Cerere nr. 41608/08
prezentată de Karlo MIKHAEL RASHU
împotriva Belgiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), sesizată la 6 septembrie 2011 într-o cameră compusă din:
Danutė Jočienė, președintă,
Françoise Tulkens,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi, judecători,
și de Françoise Elens-Passos, grefieră adjunctă de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 1 septembrie 2008,
Având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din regulamentul Curții,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
Având în vedere observațiile prezentate de tertele părți,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Karlo Mikhael Rashu, este un cetățean irakian, născut în 1983 și domiciliat la Bruxelles. Este reprezentat în fața Curții de d-na S. Copinschi, avocat la Bruxelles. Guvernul belgian ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. M. Tysebaert, consilier general, serviciu public federal al Justiției.
La 14 mai 2009, președintele care funcționează al secției căreia i-a fost atribuită cauza a invitat Republica Elanică să prezinte observații scrise conform articolului 44 § 3 din regulament.
La 9 decembrie 2009 și 10 februarie 2010, președintele care funcționează a acordat Guvernului Regatului Unit, precum și Centrului de Consiliere asupra Drepturilor Individelor ("Centre Aire") și Amnesty International autorizația de a interveni ca terți în procedură.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Procedura de azil
În decembrie 2007, reclamantul a plecat din Irak și, tranzitând prin Grecia, a sosit în Belgia cu ajutorul unui fals pașaport finlandez.
La 28 decembrie 2007, reclamantul a fost interceptat la aeroportul Zaventem în proveniență din Atena. Oficiul pentru Străini ("OS") i-a eliberat imediat un ordin de a părăsi teritoriul în cinci zile.
La 9 ianuarie 2008, reclamantul s-a prezentat autorităților belgiene și a depus o cerere de azil invocând dorința sa de a se reuni cu membrii familiei sale. Reclamantul a declarat autorităților că aparține minorității armeniene și a fost victimă în 2007, el însuși și membrii familiei sale, a unor măsuri de investigație și intimidare din partea integriștilor în timp ce lucra ca mecanic pentru subcontractanți cărora le-au recurs forțele americane.
La 21 ianuarie 2008, OS a luat o decizie de refuz al sederii cu ordin de a părăsi teritoriul belgian. Considerând că Belgia nu era responsabilă de tratarea cererii de azil, OS a cerut preluarea reclamantului de către Grecia în aplicarea articolului 10 § 1 din regulamentul nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 care stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate în unul din statele membre de către un cetățean al unei țări terțe (regulamentul "Dublin").
La 19 martie 2008, în absența răspunsului autorităților grecești, OS a considerat că Grecia marchetase acordul ei tacit de preluare și a adoptat o decizie de refuz al sederii cu ordin de a părăsi teritoriul belgian.
La 17 aprilie 2008, reclamantul a depus o cale de atac pentru suspensie și o cale de atac în anulare la Consiliul Contencios al Străinilor ("CCS") împotriva deciziei din 19 martie 2008.
La 23 aprilie 2008, OS și-a retras decizia de refuz al sederii.
La 20 iunie 2008, CCS a respins calea de atac introdusă împotriva deciziei din 19 martie 2008 pe motiv că între timp decizia de refuz al sederii fusese retrasă.
La 3 iulie 2008, Grecia a acceptat responsabilitatea pentru tratarea cererii de azil a reclamantului.
La 26 august 2008, reclamantul a fost notificat de OS cu o nouă decizie de refuz al sederii cu ordin de a părăsi teritoriul pe care a introdus o cale de atac pentru suspensie și anulare în fața CCS.
Prin hotărâre din 3 septembrie 2008, CCS a respins cererea de suspensie pe motiv că reclamantul ar fi trebuit să depună o asemenea cerere într-un termen de douăzeci și patru de ore după notificarea deciziilor atacate, CCS considerând că zborul prevăzut către Grecia fusese rezervat la 26 august 2008.
La 19 ianuarie 2009, reclamantul a depus o a doua cerere de azil care a fost transmisă pentru examinare Comisariatului General pentru Refugiați și Apatrizi ("CGRA").
La 3 noiembrie 2009, CGRA a respins cererea de azil.
La 10 martie 2010, CCS a respins calea de atac introdusă de reclamant împotriva deciziei de respingere a CGRA.
2.
Cererea de autorizație de sedere din motive medicale
La 5 iunie 2008, reclamantul a depus o cerere de autorizație de sedere de mai mult de trei luni din motive medicale pe baza articolului 9ter din legea din 15 decembrie 1980 privind accesul la teritoriu, sederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor ("legea privind străinii"). Această cerere era fundată pe faptul că reclamantul suferea de o depresie gravă, aveva inițiat o monitorizare psihiatrică în Belgia și existau riscuri semnificative pentru sănătatea sa în caz de revenire atât în Grecia cât și în Irak.
La 8 iulie 2008, pe baza avizului medicului-consilier și asigurării date de consulul Belgiei în Grecia că îngrijirile necesare puteau fi administrate în Grecia, cererea a fost declarată admisibilă dar nefondată.
La 11 octombrie 2008, reclamantul a depus o cale de atac pentru suspensie și anulare în fața CCS a deciziei de respingere din 8 iulie 2008 a cererii de autorizație de sedere.
Prin hotărâre din 9 decembrie 2008, CCS a anulat decizia OS, considerând că la momentul în care decizia de refuz al sederii a fost luată, nu exista încă un acord formal de preluare de către Grecia.
La 23 decembrie 2008, OS a luat o decizie de admisibilitate a cererii reclamantului de autorizație de sedere de mai mult de trei luni din motive medicale. Reclamantul a primit un certificat de înregistrare (titlu de sedere provizoriu).
La 13 ianuarie 2009, OS a trimis o cerere de informații reprezentării diplomatice belgiene în Irak privind mijloacele de tratament existente.
La 22 ianuarie 2009, reprezentarea diplomatică a indicat că medicamentele prescrise în cazul reclamantului nu erau disponibile în Irak dar exista un medicament antidepresiv pe piața irakiană. Cu privire la monitorizarea psihiatrică, ea a precizat că psihiatrii irakieni nu fuseseră instruiți să practice psihoterapie.
3.
Detenția
La 21 ianuarie 2008, reclamantul a fost supus unei decizii de menținere într-un loc determinat în aplicarea articolului 51/5, § 1, alineatul 2 din legea privind străinii și a fost plasat în centrul închis pentru migranți ilegali Vottem.
La 20 februarie 2008, OS a prelungit detenția reclamantului de o lună, pe baza aceleiași dispoziții, pe motiv că o cerere de preluare fusese introdusă în fața autorităților grecești.
Detenția a fost din nou prelungită o lună la 19 martie 2008 în aplicarea articolului 51/5, § 3, alineatul 4 din legea privind străinii.
Sesizat la cererea reclamantului, președintele camerei consilului tribunalului de primă instanță din Bruxelles a ordonat la 7 aprilie 2008 eliberarea sa pe motiv că motivele cuprinse în decizia OS din 19
martie 2008 erau "insuficiente și neperente" și în special că nimic în dosar nu indica că îndepărtarea putea fi făcută într-un termen rezonabil în timp ce reclamantul era deținut de aproape trei
luni.
Reclamantul a fost eliberat în același zi.
La 26 august 2008, la notificarea celui de-al doilea ordin de a părăsi teritoriul, reclamantul a fost supus unei noi decizii de menținere într-un loc determinat în aplicarea articolului 51/5, § 3, alineatul 4 din legea privind străinii.
La 27 august 2008, reclamantul a depus o cerere de eliberare în fața camerei consilului tribunalului de primă instanță din Bruxelles. Prin ordonanță din 3 septembrie 2008, camera consilului a hotărât eliberarea reclamantului.
La 4 septembrie 2008, OS a interpus apel.
Într-o hotărâre din 19 septembrie 2008, camera chestiunilor de clasare a curții de apel Bruxelles a revocat ordonanța din 3
septembrie 2008 considerând că recursurile introduse nu erau suspensive, că o posibilitate de transfer către statul responsabil rămânea în continuare posibilă și că termenul de o lună prevăzut de art. 51/5 § 3, alineatul 4 din legea privind străinii nu expiraseîncă.
La 22 septembrie 2008, OS a dat instrucțiune centrului închis să elibereze reclamantul și să-i notifice un laissez-passer pentru a se duce în Grecia.
4.
Indicarea măsurilor provizorii
După ce a fost informat de un transfer către Grecia la 2 septembrie 2008, reclamantul a sesizat Curtea la 1 septembrie 2008 cu o cerere de măsuri provizorii conform articolului 39 din regulament în scopul suspendării expulsării sale.
În aceeași zi, președintele care funcționează al camerei căreia i-a fost atribuită cauza a hotărât, ținând seama de circumstanțele cauzei și documentele prezentate, să indice guvernului belgian că era de dorit, în interesul părților și desfășurării corecte a procedurii în fața Curții, să nu expulzeze reclamantul în Grecia înaintea datei de 16
septembrie 2008.
Măsura provizorie nu a fost prelungită.
B.
Dreptul intern pertinent
Dispozițiile pertinente din legea din 15 decembrie 1980 privind accesul la teritoriu, sederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor sunt formulate după cum urmează.
1.
Procedura de azil
Procedura urmată în privința reclamanților de azil "Dublin" este descrisă în detaliu în hotărârea
M.S.S. c. Belgia și Grecia
[Marea Cameră] (nr. 30696/09, §§128-158, 21 ianuarie 2011).
2.
Detenția
art. 51/5
"§ 1 - De îndată ce străinul depune o cerere de azil la frontieră sau în interiorul Regatului conform articolelor 50, 50 bis, 50 ter sau 51, Ministrul sau delegatul său procedează la determinarea statului responsabil de examinarea cererii de azil, în aplicarea reglementării europene care obligă Belgia.
În acest scop, poate fi menținut într-un loc determinat timpul strict necesar, fără ca durata acestei mențineri sau a acestei detenții să nu poată depăși o lună:
1) străinul care dispune de un titlu de sedere sau de un document de călătorie, revêtu d'un visum sau d'o atestație ținând loc de visum, a cărui durată de valabilitate expiraseîncă, eliberat de un stat obligat de reglementarea europeană privind determinarea statului responsabil de tratare a cererii de azil, sau
2) străinul care nu dispune de documentele de intrare menționate la art. 2 și care, după spusele proprii, a locuit într-un asemenea stat, sau
;
3) străinul care nu dispune de documentele de intrare menționate la art. 2 și ale cărui amprente digitale conform articolului 51/3 indică că a locuit într-un asemenea stat.
Atunci când se demonstrează că tratarea unei cereri de preluare sau reluare a unui solicitant de azil este deosebit de complexă, termenul de menținere sau detenție poate fi prelungit de ministru sau delegatul său o perioadă de o lună.
Cu toate alineatul 1, Comisarul general pentru refugiați și apatrizi examinează cererea de azil depusă de un beneficiar al protecției temporare autorizat la acest titlu să locuiască în Regat.
Dacă străinul nu răspunde unei convocări sau unei cereri de informații în cincisprezece zile de la trimitere, se prezumă că a renunțat la cererea sa de azil.
(...)
3.- Dacă Belgia nu este responsabilă de examinarea cererii, Ministrul sau delegatul său sesizează statul responsabil în scopul preluării sau reluării reclamantului de azil în condițiile prevăzute de reglementarea europeană care obligă Belgia.
Atunci când reclamantul de azil trebuie să fie transferat către statul responsabil, Ministrul sau delegatul său îi poate refuza intrarea sau sederea în Regat și-i poate ordona să se prezinte autorităților competente ale acestuia înainte de o dată determinată.
Dacă Ministrul sau delegatul său apreciază necesar pentru a garanta transferul efectiv, poate face să fie adus fără întârziere străinul la frontieră.
În acest scop, străinul poate fi deținut sau menținut într-un loc determinat pentru timpul strict necesar executării transferului, fără ca durata detenției sau a menținerii să nu poată depăși o lună."
1.
Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul se plânge că dacă ar fi expulzat în Grecia, cererea sa de azil și fondul fricilor sale din țara de origine nu vor fi examinate serios acolo. Se referă în special la constatările Înaltului Comisar pentru Refugiații și Apatrizi ai Națiunilor Unite și ale Comisarului pentru Drepturi Umane al Consiliului Europei și la faptul că în 2007, toate deciziile notificate de autoritățile grecești reclamanților de azil irakieni erau negative și fără nici o garanție de apel. El se plânge de asemenea că condițiile proaste de primire și sanitare ale reclamanților de azil în Grecia nu ar fi permis preluarea vulnerabilității psihice a sa
și luarea în considerare a prezentei necesare a familiei pentru motive medicale.
2.
Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul se plânge că prin refuzul de a examina cererea sa de azil, autoritățile belgiene nu au ținut seama de riscul de încălcare a articolului 3 pe care-l cumpla în Irak și aceasta în ciuda, pe de o parte, a măsurilor provizorii hotărâte în privința sa de Curte, și, pe de altă parte, a recunoașterii de către Comisia Europeană a defectuozităților în aplicarea regulamentului "Dublin" precum și a obligațiilor în vederea Convenției care decurg din Convenție (T.I. c. Regatul Unit (dec.), nr. 43844/98, CEDO 2000-III).
3.
Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de riscul ca returnarea în Grecia să-și expună legăturile familiare și, prin urmare, sănătatea sa mentală.
4.
Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul se plânge de inefectivitate a căilor de atac pentru a-și face valabil pretențiile trase din Convenție în caz de amenință de expulzare din cauza imposibilității practice de a depune o cerere de suspensie a ordinului de a părăsi teritoriul în extremă urgență din cauza scurtozimii termenului și a practicii Consilului Contencios al Străinilor de a cere ca zborul să fie iminent pentru a ordona suspensie. Reclamantul se referă la hotărârea Gebremedhin [Gaberamadhien] c. Franța (nr. 25389/05, § 58, CEDO 2007-II).
5.
Invocând art. 5 al Convenției, reclamantul se plânge de caracter arbitrar al plasărilor sale în centrul închis. Mai în special, el se plânge că convocările nu lasau să se înțeleagă riscul ca ar putea fi plasat în detenție, cu atât mai mult cu cât s-a prezentat întotdeauna la convocările OS, de absența unei baze legale pentru menținerea sa în detenție din 26
august
2008, de a fi rămas deținut până la 22 septembrie 2008 în ciuda ordonanței de eliberare a camerei consilului din 3 septembrie 2008 și a indicării măsurilor provizorii de Curte. El pune de asemenea în discuție condițiile detenției (univers carceral, restricții ale vizitelor, non-independență a serviciilor medicale, violență intra-muros).
A.
Cu privire la pretențiile trase din articolele 3, 8 și 13 ale Convenției
Reclamantul se plânge că transferul său în Grecia riscă să-l expună la tratamente contrare articolului 3 al Convenției care se formulează după cum urmează:
"Nimeni nu poate fi supus la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante."
El se plânge de asemenea că aceasta transferul constituie o încălcare a vieții sale private și familiale contrară articolului 8 al Convenției care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, domiciliului și corespondenței sale.
2.Nu poate fi nici o ingerință a unei autorități publice în exercițiul acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și în care constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, binele
-
ființă economic al țării, apărarea ordinei și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
El susține de asemenea că nu a beneficiat, pentru a-și face valabil aceste pretenții, de o cale de atac conformă articolului 13 al Convenției, care enunță:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la octrirea unei căi de atac efective în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale."
Guvernul pârât, precum și tertele părți expun mutatis mutandis aceeași argumentare ca cea dezvoltată de ei în observațiile lor în fața Marii Camere în cauza M.S.S. c. Belgia și Grecia sus-citate (§§ 88-124, 326, 333) în care pretenții similare celor invocate de reclamant în caz au fost examinate de Curte.
Curtea reaminiteste că în hotărârea pronunțată la 21 ianuarie 2011 de Marea Cameră în această cauză, ea a concluzionat cu privire la Belgia la încălcarea articolului 3 al Convenției pe motiv că prin returnarea reclamantului în Grecia, autoritățile belgiene l-au expus la riscuri rezultând din deficiențe ale procedurii de azil în acel stat (§§ 344-359), precum și la condiții de detenție și existență
în acel stat contrare acestui articol (§§ 362-368). Curtea a concluzionat de asemenea la încălcarea de către Belgia a articolului
13
al Convenției combinat cu art. 3 pe motiv că reclamantul nu avusese acces la o cale de atac efectivă împotriva ordinului de expulzare (§§ 385-397).
În caz, Curtea constată că cererea de azil a reclamantului a fost examinată de autoritățile belgiene și că, prin urmare, reclamantul nu a fost și nu va fi returnat în Grecia în aplicarea regulamentului Dublin.
Curtea apreciază că, în acest fel, pretențiile reclamantului împotriva Belgiei au fost remediate în mod adecvat și suficient.
Ținând seama de această concluzie și circumstanțele cauzei, Curtea apreciază, în același fel, că pretenția reclamantului tirat din art. 8 a fost remediat.
Ținând cont de cele de mai sus, Curtea apreciază a fi întrunite cele două condiții care permit aplicarea articolului 37 § 1 b) al Convenției (El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Țările de Jos (radiație) [Marea Cameră], nr. 25525/03, § 30, 20 decembrie 2007, și Lame c. Regatul Unit (dec.), nr. 30739/08, 11 mai 2010). Aceste aspecte ale litigiului opunând reclamantul guvernului pârât pot fi acum considerate ca fiind "rezolvate", în sensul articolului 37 § 1 b) al Convenției. În sfârșit, nici o circumstanță particulară referitoare la respectarea drepturilor garantate de Convenție sau Protocoalele sale nu cere continuarea examinării cererii, în sensul articolului 37 § 1 în fine al Convenției. Prin urmare, aceste părți ale cererii trebuie șterse din registru.
B.
Cu privire la pretenția tirat din art. 5 § 1 f) al Convenției
Reclamantul susține că a fost supus unei privări arbitrare de libertate contrară articolului 5 § 1 f) al Convenției care enunță:
"1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în următoarele cazuri și conform procedurilor legale:
(...)
f) dacă se află cu privire la arestarea sau detenția obișnuită a unei persoane pentru a-i preveni intrarea ilegală pe teritoriu, sau împotriva căreia o procedură de expulzare sau extradare este în curs."
1.Reclamantul susține că măsurile de detenție în centrul închis erau neregulare din cauza caracterului nepotrivit al condițiilor de detenție în centrul închis pentru migranți ilegali (univers carceral, restricții ale vizitelor, non-independență a serviciilor medicale, violență intra-muros, etc.). Reclamantul denunță, de asemenea, procedura folosită pentru a-l aresta
deoarece susține că a fost arestat în timp ce se ducea la o convocație a OS și că aceasta din urmă nu lasau să transpareze posibilitatea de a fi plasat în centrul închis.
Curtea constată că nici una din aceste pretenții nu a fost prezentată aprecierii instanțelor belgiene.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne conform articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
2.Reclamantul susține că returnarea sa în detenție pe baza deciziei OS din 26
august
2008 nu avea o bază legală. El se plânge apoi de a fi rămas deținut până la 22 septembrie 2008 în ciuda ordonanței de eliberare a camerei consilului din 3 septembrie 2008 și a indicării măsurilor provizorii de Curte.
Guvernul susține că detenția reclamantului a fost hotărâtă în vederea expulsării sale conform căilor legale conform prescripției articolului 5 § 1 f) și a dreptului pe care statele îl au de a controla suveran intrarea și sederea străinilor pe teritoriul lor (Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 41, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-III).
Curtea reaminiteste că art. 5 consacră un drept fundamental al omului, protecția individului împotriva vătămărilor arbitrare ale statului asupra libertății sale (Aksoy c. Turcia, 18 decembrie 1996, § 76, Colecția 1996-VI). El specifică explicit că garanțiile pe care le consacră se aplică "oricărei persoane".
Alineatele a) la f) ale articolului 5 § 1 conțin o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertatea sa; o asemenea măsură nu este obișnuită dacă nu se încadrează într-uno din aceste motive (Saadi c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 13229/03, § 43, 29 ianuarie 2008). Enunțat la alineatul f) al articolului 5 § 1, una din excepții la dreptul la libertate permite statelor să restricționeze cea a străinilor în cadrul controlului imigrației (ibidem, § 64).
Este bine stabilit în jurisprudența Curții privind art. 5 § 1 f) că această dispoziție nu cere ca detenția unei persoane să fie considerată ca fiind rezonabil necesară, de exemplu pentru a-i preveni comiterea unei infracțiuni sau fuga. Cu toate acestea, o privare de libertate fundată pe cel de-al doilea partea a frazei acestei dispoziții nu poate fi justificată decât prin faptul că o procedură de expulzare sau extradare este în curs. Dacă aceasta nu este urmărită cu diligența necesară, detenția încetează a fi justificată în vederea articolului 5 § 1 f) (Chahal c. Regatul Unit, 15 noiembrie 1996, § 113, Colecția 1996-V; A. și alții c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 3455/05, § 164, 19 februarie 2009).
Privarea de libertate trebuie de asemenea să fie "obișnuită". În privința "obișnuirii" unei detenții, inclusiv observarea "căilor legale", Convenția trimite în esență la legislația națională și consacră obligația de a-i observa normele de fond și de procedură. Cu toate acestea, respectarea dreptului național nu este suficientă: art. 5 § 1 cere în plus conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul de a proteja individul împotriva arbitrarului (Saadi, citat, § 67). Pentru a nu fi acuzată de arbitrar, o măsură privativă de libertate luată pe baza articolului 5 § 1 f) trebuie pună în aplicare de bună credință; trebuie de asemenea să fie strâns legată de motivul detenției invocat de Guvern; pe lângă aceasta, locul și condițiile detenției trebuie să fie corespunzătoare; în sfârșit, durata acestei măsuri nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar pentru a atinge scopul urmărit (Gebremedhin [Gaberamadhien], citat, § 74; Saadi, citat, § 74).
În caz, Curtea constată că detenția reclamantului se justifica în vederea celui de-al doilea parte al articolului 5 § 1 f) și că a fost deținut ca "persoană împotriva căreia o procedură de expulzare sau extradare [era] în curs".
Curtea observă că privarea de libertate a reclamantului a fost hotărâtă la 26 august 2008 în aplicarea articolului 51/5, § 3, alineatul 4 din legea privind străinii. Reclamantul a fost apoi eliberat la 22 septembrie 2008.
Curtea constată că dispoziția sus-menționată din legea privind străinii autoriza OS să menține reclamantul în centrul închis pentru o perioadă de o lună și că reclamantul a fost eliberat înainte ca termenul să expire.
Reclamantul se plânge că a fost menținut în detenție în ciuda indicării măsurii provizorii la 1
septembrie 2008. Curtea reaminiteste în această privință că punerea în aplicare a unei măsuri provizorii este, în sine, fără efect asupra conformității cu art. 5 § 1 al Convenției a privării de libertate din care reclamantul amenințat de expulzare este eventual victimă (Gebremedhin [Gaberamadhien], citat, § 74; S.P. c. Belgia (dec.), nr. 12572/08, 14 iunie 2011).
Din opinia Curții, nici una din circumstanțele invocate de reclamant, de altfel, nu face ilegală detenția sa în măsura în care rezultă clar din dosar, așa cum a subliniat Curtea de Apel Bruxelles în hotărârea sa din 19 septembrie 2008, că autoritățile belgiene încă contemplau expulsarea sa și că procedura era "în curs". În plus, detenția nu a depășit termenul rezonabil necesar în scopul obiectivului urmărit (a se vedea mutatis mutandis, S.P. c. Belgia, decizie sus-citate).
Rezultă că această parte a cererii este în mod clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă conform articolului 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Hotărăște
să șteargă din registru pretențiile trase din articolele 3, 8 și 13 ale Convenției;
Declară
restul cererii inadmisibilă.
Françoise Elens-Passos
Danutė Jočienė
Grefieră adjunctă
Președintă
Requête n
o
41608/08
présentée par Karlo MIKHAEL RASHU
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 6 septembre 2011 en une chambre composée de
:
Danutė Jočienė,
présidente,
Françoise Tulkens,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
septembre 2008,
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations soumises par les tierces parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Karlo Mikhael Rashu, est un ressortissant irakien, né en 1983 et résidant à Bruxelles. Il est représenté devant la Cour par M
e
S.
Copinschi, avocate à Bruxelles. Le gouvernement belge («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.
Le 14 mai 2009, le président faisant fonction de la section à laquelle l’affaire a été attribuée invita la République hellénique à soumettre des observations écrites en application de l’article 44 § 3 du règlement.
Les 9 décembre 2009 et 10 février 2010, le président faisant fonction accorda au Gouvernement du Royaume-Uni ainsi qu’au Centre de conseil sur les droits des individus («
Aire Centre
») et
Amnesty International
l’autorisation d’intervenir en qualité de tierces parties dans la procédure.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure d’asile
En décembre 2007, le requérant quitta l’Irak et, transitant par la Grèce, il arriva en Belgique à l’aide d’un faux passeport finnois.
Le 28 décembre 2007, le requérant fut intercepté à l’aéroport de Zaventem en provenance d’Athènes. L’Office des étrangers («
OE)
» lui délivra immédiatement un ordre de quitter le territoire dans les cinq jours.
Le 9 janvier 2008, le requérant se présenta aux autorités belges et introduisit une demande d’asile invoquant son souhait de rejoindre des membres de sa famille. Le requérant déclara aux autorités appartenir à la minorité arménienne et avoir été victime en 2007, lui-même ainsi que des membres de sa famille, de mesures d’investigation et d’intimidation de la part des intégristes alors qu’il travaillait comme mécanicien pour des sous-traitants auxquels les forces américaines avaient recours.
Le 21 janvier 2008, l’OE prit une décision de refus de séjour avec ordre de quitter le territoire belge. Considérant que la Belgique n’était pas responsable du traitement de la demande d’asile, l’OE demanda la prise en charge du requérant par la Grèce en application de l’article 10 § 1 du règlement n
o
343/2003 du Conseil du 18
février 2003 établissant les critères et mécanismes de détermination de l’Etat membre responsable de l’examen d’une demande d’asile présentée dans l’un des Etats membres par un ressortissant d’un pays tiers (le règlement «
Dublin
»).
Le 19 mars 2008, en l’absence de réponse des autorités grecques, l’OE considéra que la Grèce avait marqué son accord tacite à la reprise en charge et adopta une décision de refus de séjour avec ordre de quitter le territoire belge.
Le 17 avril 2008, le requérant introduisit un recours en suspension et un recours en annulation auprès du Conseil du contentieux des étrangers («
CCE
») à l’encontre de la décision du 19 mars 2008.
Le 23 avril 2008, l’OE retira sa décision de refus de séjour.
Le 20 juin 2008, le CCE rejeta le recours introduit à l’encontre de la décision du 19 mars 2008 au motif qu’entre-temps, la décision de refus de séjour avait été retirée.
Le 3 juillet 2008, la Grèce accepta la responsabilité du traitement de la demande d’asile du requérant.
Le 26 août 2008, le requérant se vit notifier par l’OE une nouvelle décision de refus de séjour avec ordre de quitter le territoire contre laquelle il introduisit un recours en suspension et en annulation devant le CCE.
Par un arrêt du 3 septembre 2008, le CCE rejeta la demande de suspension au motif que le requérant aurait dû introduire une telle requête dans un délai de vingt-quatre heures suivant la notification des décisions attaquées, le CCE considérant que le vol prévu vers la Grèce avait été réservé en date du 26 août 2008.
Le 19 janvier 2009, le requérant introduisit une deuxième demande d’asile qui fut transmise pour examen au Commissariat général aux réfugiés et aux Apatrides («
CGRA
»).
Le 3 novembre 2009, le
CGRA
rejeta la demande d’asile.
Le 10 mars 2010, le CCE rejeta le recours introduit par le requérant contre la décision de rejet du CGRA.
2.
La demande d’autorisation de séjour pour raisons médicales
Le 5 juin 2008, le requérant introduisit une demande d’autorisation de séjour de plus de trois mois pour raisons médicales sur la base de l’article
9ter de la loi du 15
décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers («
la loi sur les étrangers
»). Cette demande était fondée sur le fait que le requérant souffrait d’une grave dépression, qu’il avait entamé un suivi psychiatrique en Belgique et qu’il y avait des risques importants pour sa santé en cas de retour aussi bien en Grèce qu’en Irak.
Le 8 juillet 2008, sur avis du médecin-conseil et l’assurance donnée par le consul de Belgique en Grèce que les soins nécessaires pouvaient être administrés en Grèce, la demande fut déclarée recevable mais non fondée.
Le 11 octobre 2008, le requérant introduisit un recours en suspension et en annulation auprès du CCE de la décision de rejet du 8 juillet 2008 de la demande d’autorisation de séjour.
Par un arrêt du 9 décembre 2008, le CCE annula la décision de l’OE, considérant qu’au moment où la décision de refus de séjour avait été prise, il n’y avait pas encore eu d’accord formel de reprise en charge par la Grèce.
Le 23 décembre 2008, l’OE prit une décision de recevabilité de la demande du requérant d’autorisation de séjour de plus de trois mois pour raisons médicales. Le requérant reçut une attestation d’immatriculation (titre de séjour provisoire).
Le 13 janvier 2009, l’OE envoya une demande d’information à la représentation diplomatique belge en Irak quant aux moyens de traitement existants.
Le 22 janvier 2009, la représentation diplomatique indiqua que les médicaments prescrits dans le cas du requérant n’étaient pas disponibles en Irak mais qu’il existait un médicament antidépresseur sur le marché irakien. Quant au suivi psychiatrique, elle précisa que les psychiatres irakiens n’avaient pas été formés pour pratiquer la psychothérapie.
3.
La détention
Le 21 janvier 2008, le requérant fit l’objet d’une décision de maintien dans un lieu déterminé en application de l’article 51/5, § 1, alinéa 2 de la loi sur les étrangers et fut placé au centre fermé pour illégaux de Vottem.
Le 20 février 2008, l’OE prolongea la détention du requérant d’un mois, sur la base de la même disposition, au motif qu’une demande de prise en charge avait été introduite auprès des autorités grecques.
La détention fut à nouveau prolongée d’un mois le 19 mars 2008 en application de l’article 51/5, § 3, alinéa 4 de la loi sur les étrangers.
Saisi sur requête du requérant, le président de la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles ordonna le 7 avril 2008 sa mise en liberté au motif que les raisons figurant dans la décision de l’OE du 19
mars 2008 étaient «
insuffisantes et non pertinentes
» et notamment que rien dans le dossier n’indiquait que l’éloignement pourrait se faire dans un délai raisonnable alors que le requérant était détenu depuis près de trois
mois.
Le requérant fut libéré le jour même.
Le 26 août 2008, lors de la notification du deuxième ordre de quitter le territoire, le requérant fit l’objet une nouvelle décision de maintien en un lieu déterminé en application de l’article 51/5, § 3, alinéa 4 de la loi sur les étrangers.
Le 27 août 2008, le requérant introduisit une requête de remise en liberté auprès de la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles. Par ordonnance du 3 septembre 2008, la chambre du conseil décida de la mise en liberté du requérant.
Le 4 septembre 2008, l’OE interjeta appel.
Dans un arrêt du 19 septembre 2008, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles réforma l’ordonnance du 3
septembre 2008 considérant que les recours introduits n’étaient pas suspensifs, qu’une possibilité de transfert vers l’Etat responsable restait toujours possible et que le délai d’un mois prévu par l’article 51/5 § 3, alinéa 4 de la loi sur les étrangers n’avait pas expiré.
Le 22 septembre 2008, l’OE donna instruction au centre fermé de libérer le requérant et de lui notifier un laissez-passer pour se rendre en Grèce.
4.
Indication de mesures provisoires
Ayant été informé d’un transfert vers la Grèce le 2 septembre 2008, le requérant saisit la Cour le 1
er
septembre 2008 d’une demande de mesures provisoires en vertu de l’article 39 du règlement en vue de suspendre son expulsion.
Le jour même, la présidente faisant fonction de la chambre à laquelle l’affaire a été attribuée a décidé, vu les circonstances de l’affaire et les documents soumis, d’indiquer au gouvernement belge qu’il était souhaitable, dans l’intérêt des parties et du bon déroulement de la procédure devant la Cour, de ne pas expulser le requérant vers la Grèce avant le 16
septembre 2008.
La mesure provisoire ne fut pas prolongée.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes de la loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers sont formulées comme suit.
1.
Procédure d’asile
La procédure suivie à l’égard des demandeurs d’asile «
Dublin
» est décrite en détail dans l’arrêt
M.S.S. c. Belgique et Grèce
[GC] (n
o
30696/09, §§128-158, 21 janvier 2011).
2.
Détention
Article 51/5
«
1.er.- Dès que l’étranger introduit une demande d’asile à la frontière ou à l’intérieur du Royaume conformément à l’article 50, 50 bis, 50 ter ou 51, le Ministre ou son délégué procède à la détermination de l’Etat responsable de l’examen de la demande d’asile, en application de la réglementation européenne liant la Belgique.
A cette fin, peut être maintenu dans un lieu déterminé le temps strictement nécessaire, sans que la durée de ce maintien ou de cette détention puisse excéder un mois :
1
o
l’étranger qui dispose d’un titre de séjour ou d’un document de voyage, revêtu d’un visa ou d’une attestation tenant lieu de visa, dont la durée de validité est expirée, délivré par un Etat tenu par la réglementation européenne relative à la détermination de l’Etat responsable du traitement de la demande d’asile, ou
2
o
l’étranger qui ne dispose pas des documents d’entrée visés à l’article 2 et qui, d’après ses propres dires, a séjourné dans un tel Etat, ou
;
3
o
l’étranger qui ne dispose pas des documents d’entrée visés à l’article 2 et dont la prise d’empreintes digitales conformément à l’article 51/3 indique qu’il a séjourné dans un tel Etat.
Lorsqu’il est démontré que le traitement d’une demande de prise ou de reprise en charge d’un demandeur d’asile est particulièrement complexe, le délai de maintien ou de détention peut être prolongé par le ministre ou son délégué d’une période d’un mois.
Nonobstant l’alinéa 1
er
, le Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides examine la demande d’asile introduite par un bénéficiaire de la protection temporaire autorisé à ce titre à séjourner dans le Royaume.
Si l’étranger ne donne pas suite à une convocation ou à une demande de renseignements dans les quinze jours de l’envoi de celle-ci, il est présumé avoir renoncé à sa demande d’asile.
(...)
3..- Si la Belgique n’est pas responsable de l’examen de la demande, le Ministre ou son délégué saisit l’Etat responsable aux fins de prise ou de reprise en charge du demandeur d’asile dans les conditions prévues par la réglementation européenne liant la Belgique.
Lorsque le demandeur d’asile doit être transféré vers l’Etat responsable, le Ministre ou son délégué peut lui refuser l’entrée ou le séjour dans le Royaume et lui enjoindre de se présenter auprès des autorités compétentes de cet Etat avant une date déterminée.
Si le Ministre ou son délégué l’estime nécessaire pour garantir le transfert effectif, il peut faire ramener sans délai l’étranger à la frontière.
A cette fin, l’étranger peut être détenu ou maintenu dans un lieu déterminé pendant le temps strictement nécessaire à l’exécution du transfert, sans que la durée de la détention ou du maintien puisse excéder un mois.
»
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint que s’il était expulsé vers la Grèce, sa demande d’asile et le bien-fondé de ses craintes dans son pays d’origine n’y seront pas sérieusement examinés. Il se réfère notamment aux constats du Haut-Commissaire aux réfugiés et apatrides des Nations Unies et du Commissaire aux droits de l’homme du Conseil de l’Europe et au fait qu’en 2007, toutes les décisions notifiées par les autorités grecques à des demandeurs d’asile irakiens étaient négatives et sans aucune garantie d’appel. Il se plaint également de ce que les mauvaises conditions d’accueil et sanitaires des demandeurs d’asile en Grèce n’auraient pas permis de prendre en charge sa vulnérabilité psychique
et de tenir compte de la nécessaire présence de sa famille pour des raisons médicales.
2.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint qu’en refusant d’examiner sa demande d’asile, les autorités belges n’ont pas tenu compte du risque de violation de l’article 3 qu’il courrait en Irak et ce malgré, d’une part, les mesures provisoires décidées à son égard par la Cour, et, d’autre part, la reconnaissance par la Commission européenne des dysfonctionnements dans l’application du règlement «
Dublin
» ainsi que des obligations au regard de la Convention telles qu’elles résultent de la Convention (
T.I.
c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
3.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint du risque que le renvoi vers la Grèce ferait courir à ses attaches familiales et, partant, à sa santé mentale.
4.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’ineffectivité des recours pour faire valoir les griefs tirés de la Convention en cas de menace d’expulsion en raison de l’impossibilité pratique d’introduire une demande de suspension de l’ordre de quitter le territoire en extrême urgence en raison de la brièveté du délai et de la pratique du Conseil du contentieux des étrangers d’exiger que le vol soit imminent pour ordonner la suspension. Le requérant se réfère à l’arrêt
Gebremedhin [Gaberamadhien] c. France
(n
o
‑
II).
5.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint du caractère arbitraire de ses placements en centre fermé. Plus particulièrement, il se plaint de ce que les convocations ne laissaient pas entendre le risque qu’il courait de se voir placer en détention, d’autant qu’il s’était toujours présenté aux convocations de l’OE, de l’absence de base légale à son maintien en détention du 26
août
2008, d’être resté détenu jusqu’au 22 septembre 2008 malgré l’ordonnance de libération de la chambre du conseil du 3 septembre 2008 et l’indication de mesures provisoires par la Cour. Il met également en cause les conditions de détention (univers carcéral, restriction des visites, non-indépendance des services médicaux, violence intra-muros).
A.
Sur les griefs tirés des articles 3, 8 et 13 de la Convention
Le requérant se plaint que son transfert vers la Grèce risque de l’exposer à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention qui est formulé comme suit
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Il se plaint également que ce tranfert constitue une atteinte à sa vie privée et familiale contraire à l’article 8 de la Convention qui prévoit
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Il soutient en outre ne pas avoir bénéficié, pour faire valoir ces griefs, d’un recours conforme à l’article 13 de la Convention, lequel énonce
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement défendeur ainsi que les tierces parties exposent
mutatis
mutandis
la même argumentation que celle développée par eux dans leurs observations devant la Grande Chambre dans l’affaire
c.
Belgique et Grèce
précitée (§§ 88-124, 326, 333) dans laquelle des griefs similaires à ceux invoqués par le requérant en l’espèce ont été examinés par la Cour.
La Cour rappelle que dans l’arrêt rendu le 21 janvier 2011 par la Grande Chambre dans cette affaire, elle a conclu en ce qui concerne la Belgique à la violation de l’article
3 de la Convention au motif qu’en renvoyant le requérant en Grèce, les autorités belges l’avaient exposé à des risques résultant des défaillances de la procédure d’asile dans cet Etat (§§ 344-359), ainsi qu’à des conditions de détention et d’existence
dans cet Etat contraires à cet article (§§ 362-368). La Cour a également conclu à la violation par la Belgique de l’article
13
de la Convention combiné avec l’article 3 au motif que le requérant n’avait pas eu accès à un recours effectif contre l’ordre d’expulsion (§§ 385-397).
En l’espèce, la Cour constate que la demande d’asile du requérant a été examinée par les autorités belges et que, par conséquent, le requérant n’a pas été et ne sera pas renvoyé en Grèce en application du règlement Dublin.
La Cour estime que, de cette manière, les griefs du requérant à l’encontre de la Belgique ont été redressés d’une manière adéquate et suffisante.
Vu cette conclusion et les circonstances de l’affaire, la Cour estime, de la même manière, que le grief du requérant tiré de l’article 8 a été redressé.
Eu égard à ce qui précède, la Cour juge réunies les deux conditions permettant de faire application de l’article 37 § 1 b) de la Convention (
El
Majjaoui et Stichting Touba Moskee c.
Pays-Bas
(radiation) [GC], n
o
25525/03, § 30, 20 décembre 2007, et
Lame c. Royaume Uni
(déc.), n
o
30739/08, 11 mai 2010). Ces aspects du litige opposant le requérant au gouvernement défendeur peuvent à présent être considérés comme «
résolus
», au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Enfin, aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête, au sens de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention. Partant, il convient de rayer ces parties de la requête du rôle.
B.
Sur le grief tiré de l’article 5 § 1 f) de la Convention
Le requérant soutient qu’il a fait l’objet d’une privation arbitraire de liberté contraire à l’article 5 § 1 f) de la Convention lequel énonce
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
(...)
f)
s’il s’agit de l’arrestation ou de la détention régulières d’une personne pour l’empêcher de pénétrer irrégulièrement dans le territoire, ou contre laquelle une procédure d’expulsion ou d’extradition est en cours.
»
1.Le requérant allègue que les mesures de détention en centre fermé étaient irrégulières en raison du caractère inapproprié des conditions de détention en centre fermé pour illégaux
(univers carcéral, restriction des visites, non-indépendance des services médicaux, violence intra-muros, etc.). Le requérant dénonce en outre le procédé utilisé pour l’arrêter
puisqu’il soutient s’être fait arrêté alors qu’il se rendait à une convocation de l’OE et que cette dernière ne laissait rien paraître de la possibilité d’être placé en centre fermé.
La Cour constate qu’aucun de ces griefs n’a été soumis à l’appréciation des juridictions belges.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.Le requérant soutient que son retour en détention sur la base de la décision de l’OE du 26
août
2008 n’avait pas de base légale. Il se plaint ensuite d’être resté détenu jusqu’au 22 septembre 2008 malgré l’ordonnance de libération de la chambre du conseil du 3 septembre 2008 et l’indication de mesures provisoires par la Cour.
Le Gouvernement fait valoir que la détention du requérant a été décidée en vue de son expulsion selon les voies légales conformément au prescrit de l’article 5 § 1 f) et au droit qu’ont les Etats de contrôler souverainement l’entrée et le séjour des étrangers sur leur territoire (
Amuur c. France
, 25
juin 1996, § 41,
Recueil des arrêts et décisions
La Cour rappelle que l’article 5 consacre un droit fondamental de l’homme, la protection de l’individu contre les atteintes arbitraires de l’Etat à sa liberté (
Aksoy
c.
Turquie
, 18 décembre 1996, § 76,
Recueil
1996-VI). Il précise explicitement que les garanties qu’il consacre s’appliquent à «
toute personne
».
Les alinéas a) à f) de l’article 5 § 1 contiennent une liste exhaustive des motifs pour lesquels une personne peut être privée de sa liberté
; pareille mesure n’est pas régulière si elle ne relève pas de l’un de ces motifs (
Saadi c. Royaume-Uni
[GC],
n
o
13229/03
,
janvier
2008). Enoncée à l’alinéa f) de l’article
5 § 1, l’une des exceptions au droit à la liberté permet aux Etats de restreindre celle des étrangers dans le cadre du contrôle de l’immigration (
ibidem
, §
64).
Il est bien établi dans la jurisprudence de la Cour relative à l’article
5
§
1
f) que cette disposition n’exige pas que la détention d’une personne soit considérée comme raisonnablement nécessaire, par exemple pour l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir. Cependant, une privation de liberté fondée sur le second membre de phrase de cette disposition ne peut se justifier que par le fait qu’une procédure d’expulsion ou d’extradition est en cours. Si celle-ci n’est pas menée avec la diligence requise, la détention cesse d’être justifiée au regard de l’article 5
§
1 f) (
Chahal c. Royaume-Uni
, 15 novembre 1996, §
113,
Recueil
;
A.
et
autres c. Royaume-Uni
[GC], n
o
3455/05, § 164, 19 février 2009).
La privation de liberté doit aussi être «
régulière
». En matière de «
régularité
» d’une détention, y compris l’observation des «
voies légales
», la Convention renvoie pour l’essentiel à la législation nationale et consacre l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure. Toutefois, le respect du droit national n’est pas suffisant
: l’article 5 § 1 exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but consistant à protéger l’individu contre l’arbitraire (
Saadi
,
précité
,
§
67). Pour ne pas être taxée d’arbitraire, une mesure privative de liberté prise sur le fondement de l’article 5 § 1 f) doit être mise en œuvre de bonne foi
; elle doit aussi être étroitement liée au motif de détention invoqué par le Gouvernement
; en outre, le lieu et les conditions de détention doivent être appropriés
; enfin, la durée de cette mesure ne doit pas excéder le délai raisonnable nécessaire pour atteindre le but poursuivi (
Gebremedhin [Gaberamadhien]
, précité, §
74
;
Saadi
, précité, § 74).
En l’espèce, la Cour constate que la détention du requérant se justifiait au regard du second membre de phrase de l’article 5 § 1 f) et qu’il a été détenu en tant que «
personne contre laquelle une procédure d’expulsion ou d’extradition [était] en cours
».
La Cour note que la privation de liberté du requérant a été décidée le 26
août 2008 en application de l’article 51/5, §
3, alinéa 4 de la loi sur les étrangers. Le requérant a ensuite été libéré le 22 septembre 2008.
La Cour constate que la disposition précitée de la loi sur les étrangers autorisait l’OE à maintenir le requérant en centre fermé pour une période d’un mois et que le requérant a été libéré avant l’expiration de ce délai.
Le requérant se plaint d’avoir été maintenu en détention malgré l’indication de la mesure provisoire le 1
er
septembre 2008. La Cour rappelle à ce sujet que la mise en œuvre d’une mesure provisoire est, en elle-même, sans incidence sur la conformité à l’article 5 § 1 de la Convention de la privation de liberté dont le requérant menacé d’expulsion fait le cas échéant l’objet (
Gebremedhin [Gaberamadhien],
précité, §
74
;
S.P. c. Belgique
(déc.), n
o
12572/08, 14
juin 2011).
De l’avis de la Cour, aucune des circonstances invoquées par le requérant par ailleurs ne rend illégale sa détention dans la mesure où il ressort clairement du dossier, comme l’a souligné la Cour d’appel de Bruxelles dans son arrêt du 19 septembre 2008, que les autorités belges envisageaient toujours son expulsion et que la procédure était «
en cours
». De plus, la détention n’a pas excédé le délai raisonnable nécessaire aux fins de l’objectif poursuivi (voir
mutatis mutandis
,
S.P. c. Belgique
, décision précitée).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer du rôle les griefs tirés des articles 3, 8 et 13 de la Convention
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Françoise Elens-Passos
Danutė Jočienė
Greffière adjointe
Présidente