CtEDO 06.09.2011 Auto

ZELCA AND OTHERS v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.09.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ZELCA AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

Reclamanții sunt toți cetățenii români. Detalii privind numele lor sunt indicate în tabelul anexat. Toate acestea sunt reprezentate în fața Curții de către Sed Lex Constanța Sindicatul Financier („Uniune”), care are sediul său în Constanța. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 noiembrie 2008, Uniunea a depus o cerere împotriva angajatorului lor, o agenție de stat, și anume Departamentul de Finanțe Publice de Constanța, în numele membrilor săi (depunerea reclamanților), cere să aibă dreptul la anumite drepturi legate de salariu. Mai exact, se bazează pe art. 31 alineatul (1) literele (c) și (d) din Statutul funcționarilor publici (Legea nr. 188/1999), au solicitat adăugarea a două cote la salariul lor de bază, adică a unui supliment de clasă și a unui supliment legat de pasul lor salarial. Reclamanții au cuantificat fiecare dintre aceste suplimente la 25% din salariul de bază. Aceste cote urmau să fie plătite retroactiv, începând cu 1 aprilie 2004, și au fost actualizate corespunzător în conformitate cu indicele inflației. Sumele trebuiau plătite pentru întreaga durată a contractului de ocupare a forței de muncă. Angajatorul a respins petiția ca fiind nefondată, în măsura în care legislația nu permite plata certificatelor în cauză; în plus, bugetul alocat plății drepturilor salariale nu includea indemnitățile și, în orice caz, un departament regional de finanțare publică nu este competent să decidă în materie bugetară. La 20 noiembrie 2008, reclamanții au contestat această decizie în fața Curții Constanța județului, susținând că, chiar dacă, în conformitate cu Ordonanța de urgență guvernamentală nr. 92/2004, aplicarea dispozițiilor care le acordă drepturile în cauză a fost suspendată până la 31 decembrie 2006, suspendarea nu a însemnat extincția drepturilor și, în orice caz, suspendarea a fost încălcată de articolele 41 și 53 din Constituție; prin urmare, scutirile solicitate au fost plătite retroactiv, începând din 2004. De asemenea, reclamanții au invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, susținând că dreptul lor de a obține cotele în cauză a fost o „poziție” în sensul acelui articol. În sprijinul cererilor lor și referindu-se, de asemenea, la articolele 6 și 14 din Convenție și la cazul Beian c. România (n. 1) (n. 30658/05, ECHR 2007V), reclamanții au invocat jurisprudența altor instanțe de recurs din România, care au acordat certificatele solicitate funcționarilor publici din întreaga țară. Reclamanții au făcut o trimitere specifică la hotărârile din 2008 de către Curtea județului Botoșani, Curtea județului Suceava și Curtea județului Caraș-Severin, care au devenit toate finale după ce au fost susținute în apel de către instanțele de recurs corespunzătoare. La 14 aprilie 2009, Curtea județului Constanța a respins cererea reclamanților. Curtea a recunoscut că cele două suplimente solicitate au fost prevăzute prin lege, deși fără nici o indicație a unei sume precise. De fapt, niciuna dintre textele juridice ulterioare care reglementează drepturile la salariu ale funcționarilor publici nu a făcut nici o referire la o metodă sau criterii de determinare a cuantumului fiecărui supliment. Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 188/1999 prevedea în mod expres că salariul unui funcționar public includea, de asemenea, suplimentul de clasă și suplimentul de valabilitate, stabilirea sumelor corespunzătoare nu era posibilă. În consecință, instanța a susținut: „Pentru calculul celor două scutiri, ca componente ale salariilor funcționarilor publici, sunt necesare norme juridice explicite pentru aplicarea articolului 31 alineatul (1) literele (c) și (d) și această sarcină este fie a competenței legislative, în cazul în care o lege este adoptată, fie a puterei executive, în cazul în care o decizie pentru aplicarea legii este eliberată.” Curtea a considerat în continuare că acordarea certificatelor în absența unor criterii precise pentru calculul lor ar însemna obligarea angajatorului să plătească sume care erau imposibile de calculat și, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri care era imposibil de aplicare; pe de altă parte, calculul potențial al acestor scutiri de către instanță ar însemna în mod discriminatoriu și, astfel, să le înlocuiască cu normele create de intervenția judiciară sau cu dispozițiile constituționale care se conțin în temeiul articolului (1).” 1 la Convenție, instanța a susținut că reclamanții nu au putut pretinde că au deținut o posesie, în măsura în care cererile lor nu au fost niciodată permise sau confirmate de către instanțe în o hotărâre finală. Reclamanții au apelat împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Apel Constanța, reprezentând argumentele lor prezentate în fața instanței de primă instanță. Acestea se referă din nou la faptul că mai multe alte instanțe din țară au acordat deja alocațiile în cauză colegilor lor, ceea ce înseamnă că prin negarea lor dreptul de a primi, de asemenea, certificatele, Tribunalul județului le-a discriminat în raport cu alți funcționari publici, în încălcarea articolelor 6 și 14 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. În plus, ei au afirmat că certificatele sunt prevăzute de lege și că dreptul lor de a le primi a fost confirmat de instanța de primă instanță, care a decis totuși să nu acorde certificatele în absența criteriilor de calcul. Reclamanții au menținut, de asemenea, că lipsa lor de mijloace financiare și omisiunea inculpatului de a include costurile conexe în buget nu au putut fi reținute împotriva acestora pentru a le priva de cele două cote în cauză, la care au dreptul prin lege. Atunci când se solicită observații cu privire la hotărârea dată la 21 septembrie 2009 de Înalta Curte de casă și Justiție cu privire la un recurs în interesul legii, în care a susținut că cele două scutii în cauză nu pot fi acordate de către justiție, reprezentantul reclamanților a declarat că nu a putut emite un aviz în această privință. La 27 ianuarie 2010, Curtea de Apel a respins recursul reclamanților. Curtea a remarcat că, în conformitate cu hotărârea menționată mai sus, în absența unei determinații juridice a sumei lor, indemnul de grad și indemnul de salariu nu ar putea fi acordat de către justiție. În măsura în care interpretarea Curții Înalte a legii, astfel cum se prevede în decizia din recurs în interesul legii, a fost obligatorie, instanța a fost obligată să urmeze hotărârea Curții Înalte și, prin urmare, să respingă argumentele reclamanților ca fiind nefondate. Statutul funcționarilor publici a intrat în vigoare la 7 ianuarie 2000, odată ce Legea nr. 188/1999 a fost pronunțată. La 1 ianuarie 2004, secțiunea 29 din Statut a fost modificată pentru a prevedea că, începând de la data respectivă, anumite alocații ar trebui incluse în salariile funcționarilor publici: „1. Pentru desfășurarea activităților lor funcționarilor publici au dreptul la un salariu compus din următoarele: (a) salariu de bază; (b) alocație de senioritate; (c) alocație de clasă; (d) alocație pasăre. În conformitate cu legea se acordă bonusuri și alte drepturi salariale. Remunerarea funcționarilor publici se efectuează în conformitate cu [criteriile] prevăzute în legea privind punerea în aplicare a unui sistem unitar de remunerare a funcționarilor publici.” La 19 iulie 2006, litera (d) a fost modificată pentru a citi „permițiunea corespunzător pasului salarial”. Cu efect de la 1 iunie 2007, secțiunea 29 a devenit secțiunea 31, în timp ce nu au fost introduse modificări la conținut. Aplicarea acestor dispoziții a fost suspendată de la 2004 până la 2006, în primul rând prin Legea nr. 164/2004 din 15 mai 2004, apoi prin Ordinul Guvernului nr. 92/2004, adoptat ca Legea nr. 76/2005 și apoi prin Ordinul Guvernului nr. 2/2006, adoptat ca Legea nr. 417/2006. Cu efect de la 12 noiembrie 2009, cele două cote, și anume suplimentul de clasă și alocația care corespunde pasului salarial, au fost abolite prin Legea nr. 330/2009, care în sine a fost abrogată la 1 ianuarie 2011. Începând cu 2008, a apărut în întreaga țară o jurisprudență divergentă cu privire la acordarea suplimentului de clasă și a alocației care corespund pasului salarial. Acesta este motivul pentru care, la 13 mai 2009, pentru a asigura interpretarea și aplicarea uniformă a legii, Procurorul General a aplicat la Curtea Înaltă de Casare și Justiție, în conformitate cu dispozițiile articolului 329 din Codul de Procedură Civilă din România. În hotărârea pronunțată la 21 septembrie 2009, Curtea Înaltă a confirmat existența unei divergențe în jurisprudența privind interpretarea articolului 31 alineatul (1) literele (c) și (d) din Legea nr. 188/1999 privind acordarea de certificate la funcționarii publici. Curtea Înaltă a susținut că drepturile susținute nu constituie o „poziție” în sensul Convenției Europene, fiind doar „drepturile virtuale” în absența criteriilor de calcul; în consecință, a susținut că: „pentru interpretarea și aplicarea uniformă a articolului 31 alineatul (1) literele (c) și (d) din Legea nr. 188/1999, Curtea Înaltă consideră că, în absența unei determinări juridice a sumei lor, alocația de clasă și a indemnității referitoare la pasul salarial nu pot fi acordate de către justiție.” Interpretarea din partea Curții Înalte a dispozițiilor în cauză este obligatorie pentru toate instanțele interne. O decizie pronunțată cu privire la un recurs în interesul legii nu poate modifica rezultatul cazurilor deja decise.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă