Atallah împotriva Franței

Contextul cauzei La începutul anilor 1970, tensiunea de-a lungul frontierei israelo-libaneze s-a intensificat, în particular după relocalizarea unor elemente înarmate palestiniene din Iordania în Liban. Operațiunile commando palestiniene împotriva Israelului și represaliile israeliene împotriva bazelor palestiniene din Liban s-au intensificat. La 11 martie 1978, un atac commando în Israel a provocat mulți morți și răniți printre populație israeliană. Organizația de Eliberare Palestiniană (OEP) a revendicat acest atac. Ca represaie, forțele israeliene au invadat Libanul în noaptea din 14 la 15 martie și, în spațiul de câteva zile, au ocupat integral partea de sud a țării cu excepția orașului Tyr și ai împrejurimilor. La 15 martie 1978, Guvernul libanez a adresat o protență Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU) împotriva invaziei israeliene afirmând că nu avea nici o legătură cu operația commando palestiniană. La 19 martie, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluțiile 425 (1978) și 426 (1978), prin care cerea Israelului să înceteze imediat acțiunea militară și să retragă forțele sale din întregul teritoriu libanez. Consiliul a hotărât, de asemenea, înființarea imediată a Forței Interimare a Națiunilor Unite în Liban (FINUL). Primele trupe ale FINUL au sosit în regiune la 23 martie 1978. Continuând să ședințeze în lunile iunie, iulie și august 1982, Consiliul cerea ca Israelul să ridice blocada Beirutului pentru a putea aproviziona civilii din città. Autoriza desfășurarea observatorilor militari ai ONU, cunoscuți sub numele de „Grupul de observatori ai Beirutului" pentru a monitoriza situația la Beirut și ai împrejurimilor. În august, în timp ce forțele israeliene asediau vestul Beirutului, Statele Unite, Franța și Italia, la cererea Guvernului libanez, trimiteau în acest oras o forță multinațională de securitate (FMS) pentru a facilita plecarea personalului înarmat palestinian în ordine și în condiții de securitate. Evacuarea forțelor palestiniene din regiunea Beirutului s-a încheiat la 1 septembrie 1982, iar forța multinațională a fost retrasă în cursul a două săptămâni următoare. Cu toate acestea, ca urmare a masacrelor din Sabra și Chatila la 17 septembrie 1982, o nouă forță multinațională de securitate a fost pusă pe picioare la Beirut din septembrie 1982 la sfârșitul martie 1984. Aceasta cuprindea în special detașamente ale armatei franceze. Mandatul FINUL a fost prelungit de atunci fără întrerupere.

Datele cauzei D. Pierre Atallah, soțul și tatăl reclamanților, de naționalitate libanez, era avocat la Beirut. La 24 aprilie 1983, soldații francezi detașați în favoarea FMS au primit ordin de a stabili un post de control pe o stradă din Beirut, în fața postului de comandă al companiei de iluminare și sprijin. A fost instalat un baraj rutier. Spre ora 18.15, un locotenent a primit prin radio ordin de a opri un vehicul de marcă mini Austin albastru. A fost precizat: „opriți cu prudență, personal înarmat." În aceeași zi, D. Atallah se ducea la volanul vehiculului său Austin mini de culoare portocalie de la birou spre domiciliu. Reclamanții precizează că nu avea asupra sa nicio armă sau obiect periculos și nu era implicat în niciun fel în conflict. Spre ora 19.45, la apus, a ajuns la abordurile barajului, pe strada Damascului, în apropierea intersecției de la Muzeul Național și, conform investigației brigadei prevolale din Beirut, nu a încetinit și nu a obedit gesturilor de oprire ale militarului plasat la mijlocul drumului. Când mașina a ajuns la aproximativ 4-5 metri de el, soldatul S. a deschis focul. D. Atallah a murit din cauza rănilor sale. Investigația a fost efectuată de brigada prevolala din Beirut a jandarmeriei franceze. Comandantul brigăzi s-a prezentat la locul faptelor puțin după evenimente. Au fost făcute planuri și fotografii, precum și o descriere precisă a diferitelor elemente de pe loc. Seara același zi, cinci militari, inclusiv soldatul care traguse, și care toți erau prezenți la locul faptelor au fost audiați. În procesul-verbal de sinteză redactat la 25 aprilie 1983, comandantul brigadei prevolale din Beirut a concluzionat că vehiculul interceptat era lipsit de tablă de înmatriculare frontală, că șoferul nu încetinise și nu obedit gesturilor de oprire ale militarului francez plasat la mijlocul drumului și că militarul acesta realizase misiunea sa aplicând strict instrucțiunile primite de la superiorii. Poliția militară libanez a efectuat, de asemenea, investigații tehnice și materiale. Autopsie a fost efectuată de un medic libanez care și-a încheiat raportul după cum urmează: (traducere) „Aceste rănuri rezultă dintr-o rafală de mai multe cartușe din două arme de foc diferite, ceea ce subliniază că: 1. Găurile mari rezultă din implozia exploziei gloanțelor sau proiectilelor de calibru mare care au fost trase de la dreapta la stânga și invers. 2. Există rănuri menționate mai sus având între 5 și 8 mm lungime al căror număr nu este mai mic de cinci și care sunt cauzate de loviturile unei arme de foc, trase de la înainte la spate probabil.

Proiectilele au fost trase de la o distanță care depășește 50 cm, având în vedere că nu există dovezi evidente în jurul rănilor.

Rănile mici sunt datorite micilor țepuri.

Decesul a fost cauzat de o hemorragie severă fatală." Seara aceeași zi, audiată de poliția militară libanez, prima reclamantă a declarat că se constituie parte civilă împotriva autorului împușcăturilor. La o dată neprecizată în 1983, luând în considerare situația reclamanților, ministerul apărării a hotărât să le atribuie excepțional o alocare de 120.000 FF și să participe la costul studiilor celor trei copii prin alocări anuale de 40.000 FF, ceea ce a fost făcut de la 1984 la 1990. O nouă alocare de 22.000 FF le-a fost versată în mod excepțional în 1991. Reclamanții au obținut, de asemenea, naționalitatea franceză. La 21 iunie 1995, biroul daunelor armatei de pământ franceze răspunse la o cerere de indemnizare a primei reclamante. A indicat că, potrivit informațiilor obținute din ministerul afacerilor externe și "fiind vorba de contingentul francez al FINUL", responsabilitatea juridică a statului francez nu era angajată, "doar responsabilitatea statului libanez ar fi putut fi pusă în cauză la acel moment." Prin corespondență din 16 aprilie 1998, avocatul reclamanților a adresat o cerere de indemnizare Secretarului General al ONU. A indicat că soțul și tatăl reclamanților muriseră din cauza rănilor mortale care i-au fost inflige de un soldat de naționalitate franceză, detașat de statul francez la FINUL. A adăugat că "acest act ilegal al unui soldat în dependență Națiunilor Unite [era] cauza dispariției D-lui Pierre Georges Atallah și, prin consecință, al prejudiciului imens suferit de văduva sa, fiica și fiul." A cerut, prin urmare, reparare de acest prejudiciu Națiunilor Unite. Mai departe a menționat că compania căreia aparținea soldatul a fost detașată în favoarea FMS din Beirut de la 2 decembrie 1982. Niciun document din dosar nu permite să se determine dacă această cerere a primit răspuns și Organizația Națiunilor Unite indică că nu are urmă a răspunsului dat acestei scrisori. La 15 și 16 martie 2001, reclamanții au făcut să fie citați în fața tribunalului din Paris ministrul apărării, soldatul S. și un alt soldat prezent la locul faptelor la momentul evenimentelor. Au menționat că soldatul S., care traguse, era „detașat în favoarea FMS din Beirut de la luna ianuarie 1983." Au adăugat mai departe că FMS era „în detașament la FINUL." Au cerut ca să fie judecat că moartea soțului și tatălui lor era o crimă care nu era justificată nici de ordinul autorității legitime, nici de legitima apărare și că această crimă constituia o abatere. Au contestat rezultatele investigației efectuate de gendarmeria franceză, în particular în lumina raportului medico-legal stabilit de un medic libanez după autopsie. Au concluzionat că constatările medicului jurist arătau că mai multe arme fusesera utilizate și estimau în special că raportul armatei franceze nu explica în niciun fel existența impacturilor de mărime diferite corespunzând unor focuri de calibru diferit și dintr-o provenință distinctă. Au cerut, de asemenea, ca ministrul apărării în-calitate și cei doi soldați să fie condamnați solidar să-i indemnizeze. Tribunalul s-a pronunțat prin hotărâre din 31 iulie 2003. A considerat că, luând în considerare, pe de o parte, contextul deosebit de periculos la momentul evenimentelor și, pe de altă parte, comportamentul șoferului Austin, militarul francez folosise în mod legitim arma pentru a-și proteja viața. În orice caz, acționase în cadrul execuției unui serviciu comandat, ceea ce nu putea constitui o abatere. Tribunalul concluzionaț că nu le aparținea jurisdicțiilor de drept penal să cunoască de acțiunea reclamanților și se declară incompetent, trimitând reclamanții să se adreseze mai bine. Reclamanții apelară această decizie reluând argumentele dezvoltate în fața tribunalului de primă instanță. Curtea de apel din Paris s-a pronunțat prin hotărâre din 16 decembrie 2005. A estimat că, chiar să se presupună o execuție slabă a ordinului primit, datorită unei aprecieri inexacte a comportamentului șoferului vehiculului și unei asimilări eronate a vehiculului respectiv cu cel căutat, aceste circumstanțe ar fi fost în evidentă susceptibile de a fi legate de puterile aparținând administrației și deci exclusive din abatere. De fapt, ordinul de interceptare dat includea, în lumina condițiilor generale de intervenție ale FINUL, posibilitatea de a trage în caz de punere în pericol a vieții soldaților încărcați cu executarea. Curtea de apel a considerat că această condiție era realizată întrucât, conform investigației, soldatul S. risca a fi răsturnat de vehiculul în cauză, care era lipsit de placa de înmatriculare frontală, care nu ascultase semnele clare ale necesității de a încetini și opri și care continua să vină spre el cu aceeași viteză. Curtea de apel a confirmat deci sentința de primă instanță. Reclamanții s-au pourvuit în casație împotriva acestei hotărâri. Susțineau că puterile legate la administrație în cadrul unei operații speciale care vizau interceptarea unui vehicul cu un semnal precis nu-i permiteau să dețină și deschidă focul pe un vehicul care nu corespundea evident acestui semnal; că militarii francezi primiseră ordin de a intercepta cu prudență un vehicul albastru transportând persoane înarmate; că acest ordin nu le permitea deschideți focul pe un vehicul de culoare distinctiv diferită cu doar o singură persoană care nu traguse pe ei; că reținând cu toate acestea că o asemenea acțiune se lega la puterile deținute de administrație și nu constituia o abatere administrativă, curtea de apel încălcase legea. Ei mai susțineau că utilizarea forței de către militari acționând în cadrul forței interimare a Națiunilor Unite din Liban presupunea un răspuns absolut necesar și proporțional cu o amenințare actuală sau imminentă; că lipsind cercetarea, după cum era obligată și invitată, dacă faptul că mai mulți soldați trag mai multe rafale asupra șoferului vehiculului era absolut necesar pentru a evita unuia dintre ei a fi răsturnat, curtea de apel care nu caracterizase o situație de legitimă apărare autorizând utilizarea forței și excluând deci abaterea, privase hotărârea sa de orice bază juridică din perspectiva articolelor 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 221-4 din codul penal și rezoluția 426/1978 a ONU. În hotărâre din 10 mai 2007, Curtea de Casație a estimat că curtea de apel concluzionase corect că soldatul S. acționase în cadrul execuției ordinului primit și că circumstanțele acestei intervenții, chiar să se presupună o execuție slabă a acestui ordin, ar fi în evidentă susceptibile să se lege la puterile administrației și deci exclusive din abatere. A respins recursul estimând că argumentul nu era bine întemeiat. B. Textele internaționale Esența textelor privitoare Organizația Națiunilor Unite și dreptul tratadelor (Convenția de la Viena) este citată în cauzele Behrami și Behrami c. Franța și Saramati c. Franța (dec. G.C.), nr. 71412/01 și 78166/01, 2 mai 2007. Rezoluția 521 a fost adoptată de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite la 19 septembrie 1982: "Consiliul de Securitate, Tulburat de groaza provocată de masacrul civililor palestinieni la Beirut, Având în vedere raportul Secretarului General la ședința sa 2396a Remarcând că Guvernul libanez a acceptat că observatori ai Națiunilor Unite să fie trimiși la locurile unde suferinței și pierderile în vieți omenești sunt cele mai mari la Beirut și ai împrejurimilor, (...) 5. Roagă Secretarul General să angajeze urgent consultări corespunzătoare, în particular cu Guvernul libanez, cu privire la măsurile suplimentare pe care Consiliul de Securitate ar putea să ia, incluzând eventual desfășurarea de forțe ale Națiunilor Unite, pentru a ajuta acest guvern să asigure protecția deplină a populațiilor civile la Beirut și ai împrejurimilor și-l roagă să raporteze Consiliului în 48 de ore;

Subliniază că toți interesații trebuie să permită observatorilor și forțelor Națiunilor Unite stabilite de Consiliul de Securitate în Liban să se desfășoare și să-și îndeplinească mandatele și, în acest sens, atrage solemn atenția asupra obligației care le revine tuturor statelor membre, în virtutea Articolului 25 din Carta Națiunilor Unite, de a accepta și de a aplica deciziile Consiliului în conformitate cu Carta;

Roagă Secretarul General să ține Consiliul de Securitate informat într-o manieră urgentă și constantă." PRETENȚII 1. Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții se plânge de aceea că autoritățile au eșuat în datoria lor de a proteja viața soțului și tatălui lor. Expun că circumstanțele morții acestuia demonstrează că, nu doar că viața lui fusese pusă în pericol fără vigilență, ci ea fusese suprimată de un act deliberat care nu este excuzat de nimic. Adaugă că, atât statutul FINUL cât și cel al unui militar din contingentul francez, excludeau utilizarea forței; că în cauza în curs de examen recurul la forță nu era absolut necesar; că în niciun caz soldatul nu utilizase arma pentru a-și proteja viața; că legitima apărare implică o amenințare și nu poate fi invocată decât dacă ripostă este proporțională cu amenințarea. 2. Din unghiul aceleiași dispoziții, reclamanții se plânge, de asemenea, de absența investigației efective. Contestă independența investigatorilor în raport cu persoanele implicate, efectivitatea investigației efectuate și subliniază că elementele furnizate de investigația poliției militare a Republicii Libaneze contravin concluziilor acestei investigații. 3. Din unghiul articolului 6 § 1 din Convenție, reclamanții susțin că nu au beneficiat de un proces echitabil în măsura în care juridicțiile interne au motivat deciziile lor exclusiv pe baza rezultatelor investigației brigadei prevolale din Beirut. PE DREPT 1. Reclamanții se plânge mai ales de faptul că autoritățile au eșuat în datoria lor de a proteja viața soțului și tatălui lor și nu au efectuat o investigație efectivă în sensul articolului 2 din Convenție care dispune în special: "1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi infligată nimănui în voie, (...) 2. Moartea nu este considerată infligă în violență acestui articol în cazurile în care ar rezulta din recurs la forță făcut absolut necesar: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; (...)" Guvernul susține mai ales neepuizarea căilor de atac interne: el susține că reclamanții nu ridicaseră acest mijloc, chiar în substanță, în fața juridicțiilor interne. Adaugă că reclamanții nu angajaseră o procedură penală sau administrativă împotriva statului, dar doar o procedură de indemnizare în fața juridicțiilor civile, incompetente să cunoască de aceasta. Reclamanții se opun acestei teze. Curtea estimează că nu este necesar să determine dacă reclamanții epuizaseră căile de atac interne deoarece cererea este de toată suita inadmisibilă. De fapt, deși Guvernul nu ridicase o excepție pe acest punct, Curtea va examina proprio motu respectarea termenului de șase luni (a se vedea Palić c. Bosnia-Herțegovina, nr. 4704/04, § 48, 15 februarie 2011, și Gadi c. Franța, (dec.), nr. 45533/05, 13 ianuarie 2009). Curtea reamintește că această regulă de șase luni, prescrisă la art. 35 § 1 din Convenție, are scopul asigurării securității juridice și asigurării că afacerile litigioase privitor la Convenție să fie examinate într-un termen rezonabil, precum și protejării autorităților și altor persoane interesate de incertitudinea în care ar fi lăsate, din cauza scurgerii timp îndelungatei (a se vedea Bulut și Yavuz c. Turcia (dec.), nr. 73065/01, 28 mai 2002, Bayram și Yıldırım c. Turcia (dec.), nr. 38587/97, CEDO 2002-III, și Masson c. Franța, (dec.), nr. 35801/03, 12 februarie 2008). Curtea reamintește, de asemenea, că, dacă nu există recurs, sau dacă recursurile disponibile nu sunt efective, termenul șase luni menționat la art. 35 § 1 din Convenție ia normally nașere la data actelor incriminate (a se vedea Hazar și alții c. Turcia (dec.), nr. 62566/00-62577/00 și 62579-62581/00, 10 ianuarie 2002). În fine, considerații particulare pot aplica în cazuri excepționale, când un reclamant, care folosit recursul intern accesibil și disponibil, a realizat sau ar fi trebuit să realizeze la o etapă ulterioară că anumite circumstanțe făceau recursul inefectiv. În cazuri similare, perioada șase luni poate calculată de la acea dată (a se vedea, printre altele, Kraczkiewicz și alții c. Rusia (dec.), nr. 15120/10, 17883/10 și 13626/11, 5 iulie 2011; Bayram și Yıldırım și Bulut și Yavuz, precitate, Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit (dec.), nr. 46477/99, 7 iunie 2001, și Gadi, precitată). Ca urmare, în caz de deces, rude apropiate ale reclamanților sunt presupose a lua măsuri să rămână informate cu privire la progresul investigației, sau a stagnării sale, și introduce cererile cu celeritate cuvenită de la doar că știu, sau ar trebui să știe, că nicio investigație penală efectivă nu este efectuată (Bayram și Yıldırım și Bulut și Yavuz precitate și Varnava și alții c. Turcia [GC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, §§ 161-166, CEDO 2009-...). Curtea în special a judecat că, cât timp există contact real între familii și autorități cu privire la plângeri și solicitări de informație, sau un indiciu sau o posibilitate realistă că măsuri de investigație progresează, chestiunea unei eventuale întârzieri excesive de regulă nu se pune. În schimb, după un laps de timp considerabil, când activitate investigativă este marcată de importante lentori și întreruperi, vine un moment când reclamanții trebuie să-și dea seama că nu este și nu va fi o investigație efectivă. Chestiunea când această etapă este atinsă se datorează forțosit circumstanțelor cauzei (Frandes c. România (dec.), nr. 35802/05, 17 mai 2011). Curtea observă că, la audiția sa de poliția militară libanez la 24 aprilie 1983, prima reclamantă a declarat a se constituie parte civilă împotriva autorului împușcăturilor care omorîse soțul ei. Ea observă că nu iese din dosar că aceasta se informase vreodată în legătură cu urmările date declarației sale. După opinia Curții, este de la ziua respectivă că prima reclamantă ar fi trebuit să efectueze demersurile necesare la nivel intern în Franța sau, dacă estimă că inefective, ar fi trebuit sesizării Curții. Cel puțin, ar fi trebuit să facă aceasta ca urmare a răspunsului care-i fu dat la 21 iunie 1995 de biroul daunelor armatei de pământ franceze care-i indicat că responsabilitatea juridică a statului francez nu era angajată. De fapt, reclamanta nu putea rezonabil să se aștepte de la procedura angajată în Franța că aducă elemente dând o nouă perspectivă asupra cauzei (a se vedea Hackett c. Regatul Unit (nr. 34698/04, (dec.), 10 mai 2005, Brecknell c. Regatul Unit, nr. 32457/04, §§ 66-67, 27 noiembrie 2007, și Williams c. Regatul Unit, nr. 32567/06, (dec.), 17 februarie 2009). Ca urmare, scurgerea perioadei înainte de sesizarea Curții la 9 noiembrie 2007 trebuie analizată neglijență a primei reclamante, din moment ce aceasta nu demonstrat în niciun fel existența unor circumstanțe specifice care ar explica o asemenea așteptare (a se vedea, printre altele, Aydin și alții c. Turcia (dec.), nr. 46231/99, 26 mai 2005), și ca consecință, procedura civilă angajată în martie 2001 nu putea întrerupe scurgerea termenului șase luni. În aceste circumstanțe, condiția admisibilității privitoare respectarea termenului șase luni nu este deci îndeplinită, cererea de față având fost introdusă la 9 noiembrie 2007 (a se vedea, mutatis mutandis, Masson și Gadi, precitate). Curtea constată definitivă că această parte cererii, prezentată după termen, este inadmisibilă din acest motiv la titlul articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Reclamanții susțin că nu au beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Expun că juridicțiile interne motivat deciziile lor exclusiv pe baza rezultatelor investigației brigadei prevolale din Beirut. Contestă rezultatele acestei investigații și motivația deciziilor pronunțate. Curtea reamintește că, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul un proces echitabil, nu regula cu toate acestea admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care ține mai ales la dreptul intern și jurisdicțiilor naționale (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I și E.S c. Franța (dec.), nr. 49714/06, 10 februarie 2009). Pentru că reclamanții limitează la a pune în discuție interpretarea probelor și rezultatelor investigației făcute de juridicțiilor naționale și Curtea nu descoperi indicii arbitrarului în aprecierea făcută de tribunale sau în motivarea deciziilor, trebuie declarat acest grief manifest neîntemeidat și respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefieră Președinte

Le contexte de l’affaire Au début des années 1970, la tension le long de la frontière israélo-libanaise s’est accentuée, en particulier après le repositionnement d’éléments armés palestiniens de Jordanie au Liban. Les opérations-commando palestiniennes contre Israël et les représailles israéliennes contre des bases palestiniennes au Liban se sont intensifiées. Le 11 mars 1978, une attaque-commando en Israël fit de nombreux morts et blessés parmi la population israélienne. L’Organisation de Libération de la Palestine (OLP) revendiqua cet attentat. En riposte, les forces israéliennes envahirent le Liban dans la nuit du 14 au 15 mars et, en l’espace de quelques jours, occupèrent entièrement la partie sud du pays à l’exception de la ville de Tyr et de ses environs. Le 15 mars 1978, le Gouvernement libanais adressa une protestation au Conseil de sécurité de l’Organisation des Nations Unies (ONU) contre l’invasion israélienne affirmant qu’il n’avait aucun lien avec l’opération commando palestinienne. Le 19 mars, le Conseil de sécurité adopta les résolutions, 425 (1978) et 426 (1978), dans lesquelles il demandait à Israël de cesser immédiatement son action militaire et de retirer ses forces de tout le territoire libanais. Le Conseil a également décidé la constitution immédiate de la Force intérimaire des Nations Unies au Liban (FINUL). Les premières troupes de la FINUL sont arrivées dans la région le 23 mars 1978. Continuant à siéger pendant les mois de juin, juillet et août 1982, le Conseil exigea qu’Israël lève son blocus de Beyrouth de façon à pouvoir ravitailler les civils en ville. Il autorisa le déploiement d’observateurs militaires de l’ONU, connus sous le nom de « Groupe d’observateurs de Beyrouth » pour contrôler la situation à Beyrouth et aux alentours. En août, pendant le siège de l’ouest de Beyrouth par les forces israéliennes, les États-Unis, la France et l’Italie, sur la demande du Gouvernement libanais, envoyèrent dans cette ville une force multinationale de sécurité (FMS) pour faciliter le départ du personnel armé palestinien en bon ordre et dans des conditions de sécurité. L’évacuation des forces palestiniennes de la région de Beyrouth s’acheva le 1 er septembre 1982, et la force multinationale fut retirée au cours des deux semaines suivantes. Toutefois, suite aux massacres de Sabra et Chatila le 17 septembre 1982, une nouvelle force multinationale de sécurité fut mise en place à Beyrouth de septembre 1982 à fin mars 1984. Elle comprenait notamment des détachements de l’armée française. Le mandat de la FINUL a été prolongé depuis lors sans interruption.

Les données de l’affaire M. Pierre Atallah, le mari et père des requérants, de nationalité libanaise, était avocat à Beyrouth. Le 24 avril 1983, des soldats français détachés au profit de la FMS reçurent l’ordre de mettre en place un poste de contrôle dans une rue de Beyrouth, en face du poste de commandement de la compagnie d’éclairage et d’appui. Un barrage routier fut installé. Vers 18 h 15, un lieutenant reçut par radio l’ordre d’arrêter un véhicule de marque mini Austin bleue. Il était précisé : « arrêter avec précaution, personnel armé.» Le même jour, M. Atallah se rendait au volant de son véhicule Austin mini de couleur orange de son bureau vers son domicile. Les requérants précisent qu’il n’était porteur d’aucune arme ou objet dangereux et qu’il n’était impliqué d’aucune manière dans le conflit. Vers 19 h 45, à la nuit tombante, il arriva aux abords du barrage, rue de Damas, à proximité du carrefour du musée national et, selon l’enquête de la brigade prévôtale de Beyrouth, ne ralentit pas et n’obtempéra pas aux gestes d’arrêt du militaire placé au milieu de la chaussée. Lorsque la voiture arriva à environ 4 à 5 mètres de lui, le soldat S. ouvrit le feu. M. Atallah décéda des suites de ses blessures. L’enquête fut menée par la brigade prévôtale de Beyrouth de la gendarmerie française. Le commandant de la brigade se transporta sur les lieux peu après les faits. Des plans et des photographies furent faits, ainsi qu’une description précise des différents éléments sur place. Le soir même, cinq militaires, dont le soldat qui avait tiré, et qui étaient tous présents sur les lieux furent entendus. Dans son procès-verbal de synthèse rédigé le 25 avril 1983, le commandant de la brigade prévôtale de Beyrouth conclut que le véhicule intercepté était dépourvu de plaque minéralogique avant, que son conducteur n’avait ni ralenti ni obtempéré aux gestes d’arrêt du militaire français placé au milieu de la chaussée et que ce militaire avait accompli sa mission en appliquant strictement les consignes reçues de ses supérieurs. La police militaire libanaise fit également des investigations techniques et matérielles. L’autopsie fut effectuée par un médecin libanais qui conclut son rapport comme suit : (traduction) « Ces blessures résultent d’une rafale de plusieurs cartouches de deux armes à feu différentes, ce qui souligne que : 1. Les grands trous résultent des fracas de l’explosion des balles ou des projectiles de grand calibre qui ont été tirés de droite vers la gauche et inversement. 2. Il y a des blessures susmentionnées ayant entre 5 et 8 mm de long dont le nombre n’est pas moindre que cinq et qui sont causées par les coups d’une arme à feu, tirés de l’avant vers l’arrière probablement.

Les projectiles ont été tirés d’une distance excédant 50 cm, vu qu’il n’existe pas de trace évidente autour des blessures.

Les petites blessures sont dues à de petits éclats.

Le décès a été causé par une forte hémorragie fatale. » Le soir même, entendue par la police militaire libanaise, la première requérante déclara se constituer partie civile à l’encontre de l’auteur des coups de feu. A une date non précisée en 1983, compte tenu de la situation des requérants, le ministère de la Défense décida de leur attribuer exceptionnellement une allocation de 120 000 FF et de participer au coût des études des trois enfants au moyen d’allocations annuelles de 40 0000 FF, ce qui fut fait de 1984 à 1990. Une nouvelle allocation de 22 000 FF leur fut versée à titre exceptionnel en 1991. Les requérants obtinrent également la nationalité française. Le 21 juin 1995, le bureau des dommages de l’armée de terre française répondit à une demande d’indemnisation de la première requérante. Il indiqua que, d’après les renseignements obtenus auprès du ministère des Affaires étrangères et « s’agissant d’un contingent français de la FINUL », la responsabilité juridique de l’État français n’était pas engagée, « seule la responsabilité de l’État libanais aurait pu être mise en cause à cette époque. ». Par courrier du 16 avril 1998, l’avocat des requérants adressa une demande d’indemnisation au Secrétaire général de l’ONU. Il indiquait que le mari et père des requérants était décédé suite à des blessures mortelles qui lui avaient infligées par un soldat de nationalité française, détaché par l’État français auprès de la FINUL. Il ajoutait que « cet acte illégal d’un soldat dépendant des Nations Unies [était] la cause de la disparition de Monsieur Pierre Georges Atallah et, par voie de conséquence, du préjudice énorme subi par sa veuve, sa fille et son fils. » Il demandait en conséquence réparation de ce préjudice aux Nations-Unies. Plus loin, il mentionnait que la compagnie à laquelle appartenait ce soldat était détachée au profit de la FMS de Beyrouth depuis le 2 décembre 1982. Aucun document figurant au dossier ne permet de déterminer si cette demande a reçu une réponse et l’Organisation des Nations Unies indique qu’elle n’a pas trace d’une réponse apportée à ce courrier. Les 15 et 16 mars 2001, les requérants firent citer devant le tribunal de grande instance de Paris le ministre de la Défense, le soldat S. et un autre soldat présent sur les lieux à l’époque des faits. Ils mentionnaient que le soldat S., qui avait tiré, était « détaché au profit de la FMS de Beyrouth depuis le mois de janvier 1983 ». Ils ajoutaient plus loin que la FMS était « en détachement auprès de la FINUL. » Ils demandaient qu’il soit jugé que la mort de leur mari et père était un meurtre qui n’était justifié ni par le commandement de l’autorité légitime, ni par la légitime défense et que ce meurtre constituait une voie de fait. Ils contestaient les résultats de l’enquête menée par la gendarmerie française, notamment au vu du rapport médico-légal établi par un médecin libanais après l’autopsie. Ils concluaient que les constatations du médecin-légiste montraient que plusieurs armes avaient été utilisées et estimaient notamment que le rapport de l’armée française n’expliquait en aucune manière l’existence d’impacts de tailles différentes correspondant à des tirs de différents diamètres et de provenances distinctes. Ils demandaient également que le ministre de la Défense ès-qualité et les deux soldats soient condamnés solidairement à les indemniser. Le tribunal se prononça par jugement du 31 juillet 2003. Il considéra que, compte tenu, d’une part, du contexte particulièrement dangereux au moment des faits et, d’autre part, du comportement du conducteur de l’Austin, le militaire français avait légitimement fait usage de son arme pour préserver sa vie. En tout état de cause, il avait agi dans le cadre de l’exécution d’un service commandé, ce qui ne saurait être constitutif d’une voie de fait. Le tribunal conclut qu’il n’appartenait pas aux juridictions de l’ordre judiciaire de connaître de l’action des requérants et se déclara incompétent, renvoyant les requérants à mieux se pourvoir. Les requérants firent appel de cette décision en reprenant les arguments développés devant le tribunal de première instance. La cour d’appel de Paris statua par arrêt du 16 décembre 2005. Elle estima que, à supposer même une mauvaise exécution de l’ordre reçu, en raison d’une appréciation inexacte du comportement du conducteur du véhicule, et de l’assimilation erronée de ce véhicule à celui recherché, ces circonstances auraient été à l’évidence encore susceptibles d’être rattachées aux pouvoirs appartenant à l’administration et donc exclusives de la voie de fait. En effet, l’ordre d’interception donné incluait, au vu des conditions générales d’intervention de la FINUL, la possibilité de tirer en cas de mise en danger de la vie des soldats chargés de son exécution. La cour d’appel considéra que cette condition était réalisée dès lors que, selon l’enquête, le soldat S. risquait d’être renversé par le véhicule en cause, qui était démuni de sa plaque d’immatriculation avant, qui n’avait pas obéi aux signes clairs d’avoir à ralentir et s’arrêter et qui continuait à venir vers lui à la même vitesse. La cour d’appel confirma donc le jugement de première instance. Les requérants se pourvurent en cassation contre cette décision. Ils soutenaient que les pouvoirs se rattachant à l’administration dans le cadre d’une opération spéciale visant à intercepter un véhicule avec un signalement précis ne lui permettaient pas d’interpeller et d’ouvrir le feu sur un véhicule ne correspondant visiblement pas à ce signalement ; que les militaires français avaient reçu l’ordre d’intercepter avec précaution un véhicule de couleur bleue transportant des personnes armées ; que cet ordre ne leur permettait pas d’ouvrir le feu sur un véhicule de couleur distinctement différente ne comptant qu’un seul occupant n’ayant pas tiré sur eux ; qu’en retenant néanmoins qu’une telle action se rattachait aux pouvoirs dévolus à l’administration et n’était pas constitutive d’une voie de fait administrative, la cour d’appel avait violé la loi. Ils arguaient encore de ce que l’usage de la force par les militaires agissant dans le cadre de la force intérimaire des Nations-Unies au Liban supposait une réponse absolument nécessaire et proportionnée à une menace actuelle ou imminente ; qu’à défaut d’avoir recherché, comme elle y était tenue et invitée, si le fait pour plusieurs soldats de tirer plusieurs rafales sur le conducteur du véhicule était absolument nécessaire pour éviter à l’un d’eux d’être renversé, la cour d’appel qui n’avait pas caractérisé une situation de légitime défense autorisant l’usage de la force et excluant ainsi la voie de fait, avait privé sa décision de toute base légale au regard des articles 2 de la Convention européenne des droits de l’homme, 221-4 du code pénal et de la résolution 426 /1978 de l’ONU. Dans son arrêt du 10 mai 2007, la Cour de cassation estima que la cour d’appel avait conclu à bon droit que le soldat S. avait agi dans le cadre de l’exécution de l’ordre reçu et que les circonstances de cette intervention, à supposer même une mauvaise exécution de cet ordre, seraient à l’évidence encore susceptibles de se rattacher aux pouvoirs de l’administration et donc exclusives d’une voie de fait. Elle rejeta le pourvoi en estimant que le moyen n’était pas fondé. B. Les textes internationaux L’essentiel des textes concernant l’Organisation des Nations Unies et le droit des traités (Convention de Vienne) est cité dans les affaires Behrami et Behrami c. France et Saramati c. France (déc. G.C.), no 71412/01 et 78166/01, 2 mai 2007. La résolution 521 a été adoptée par le Conseil de Sécurité des Nations Unies du 19 septembre 1982 : « Le Conseil de sécurité, Frappé d’horreur par le massacre de civils palestiniens à Beyrouth, Ayant entendu le rapport du Secrétaire général à sa 2396 e séance Notant que le Gouvernement libanais a accepté que des observateurs des Nations Unies soient envoyés aux endroits où les souffrances et les pertes en vies humaines sont les plus grandes à Beyrouth et aux alentours, (...) 5. Prie le secrétaire général d’engager d’urgence des consultations appropriées, en particulier avec le Gouvernement libanais, sur les mesures supplémentaires que le Conseil de sécurité pourrait prendre, y compris le déploiement éventuel de forces des Nations Unies, pour aider ce gouvernement à assurer l’entière protection des populations civiles à Beyrouth et aux alentours et le prie de faire rapport au Conseil dans les quarante-huit heures ;

Souligne que tous les intéressés doivent permettre aux observateurs et aux forces des Nations Unies établis par le Conseil de sécurité au Liban de se déployer et de s’acquitter de leurs mandats et, à cet égard, appelle solennellement l’attention sur l’obligation qui incombe à tous les États membres, en vertu de l’Article 25 de la Charte des Nations Unies, d’accepter et d’appliquer les décisions du Conseil conformément à la Charte ;

Prie le secrétaire général de tenir le Conseil de sécurité informé de manière urgente et constante. » GRIEFS 1. Invoquant l’article 2 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que les autorités ont manqué à leur devoir de protéger la vie de leur mari et père. Ils exposent que les circonstances du décès de celui-ci démontrent que, non seulement sa vie a été mise en danger sans vigilance, mais encore qu’elle a été supprimée par un acte délibéré que rien n’excuse. Ils ajoutent que, tant le statut de la FINUL que celui d’un militaire du contingent français excluaient l’usage de la force ; qu’en l’occurrence le recours à la force n’était pas absolument nécessaire ; qu’en aucun cas le soldat n’a fait usage de son arme pour préserver sa vie ; que la légitime défense implique une menace et ne peut être invoquée que si la riposte est proportionnée à la menace. 2. Sous l’angle de cette même disposition, les requérants se plaignent également du manque d’enquête effective. Ils contestent l’indépendance des enquêteurs par rapport aux personnes impliquées, l’effectivité de l’enquête menée et soulignent que les éléments fournis par l’enquête de la police militaire de la République libanaise contredisent les conclusions de cette enquête. 3. Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable dans la mesure où les juridictions internes ont motivé leurs décisions exclusivement sur les résultats de l’enquête de la brigade prévôtale de Beyrouth. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent principalement du fait que les autorités ont manqué à leur devoir de protéger la vie de leur mari et père et n’ont pas mené une enquête effective au sens de l’article 2 de la Convention qui dispose notamment : « 1. Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, (...) 2. La mort n’est pas considérée comme infligée en violation de cet article dans les cas où elle résulterait d’un recours à la force rendu absolument nécessaire : a) pour assurer la défense de toute personne contre la violence illégale ; (...) » Le Gouvernement argue principalement du non épuisement des voies de recours internes : il soutient que les requérants n’ont pas soulevé ce moyen, même en substance, devant les juridictions internes. Il ajoute que les requérants n’ont pas diligenté une procédure pénale ou une procédure administrative contre l’État, mais seulement une procédure indemnitaire devant les juridictions civiles, incompétentes pour en connaître. Les requérants s’opposent à cette thèse. La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de déterminer si les requérants ont épuisé les voies de recours internes étant donné que la requête est de toute façon irrecevable . En effet, bien que le Gouvernement n’ait pas soulevé d’exception sur ce point, la Cour examinera proprio motu le respect du délai de six mois (voir Palić c. Bosnie-Herzégovine , n o 4704/04, § 48, 15 février 2011, et Gadi c. France , (déc.), n o 45533/05, 13 janvier 2009). La Cour rappelle que cette règle des six mois, prescrite à l’article 35 § 1 de la Convention, a pour objet d’assurer la sécurité juridique et de veiller à ce que les affaires litigieuses au regard de la Convention soient examinées dans un délai raisonnable, ainsi que de protéger les autorités et autres personnes concernées de l’incertitude dans laquelle elles seraient laissées, du fait de l’écoulement prolongé du temps (voir Bulut et Yavuz c. Turquie (déc.), n o 73065/01, 28 mai 2002, Bayram et Yıldırım c. Turquie (déc.), n o 38587/97, CEDH 2002 ‑ III, et Masson c. France , (déc.), n o 35801/03, 12 février 2008). La Cour rappelle aussi que, s’il n’existe pas de recours, ou si les recours disponibles ne sont pas effectifs, le délai de six mois mentionné à l’article 35 § 1 de la Convention prend normalement naissance à la date des actes incriminés (voir Hazar et autres c. Turquie (déc.), n os 62566/00-62577/00 et 62579-62581/00, 10 janvier 2002). Enfin, des considérations particulières peuvent s’appliquer dans des cas exceptionnels, lorsqu’un requérant, qui a fait usage d’un recours interne accessible et disponible, s’est rendu compte ou aurait dû se rendre compte à un stade ultérieur que certaines circonstances rendaient ce recours ineffectif. En pareil cas, la période de six mois peut être calculée à partir de cette date (voir, entre autres, Kraczkiewicz et autres c. Russie (déc.), n os 15120/10, 17883/10 et 13626/11, 5 juillet 2011 ; Bayram et Yıldırım et Bulut et Yavuz , précités, Paul et Audrey Edwards c. Royaume-Uni (déc.), n o 46477/99, 7 juin 2001, et Gadi , précitée). Dès lors, en cas de décès, les proches requérants sont censés prendre des mesures pour se tenir au courant de l’état d’avancement de l’enquête, ou de sa stagnation, et introduire leurs requêtes avec la célérité voulue dès lors qu’ils savent, ou devraient savoir, qu’aucune enquête pénale effective n’est menée ( Bayram et Yıldırım et Bulut et Yavuz précités et Varnava et autres c. Turquie [GC], n os 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 et 16073/90, §§ 161 à 166, CEDH 2009 ‑ ...). La Cour a notamment jugé que, tant qu’il existe un contact véritable entre les familles et les autorités au sujet des plaintes et des demandes d’information, ou un indice ou une possibilité réaliste que les mesures d’enquête progressent, la question d’un éventuel délai excessif ne se posait généralement pas. En revanche, après un laps de temps considérable, lorsque l’activité d’investigation est marquée par d’importantes lenteurs et interruptions, vient un moment où les requérants doivent se rendre compte qu’il n’est et ne sera pas mené une enquête effective. Le point de savoir quand ce stade est atteint tient forcément aux circonstances de l’affaire ( Frandes c. Roumanie (déc.), n o 35802/05, 17 mai 2011). La Cour note que, lors de son audition par la police militaire libanaise le 24 avril 1983, la première requérante a déclaré se constituer partie civile contre l’auteur des coups de feu ayant tué son mari. Elle relève qu’il ne ressort pas du dossier que celle-ci se soit jamais enquise des suites données à sa déclaration. De l’avis de la Cour, c’est à partir de ce jour que la première requérante aurait dû effectuer les démarches nécessaires au plan interne en France ou, si elle les estimait ineffectives, aurait dû saisir la Cour. A tout le moins, elle aurait dû le faire suite à la réponse qui lui fut donnée le 21 juin 1995 par le bureau des dommages de l’armée de terre française qui lui indiqua que la responsabilité juridique de l’État français n’était pas engagée. En effet, la requérante ne pouvait raisonnablement attendre de la procédure qu’elle avait engagée en France qu’elle apporte des éléments donnant un nouvel éclairage à l’affaire (voir Hackett c. Royaume-Uni (n o . 34698/04, (déc.), 10 mai 2005, Brecknell c. Royaume-Uni , no. 32457/04, §§ 66-67, 27 novembre 2007, et Williams c. Royaume-Uni, n o 32567/06 , (déc.), 17 février 2009). Dès lors, l’écoulement de la période avant la saisine de la Cour le 9 novembre 2007 doit être analysé comme une négligence de la première requérante, puisque celle-ci n’a en rien démontré l’existence de circonstances spécifiques qui expliqueraient une telle attente (voir, entre autres, Aydin et autres c. Turquie (déc.), n o 46231/99, 26 mai 2005), et en conséquence, la procédure civile entamée en mars 2001 ne pouvait interrompre le cours du délai de six mois. Dans ces circonstances, la condition de recevabilité relative au respect du délai de six mois n’est donc pas remplie, la présente requête ayant été introduite le 9 novembre 2007 (voir, mutatis mutandis , Masson et Gadi, précitées). La Cour constate en définitive que cette partie de la requête, soumise hors délai, est irrecevable de ce chef au titre de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Les requérants allèguent ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Ils exposent que les juridictions internes ont motivé leurs décisions exclusivement sur les résultats de l’enquête de la brigade prévôtale de Beyrouth. Ils contestent les résultats de cette enquête et la motivation des décisions rendues. La Cour rappelle que, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir, par exemple, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, §§ 28-29, CEDH 1999-I et E.S c. France (déc.), no 49714/06, 10 février 2009). Pour autant que les requérants se bornent à remettre en cause l’interprétation des preuves et des résultats de l’enquête faite par les juridictions nationales et que la Cour ne décèle pas d’indice d’arbitraire dans l’appréciation faite par les tribunaux ou dans la motivation des décisions, il convient de déclarer ce grief manifestement mal fondé et de le rejeter en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président