiilor naționale și Curtea nu descoperi indicii arbitrarului în aprecierea făcută de tribunale sau în motivarea deciziilor, trebuie declarat acest grief manifest neîntemeidat și respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Grefieră

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă