SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 27778/09 prezentate de Djamel BEGHAL împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se înscrie la 6 septembrie 2011 într-un comitet compus din Mark Villiger, președinte, Isabelle Berro-Lefevre, Ann Power, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 27 mai 2009, având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții. Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, Djamel Beghal, un cetățean algerian, născut în 1965 și deținut la casa de cherestea din lemn a lui Arcy. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Tournee, avocat la Paris. Guvernul francez ( E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul a sosit în Franța în 1987 pentru a urma studii. În urma căsătoriei sale din 1990 cu un cetățean francez, la 16 noiembrie 1993, a câștigat naționalitatea franceză. Din această uniune, s-au născut trei copii, toți de naționalitate franceză. Din motive profesionale, reclamantul și familia sa s-au mutat în Regatul Unit în octombrie 1997 și apoi în Afganistan în noiembrie 2000. La 29 iulie 2001, reclamantul a fost arestat la aeroportul din Abou Dhabi din Emiratele Arabe Unite, în timp ce a fost în tranzit pentru Maroc. El a declarat că a fost deținut și torturat de serviciile secrete emirate până la 1 octombrie 2001, data la care a fost extrădat în Franța pe baza unui mandat internațional de arestare emis la 26 septembrie 2001. La sosirea sa în Franța, reclamantul a fost interogat timp de două ore, conform căruia a fost pus sub acuzare pentru infracțiuni legate de terorism și pus în detenție provizorie, sub regimul de izolare. În special, reclamantul a fost suspectat că a pregătit un atac împotriva ambasadei Statelor Unite la Paris. La 15 martie 2005, Tribunalul de Mare Instanță din Paris l-a declarat pe reclamant vinovat de fapte de asociere a răufăcătorilor în vederea pregătirii unui act de terorism și l-a condamnat la o pedeapsă de zece ani de închisoare. La 14 decembrie 2005, reclamantul a sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Paris, care a confirmat condamnarea pronunțată în primă instanță și a adăugat la pedeapsă o perioadă de siguranță de două treimi. La 23 decembrie 2006, un decret ministerial de decădere a naționalității franceze a fost luat împotriva reclamantului. Acest decret a fost confirmat printr-o hotărâre a Consiliului de Stat pronunțată la 26 septembrie 2007. La 19 septembrie 2007, un decret ministerial de expulzare a fost luat împotriva reclamantului. Acesta a solicitat abrogarea acestui decret, care i-a fost refuzat printr-o decizie implicită de respingere din 1 septembrie 2007. În martie 2009, reclamantul a contestat această decizie printr-o rejudecare, care a fost respinsă printr-o ordonanță a Tribunalului Administrativ din Paris din 26 mai 2009 și printr-o acțiune pentru excesul de putere, în prezent în timpul acesteia. Între timp, reclamantul a depus, la 21 aprilie 2009, o cerere de azil la Oficiul francez pentru protecția refugiaților și apatrizi (OFPRA). La 27 mai 2009, reclamantul sesizează Curtea și a formulat o cerere de măsură provizorie în temeiul articolului 39 din Regulamentul său de procedură. La 28 mai 2009, reclamantul a fost prezentat vice-consulului de la Paris, în urma unei cereri oficiale în acest sens. consulul era în posesia multor documente care îl privesc, în special a celor referitoare la procesul său din Franța. Viceconsulul i-ar fi propus atunci un proiect profesional privind tineretul algerian. A se vedea nota de subsol 1. Mai târziu, în cursul zilei, președintele camerei căreia i-a fost atribuită cauza a decis să indice guvernului francez, în conformitate cu dispoziția menționată anterior, că este de dorit să nu fie expulzat reclamantul în afara teritoriului pentru durata procedurii în fața Curții. La 31 mai 2009, reclamantul a fost reținut la reședință prin arestarea ministrului de la Õ ï și s-a alăturat locului său de reședință în aceeași zi. La 22 mai 2010, reclamantul a fost supus unei anchete de către un judecător judecătoresc de judecată al Tribunalului de Mare Instanță din Paris în cadrul unei noi proceduri penale, pentru fapte de conducere și pentru organizarea unei asocieri de răufăcători în vederea pregătirii actelor de terorism, în stare de recidivă legală; în aceeași zi, acesta a fost pus în detenție provizorie în cadrul acestei proceduri. În prezent, detenția sa continuă. GRIFS Invochant la art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de riscuri de maltratare pe care o prezintă în cazul în care se face trimitere la Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul afirmă că măsura de trimitere ar aduce atingere respectului față de viața sa privată și de familie, în măsura în care soția și copiii săi, de naționalitate franceză, locuiesc în Franța. Curtea amintește că expulzarea de către un stat contractant poate ridica o problemă în raport cu art. 3 și, prin urmare, angajarea răspunderii pentru statul membru în cauză în temeiul convenției, atunci când În acest caz, art. 3 implică obligația de a nu expulza persoana în cauză către această țară (Saadi c. Italia [GC], nr 37201/06, § 125, CEDH 2008). Ea observă că, în acest caz, ca urmare a aplicării unei măsuri provizorii care solicită guvernului francez să nu expulzeze reclamantul în Algeria, acesta se află pe teritoriul francez. Acesta face obiectul unei urmăriri penale pentru fapte legate de terorism. În cadrul informațiilor judiciare deschise împotriva sa, reclamantul a fost reținut provizoriu și rămâne în acest regim în prezent. Or, existența acestei proceduri penale și menținerea în detenție a reclamantului împiedică trimiterea acesteia în Algeria. Într-adevăr, o astfel de trimitere nu va putea interveni decât la sfârșitul unei decizii de nejudiciare sau de relaxare a reclamantului sau chiar după ce acesta din urmă va fi ispășit pedeapsa la care poate fi eventual condamnat. În stadiul actual al procedurii și ținând cont de menținerea în detenție provizorie a reclamantului, punerea în aplicare a măsurii de trimitere către Algeria nu mai este posibilă. Curtea concluzionează că reclamantul nu mai prezintă niciun risc de a fi apropiat sau iminent (a se vedea, mutatis mutandis Vijayanathan și Pusparajah c. Franța, 27 august 1992, § 46, seria A n 241-B și O. U. c. Franța (dec.), nr. 5504/09, 2 februarie 2010). Prin urmare, reclamantul nu poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 3 sau a articolului 8 din Convenție. În consecință, cererea este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 3 litera (a) și trebuie respinsă în temeiul articolului 4. 39 din Regulamentul de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Mark Villiger Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
27778/09
présentée par Djamel BEGHAL
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 6 septembre 2011 en un comité composé de
:
Mark Villiger,
président,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Ann Power,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 mai 2009,
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Djamel Beghal, est un ressortissant algérien, né en 1965 et détenu à la maison d’arrêt de Bois d’Arcy. Il a été représenté devant la Cour par M
e
B.
Tourné, avocat à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant arriva en France en 1987 pour suivre des études. Suite à son mariage en 1990 avec une ressortissante française, il acquit la nationalité française le 16 novembre 1993. De cette union, naquirent trois enfants, tous de nationalité française.
Pour des raisons professionnelles, le requérant et sa famille s’installèrent au Royaume-Uni en octobre 1997 puis en Afghanistan en novembre 2000.
Le 29 juillet 2001, le requérant fut arrêté à l’aéroport d’Abou Dhabi, aux Emirats arabes unis, alors qu’il était en transit pour le Maroc. Il allègue avoir été détenu et torturé par les services secrets émiratis jusqu’au 1
er
octobre 2001, date à laquelle il fut extradé vers la France sur la base d’un mandat d’arrêt international émis le 26 septembre 2001.
A son arrivée en France, le requérant fut interrogé pendant deux heures aux termes desquelles il fut mis en examen pour infraction liée au terrorisme et placé en détention provisoire, sous le régime de l’isolement. Le requérant était en particulier soupçonné d’avoir préparé un attentat contre l’ambassade des Etats-Unis à Paris.
Le 15 mars 2005, le tribunal de grande instance de Paris déclara le requérant coupable de faits d’association de malfaiteurs en vue de la préparation d’un acte de terrorisme et le condamna à une peine de dix ans d’emprisonnement. Le requérant saisit la cour d’appel de Paris qui confirma, le 14 décembre 2005, la condamnation prononcée en première instance et ajouta à la peine une période de sureté des deux tiers.
Le 23 décembre 2006, un décret ministériel de déchéance de la nationalité française fut pris à l’encontre du requérant. Ce décret fut confirmé par un arrêt du Conseil d’Etat rendu le 26 septembre 2007.
Le 19 septembre 2007, un arrêté ministériel d’expulsion fut pris à l’encontre du requérant. Celui-ci sollicita l’abrogation de cet arrêté, ce qui lui fut refusé par une décision implicite de rejet du 1
er
mars 2009. Le requérant contesta alors cette décision par un référé-suspension, qui fut rejeté par une ordonnance du tribunal administratif de Paris du 26 mai 2009, et par un recours pour excès de pouvoir, actuellement pendant.
Entre-temps, le requérant déposa, le 21 avril 2009, une demande d’asile auprès de l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA).
Le 27 mai 2009, le requérant saisit la Cour et formula une demande de mesure provisoire sur le fondement de l’article 39 de son règlement.
Le 28 mai 2009, le requérant fut présenté au vice-consul d’Algérie à Paris, suite à une demande officielle en ce sens. Selon le requérant, le vice
‑
consul se trouvait en possession de nombreux documents le concernant, et en particulier ceux relatifs à son procès en France. Le vice
‑
consul lui aurait alors proposé «
un projet professionnel concernant la jeunesse algérienne
» et aurait ajouté que, en cas de refus de sa part et de saisine de la Cour, il pourrait encourir jusqu’à vingt ans d’emprisonnement en Algérie, le requérant ne pouvant prétendre au bénéfice de la Charte algérienne pour la paix et la réconciliation nationale entrée en vigueur en 2006.
Le même jour, le requérant reçut notification de la décision de refus de l’OFPRA.
Plus tard dans la journée, le président de la chambre à laquelle l’affaire fut attribuée décida d’indiquer au gouvernement français, en application de la disposition précitée, qu’il était souhaitable de ne pas expulser le requérant vers l’Algérie pour la durée de la procédure devant la Cour.
Le 31 mai 2009, le requérant fut assigné à résidence par arrêté du ministre de l’Intérieur et rejoignit son lieu d’assignation le même jour.
Le 22 mai 2010, le requérant fut mis en examen par un juge d’instruction du tribunal de grande instance de Paris dans le cadre d’une nouvelle procédure pénale, pour des faits de direction et organisation d’une association de malfaiteurs en vue de préparer des actes de terrorisme, en état de récidive légale. Le jour même, il fut placé en détention provisoire dans le cadre de cette procédure.
Sa détention se poursuit à l’heure actuelle.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de risques de mauvais traitements qu’il encourt en cas de renvoi vers l’Algérie.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant allègue que la mesure de renvoi porterait atteinte au respect de sa vie privée et familiale dans la mesure où sa femme et ses enfants, de nationalité française, résident en France.
La Cour rappelle que l’expulsion par un Etat contractant peut soulever un problème au regard de l’article 3, et donc engager la responsabilité de l’Etat en cause au titre de la Convention, lorsqu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’intéressé, si on l’expulse vers le pays de destination, y courra un risque réel d’être soumis à un traitement contraire à l’article 3. Dans ce cas, l’article 3 implique l’obligation de ne pas expulser la personne en question vers ce pays (
Saadi c. Italie
[GC], n
o
Elle note qu’en l’espèce, suite à l’application d’une mesure provisoire demandant au gouvernement français de ne pas expulser le requérant vers l’Algérie, celui-ci se trouve sur le territoire français. Il y fait l’objet de poursuites pénales pour des faits liés au terrorisme. Dans le cadre de l’information judiciaire ouverte à son encontre, le requérant a été placé en détention provisoire et demeure sous ce régime à l’heure actuelle.
Or, l’existence de cette procédure pénale et le maintien en détention du requérant font obstacle à son renvoi vers l’Algérie. Un tel renvoi ne pourra en effet intervenir qu’à l’issue d’une décision de non-lieu ou de relaxe du requérant, voire lorsque ce dernier aura purgé la peine à laquelle il pourra être éventuellement condamné.
En l’état actuel de la procédure et compte tenu du maintien en détention provisoire du requérant, la mise à exécution de la mesure de renvoi vers l’Algérie n’est plus possible. La Cour en conclut que le requérant n’encourt plus aucun risque d’éloignement proche ou imminent (voir,
mutatis mutandis
,
Vijayanathan et Pusparajah
c. France
, 27 août 1992, § 46, série
A n
o
241-B, et
(déc.), n
o
5504/09, 2 février 2010).
Le requérant ne saurait donc se prétendre victime d’une violation de l’article 3 ou de l’article 8 de la Convention. Il s’ensuit que la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35
§
3 a) et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.Il convient également de mettre fin à l’application de l’article
39 du règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stephen Phillips
Mark Villiger
Greffier adjoint
Président