CASE OF GATLAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,

efectuată de către organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 10174/05

depusă de Sergiu și Victoria GÂTLAN

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 16 septembrie 2011 în cadrul unui comitet compus din:

Ján Šikuta,

președinte,

Ineta Ziemele,

Kristina Pardalos,

judecători,

și Marialena Tsirli,

Grefier Adjunct al Secției,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 28 februarie 2005,

Având în vedere declarația prezentată de Guvernul pârât la 17 ianuarie 2011, prin care solicită Curții să scoată cererea de pe rol, precum și răspunsul reclamantului la acea declarație,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Cererea a fost depusă de dl Sergiu Gâtlan și de dna Victoria Gâtlan, cetățeni ai Republicii Moldova, născuți în 1941 și, respectiv, în 1942. Ei sunt soț și soție și locuiesc la Soroca. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.

Faptele cauzei pot fi rezumate în felul următor.

La 14 iulie 1997, reclamanții au pornit o acțiune în revendicarea unui teren care a aparținut bunicului reclamantei și care a fost confiscat în anul 1944 de către stat. Ulterior, ei au completat acțiunea lor și au solicitat restituirea și a altor bunuri care au fost confiscate de la bunicul reclamantei, adică imobile, terenuri agricole și bunuri mobile.

În cadrul procesului s-au pronunțat două instanțe de judecată în patru cicluri procesuale. De fapt, Curtea Supremă de Justiție a dispus în trei rânduri rejudecarea cauzei de către prima instanță de judecată.

În ultima etapă procesuală, Judecătoria or. Soroca a respins, la 17 mai 2007, acțiunea reclamanților ca fiind neîntemeiată. Judecătoria a notat că nu a fost stabilit faptul dacă bunurile imobile revendicate au aparținut bunelului reclamantei. Cât privește terenurile agricole pretinse, instanța de judecată a remarcat că, în conformitate cu legea în vigoare, acestea nu puteau fi restituite. În fine, instanța de judecată a precizat faptul că reclamanții nu aveau dreptul la compensarea valorii bunurilor mobile confiscate, odată ce o indemnizație cu acest titlu fusese deja plătită în 1996 părinților reclamantei.

Hotărârea Judecătoriei Soroca a fost menținută de Curtea de Apel Bălți la 4 septembrie 2007 și, ulterior, de Curtea Supremă de Justiție la 27 decembrie 2007.

PLÂNGERI

1.

Invocând articolul 6 § 1 al Convenției, reclamanții s-au plâns de durata excesivă a procedurilor în fața instanțelor de judecată naționale.

2.

Reclamanții au pretins că nerestituirea integrală a bunurilor confiscate de stat de la bunicul reclamantei a afectat dreptul lor la protecția proprietății garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenție.

3.

Invocând articolul 1 al Protocolului nr.12 la Convenție, reclamanții consideră că au fost discriminați de către autoritățile de stat.

ÎN DREPT

A.

Plângerea privind durata excesivă a procesului

Reclamanții s-au plâns că durata procesului în fața instanțelor de judecată naționale a fost excesivă. Ei au invocat articolul 6 § 1 al Convenției, ale cărui pasaje relevante prevăd următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță ..., care va hotărî ... asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... ”

Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2001, Guvernul a informat Curtea că propune să facă o declarație unilaterală în vederea reglementării chestiunii formulate în cerere. În plus, Guvernul a solicitat Curții să scoată cererea de pe rolul său în conformitate cu articolul 37 al Convenției.

Conform declarației menționate mai sus, Guvernul este de acord cu plângerea reclamantului formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, pe motivul duratei excesive a procesului civil intentat de reclamanți. El oferă reclamanților 3

500 de euro pentru acoperirea prejudiciului material și moral cauzat, precum și a costurilor și cheltuielilor suportate.

Guvernul se angajează să plătească suma în cauză, care va fi convertită în lei moldovenești, în termen de trei luni de la data notificării despre adoptarea deciziei Curții în temeiul articolului 37 § 1 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului. În cazul neplății acestei sume în decursul perioadei de trei luni, Guvernul va plăti, de la expirarea acestei perioade până la executare, o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

Reclamanții nu au prezentat comentariile lor privind declarația Guvernului. Însă, reiese din corespondența lor ulterioară că ei doresc ca examinarea cererii lor să continue.

Curtea reamintește că articolul 37 al Convenției prevede că ea poate, în orice stadiu al procedurii, să decidă scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanțele duc la una din concluziile precizate în paragraful 1 (a), (b) sau (c) al acelui articol. Articolul 37 §

1

(c) permite Curții să scoată o cerere de pe rolul său dacă:

„din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică”.

De asemenea, Curtea reamintește că în anumite circumstanțe ea poate scoate o cerere de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1(c), în baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei.

În acest scop, Curtea va examina atent declarația în lumina principiilor care reies din jurisprudența sa, în special hotărârea

Tahsin Acar

(

Tahsin Acar v.

Turkey (

chestiunea preliminară

)

, [GC], nr.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI);

WAZA Spółka z o.o. v. Poland

(dec.) nr. 11602/02, 26

iunie

2007; și

Sulwińska v. Poland

(dec.) nr. 28953/03).

Curtea a stabilit într-un număr de cauze, inclusiv în cele depuse împotriva Republicii Moldova, practica ei referitoare la plângerile privind încălcarea dreptului la judecată într-un termen rezonabil (a se vedea, de exemplu,

Frydlender c. France

[GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000

‑

VII;

Cocchiarella c.

Italie

[GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, CEDH 2006

‑

V;

Majewski c. Pologne

, nr. 52690/99, 11 octombrie 2005

;

Wende et Kukówka c.

Pologne

, nr. 56026/00, 10 mai 2007

;

Boboc c. Moldova

, nr. 27581/04, 4

noiembrie 2008

;

Mazepa c. Moldova

, nr. 1115/02, 10 mai 2007

; și

Strechie c. Moldova

(déc.), nr. 21379/04, 2 octombrie 2007).

Curtea notează că în prezenta cauză procesul la nivel național a durat mai mult de zece ani și a trecut prin trei nivele de jurisdicție.

Având în vedere caracterul recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului, precum și suma compensației propuse – care este comparabilă sumelor acordate în alte cauze – Curtea consideră că nu se justifică continuarea examinării aceste părți a cererii (articolul 37 § 1(c)).

Mai mult de atât, în lumina considerentelor de mai sus, și în special având în vedere jurisprudența clară și amplă la acest subiect, Curtea nu se îndoiește că reglementarea este bazată pe respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale și nu constată vreun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1

in fine

).

B.

Alte plângeri

1.

Plângerea formulată în baza articolului 1 al Protocolului nr.1

Reclamanții pretind că nerestituirea integrală a bunurilor confiscate de stat de la bunicul reclamantei a afectat dreptul lor la protecția proprietății prevăzut de articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție. Partea relevantă a acestei prevederi prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...)”

Curtea ține să amintească că articolul 1 al Protocolului nr.1 nu garantează dreptul de a dobândi bunuri în proprietate (

Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı c. Turquie

, nr.

34478/97, § 52, CEDH 2007-...). Speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate pe care nu a avut posibilitatea de a-l exercita efectiv nu poate fi considerată drept „posesie” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 (

Prince Hans-Adam II de Liechtenstein

citată mai sus, §§ 82-83, și

Gratzinger et Gratzingerova c.

République tchèque

(déc.) [GC], nr. 39794/98, § 69, CEDH

2002-VII).

În prezenta cauză Curtea notează că potrivit autorităților: nu a fost stabilit dacă bunurile imobile revendicate de reclamanți au aparținut bunicului reclamantei; legea în vigoare nu permite restituirea terenurilor agricole; și reclamanții nu mai aveau dreptul la compensarea valorii bunurilor mobile, deoarece o astfel de compensație le-a fost deja plătită în anul 1996 părinților reclamantei. Deci, Curtea conchide că reclamanții nu puteau avea o „speranță legitimă” de a obține restituirea bunurilor în cauză sau o compensație de o valoare anumită. În consecință, în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, nu se poate considera că reclamanții dețin un drept de proprietate sau un drept de despăgubire împotriva Republicii Moldova care să constituie o „speranță legitimă” în sensul jurisprudenței Curții. Rezultă că această plângere trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă

rationae materiae

cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu articolul 35 § 3 a) și § 4 al Convenției.

2.

Plângerea formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr.12

În ceea ce privește această dispoziție, reclamanții s-au plâns că au fost discriminați de către autoritățile de stat.

Curtea notează de la bun început că Protocolul nr.12 nu a fost ratificat de Republica Moldova. În același timp, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a articolului 14 al Convenției coroborat cu oricare dintre dispozițiile Convenției sau ale Protocoalelor sale.

Astfel, această plângere trebuie să fie respinsă ca fiind inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 § 3 a) și § 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Ia notă

de termenii declarației Guvernului pârât vizavi de articolul 6 § 1 al Convenției privind durata procedurilor interne și de modalitățile de asigurare a executării angajamentelor menționate în aceasta;

Decide

să scoată de pe rol această parte a cererii, în conformitate cu articolul 37 § 1 c) al Convenției;

Declară

restul cererii inadmisibil.

Marialena Tsirli

Ján Šikuta

Grefier Adjunct

Președinte