CtEDO 13.09.2011 AI

HAMIDOVIC c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
13.09.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
HAMIDOVIC c. ITALIE (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

cererii nr. 31956/05

prezentată de Nevresa HAMIDOVIC

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), sediul pe 13 septembrie 2011 în Camera compusă din:

Françoise Tulkens, președintă,

David Thór Björgvinsson,

Dragoljub Popović,

Giorgio Malinverni,

András Sajó,

Guido Raimondi,

Paulo Pinto de Albuquerque,

judecători,

și de Stanley Naismith, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 2 septembrie 2005,

Având în vedere măsura provizoriu indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din regulamentul Curții și ridicată ulterior,

Având în vedere decizia de a prioritiza cererea în temeiul articolului 41 din regulamentul Curții,

Având în vedere că, prin scrisoare din 5 aprilie 2007, Guvernul Bosniei și Herțegovinei a fost invitat, dacă dorește, să prezinte observații scrise asupra acestei cauze în sensul articolului 36 § 1 din Convenție și că nu a răspuns la această cerere,

Având în vedere că art. 29 § 3 din Convenție nu fusese aplicat la comunicarea cauzei guvernului pârât,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantă,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

Reclamanta, Doamna Nevresa Hamidovic, este cetățeană a Bosniei și Herțegovinei, născută în 1975 și rezident în tabăra nomadă « Castel Romano », la Roma. Este reprezentată înaintea Curții de Domnul Luca Santini, avocat la Roma. Guvernul italian (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, Doamna E. Spatafora, precum și de coagenții săi, Doamnele P. Accardo și S. Coppari.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta, cetățeană a Bosniei și Herțegovinei de origine romă, s-a măritat la Roma în 1991. Cinci copii s-au născut din această căsătorie, respectiv în 1992, 1993, 1995, 2001 și 2002. Din dosar reiese că primii trei copii erau înscriși la școală în cursul anilor școlari 1999/2000 și 2002/2003. Conform carnetelor școlare, prezența lor la ore era discontinuă.

Soțul reclamantei, de asemenea de origine romă și cetățean al Bosniei și Herțegovinei, este angajat într-o cooperativă. Era titular al unui permis de ședere valabil până pe 4 noiembrie 2006, al cărui reînnoire fusese cerută imediat. Rezultatul acestei cereri nu este cunoscut.

În aprilie 2011, întreaga familie era instalată în tabăra nomadă « Castel Romano », la Roma.

Pe 13 ianuarie 1996, reclamanta, ca cetățeană a fostei Iugoslavii, obținuse un permis de ședere pentru motive extraordinare de caracter umanitar. Acest permis fusese revocat pe 9 octombrie 1997 din motive care nu sunt cunoscute.

Pe 19 august 1998, reclamanta ceruse reînnoria permisului. Conform legii nr. 390/1992, cererea fusese respinsă la o dată nespecificată, reclamanta având comisese infracțiuni penale.

Pe 24 septembrie 2002, consulatul general al Bosniei și Herțegovinei la Milano emise reclamantei un pașaport valabil până pe 24 septembrie 2007.

Ca urmare unui control al documentelor de identitate efectuat la Alba Adriatica (Teramo), printr-un ordin din 20 iulie 2005, prefectul din Teramo ordonase expulzarea reclamantei pe motiv că aceasta rezida ilegal pe teritoriul italian. Reclamanta fusese deci plasată în centrul de retenție temporar din Ponte Galeria, la Roma.

Invocând, printre altele, dreptul la respectul vieții familiale, cum este protejat de art. 8 din Convenție, pe 2 august 2005, reclamanta atacase această decizie înaintea judecătorului de pace din Teramo.

Pe 24 august 2005, judecătorul de pace respinsese această cerere indicând că ordinul litigios fusese adoptat în conformitate cu legea. Releva mai întâi că permisul de ședere al reclamantei fusese revocat pe 9 octombrie 1997 și că reînnoria acestuia nu fusese cerută în cele șaizeci de zile fixate de art. 13, alineatul 2 b), al decretului-lege nr. 286 din 25 iulie 1998 (în continuare, « decretul-lege nr. 286/98 »). Subliniase și că reclamanta fusese deja obiect al unui ordin de expulzare pe 9 octombrie 1991 [1] și că fusese parte a numeroase proceduri penale.

Privind necesitatea menținerii unității familiale, judecătorul releva că permisul de ședere al soțului reclamantei expirase în 2004, că nu fusese furnizată vreo dovadă a școlarizării copiilor perechii sau a integrării sociale a familiei și că, în orice caz, dreptul de menținere a unității familiale este recunoscut doar străinilor titulari ai unui permis de ședere regulat (art. 28 al decretului-lege nr. 286/98).

Judecătorul releva, în fine, că, conform articolului 19 din același decret-lege, minorilor le era posibilă urmărirea părintelui expulzat și că tribunalul pentru copii avea puterea de a autoriza intrarea sau șederea membrului familiei expulzat pentru o perioadă determinată. Din opinia judecătorului, acest sistem ar permite reconcilierea cerințelor respectului unității familiale, evitând ca prezența minorilor să împiedice aplicarea legislației vizând protejarea integrității frontierelor.

Între 1985 (perioada în care reclamanta avea zece ani) și 1990, poliția din Roma arestase reclamanta de patru ori pentru furt agravat și furt din buzunar.

În cursul lunilor aprilie și august 1995, reclamanta fusese aprehendată de două ori de poliție, respectiv la Assisi (Perugia) și la Teramo, pentru cerșetorie. Proceduri penale fuseseră deschise; ele se încheiseră prin două decizii de clasare fără curs ale judecătorului competent pentru investigații preliminare.

În 2003, reclamanta fusese aprehendată de poliția din Rimini pentru cerșetorie cu utilizare de minori, și anume copiii ei, vârsta nouă luni și zece ani (infracțiune prevăzută de art. 671 din codul penal, abrogat ulterior de legea nr. 94 din 15 iulie 2009).

Prin sentință din 24 noiembrie 2003, tribunalul din Rimini o condamnase pe reclamantă la o lună și cincisprezece zile de închisoare. Această pedeapsă fusese ulterior înlocuită cu amendă de 1.710 euro.

La depunerea acestei cereri prin fax, vineri 2 septembrie 2005 la 11:33, reclamanta ceruse aplicarea articolului 39 din regulamentul Curții susținând că o posibilă expulzare ar fi adus încălcarea articolului 8 din Convenție, privind dreptul la respectul vieții familiale.

În aceeași zi, Curtea hotărâse aplicarea acestei măsuri; un fax fusese trimis, la 18:36, la reprezentanța permanentă a Italiei lângă Consilul Europei. Printr-un fax din 6 septembrie 2005, reprezentantul reclamantei informase grefa Curții că comunicase prin fax, pe 5 septembrie 2005, la 13:08, centrului de retenție din Roma, Ponte Galeria, unde reclamanta era reținută, că art. 39 din Regulament fusese aplicat. În acest fax, reprezentantul notase și că « centrul de permanență, deși era subordonat ierarhic ministerului de interne, era direct responsabil de măsurile de repatriere ». În dimineața lui 6 septembrie 2005, reclamanta fusese escortată la aeroport și îmbarcată pe un zbor plecând la 10:00 pentru Sarajevo.

Pe 8 septembrie 2005, reclamanta introdusese o cerere de autorizație specială înaintea ministerului de interne pentru a reveni în Italia (art. 13, alineatul 13, al decretului-lege nr. 286/98).

Ca urmare unei cereri a Reprezentanței permanente a Italiei la Strasbourg, pe 9 septembrie 2005, ministerul de interne ceruse comisariatelor de poliție din Roma lămuriri cu privire la transmiterea informației privind aplicarea măsurii provizorii a Curții. În ziua următoare, comisariatul indică că comunicarea aferentă, nefiind trimisă în regim de urgență și nici semnalată anterior, fusese tratată cu restul corespondenței ordinare, ceea ce explica întârzierea în transmiterea informației către serviciile competente.

Prin scrisoare din 16 septembrie 2005, ministerul de interne indicase ministerului afacerilor externe că era de dorit (« si rende opportuno ») readmiterea reclamantei în Italia.

Pe 11 noiembrie 2005, consilierul reclamantei invitase ministerul de interne să autorizeze întoarcerea reclamantei. Prin scrisoare din 5 decembrie 2005, ministerul informase consilierul reclamantei că dosarul acesteia era « în fază de instruire, în așteptarea informațiilor necesare la biroul teritorial al Guvernului din Roma (Ufficio territoriale del Governo di Roma) și la birourile de poliție din Teramo și Arezzo ».

Pe 12 ianuarie 2006, ministerul de interne ceruse consilierului reclamantei adresa din Bosnia și Hertegovina. Pe 16 ianuarie următoare, consilierul comunicase că nu era în măsură să furnizeze această informație.

Pe 5 iunie 2006, biroul imigrării comisariatelor de poliție din Roma transmisese Ambasadei Italiei la Sarajevo avizul favorabil cu privire la întoarcerea reclamantei în Italia.

Ambasada convocase deci reclamanta de mai multe ori pentru a-i emite o viză de intrare, totuși fără succes. Reclamanta se prezentase în final la Ambasadă pe 18 octombrie 2006.

Conform informațiilor furnizate de consilierul reclamantei, pe 9 noiembrie 2006, aceasta se întoarsese în Italia, înzestrată cu un permis de intrare pe teritoriu furnizat de Ambasada italiană din Sarajevo.

Pe 12 martie 2007, decretul de expulzare din care fusese obiect reclamanta fusese revocat.

Conform informațiilor furnizate de consilierul reclamantei, pe 5 aprilie 2011, aceasta, lipsit de permis de ședere, introdusese o procedură care viza regularizarea cetățenilor străini rezidând ilegal pe teritoriul italian. La această dată, procedura ar fi fost în curs.

B.

Dreptul intern relevant

Decretul-lege (decreto legislativo) nr. 286/98 (« Text unic al dispozițiilor privind reglementarea imigrației și norme cu privire la condiția străinului »), așa cum modificat de legile nr. 271 din 2004 și nr. 155 din 2005, prevede, printre altele:

art. 5

« Străinul, care rămase pe teritoriul Statului, după expirarea permisului de ședere de mai mult de șaizeci de zile și reînnoria acestuia nu fusese cerută, face obiect al unei măsuri de expulzare care conține ordinul de a părăsi teritoriul Statului în termen de cincisprezece zile. Atunci când, potrivit prefectului, există risc de sustragere la executarea măsurii de expulzare, comisarul de poliție (questore) ordonează escortarea imediat a străinului la frontieră. »

art. 13

« 1. Din motive de ordine publică sau de securitate a Statului, ministrul de interne poate ordona expulzarea străinului, chiar dacă acesta nu este rezident pe teritoriul Statului, informând anterior Președintele Consiliului Miniștrilor și ministrul afacerilor externe.

a) a intrat pe teritoriul Statului evitând controale de frontieră (...);

b) rămase pe teritoriul Statului fără a cere permis de ședere în termen stabilit, dacă întârzierea nu se datorează unor motive de forță majoră, sau atunci când permisul fusese revocat sau anulat, sau expirase de mai mult de șaizeci de zile și reînnoria acestuia nu fusese cerută. (...)

art. 19

« 1. În niciun caz, expulzarea sau respingerea străinului nu poate fi ordonată către un Stat în care acesta ar putea fi persecutat din cauza rasei, sexului, limbii, naționalității, religiei, opiniilor politice, condițiilor personale sau sociale, sau dacă riscă a fi trimis către un alt Stat în care nu este protejat de persecuție.

a) străini minori, cu excepția cazului în care se dorește urmărirea părintelui sau tutorului expulzat;

b) străini titulari ai unui permis de ședere (...);

c) străini cohabitând cu familie până la al patrulea grad de rudenie sau cu soțul/soția de naționalitate italiană;

d) femei gravide sau în șase luni după nașterea copilului. »

art. 28

« 1. Dreptul de menținere sau dobândire a unității familiale cu privire la membri familiei străini este recunoscut, în condițiile prevăzute de textul unic de față, străinilor titulari ai unei cărți sau permis de ședere cu valabilitate nu mai mică de un an emis din motive de muncă, azil, studii sau motive religioase. (...) »

art. 29

« 1. Străinul poate cere regruparea familială pentru membrii familiei menționați mai jos:

a) soț/soție neseperaț/ă; (...)

art. 31

« Din motive grave, referitoare la dezvoltarea psihofizică și la condițiile de sănătate a minorului rezidând pe teritoriul italian, tribunalul pentru copii poate autoriza intrarea sau permanența membrului familiei pentru o perioadă determinată, chiar derogând de la dispozițiile textului unic de față. »

« 1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale (...).

Guvernul observă de la început că reclamanta omisese să ceară permis de ședere. Respingerea eventuale a unei asemenea cereri ar fi permis-o să introducă recurs înaintea autorităților judiciare competente. Căile de atac interne nu ar fi fost deci epuizate.

El susține apoi că art. 8 din Convenție nu garantează străinilor dreptul de a alege locul cel mai potrivit pentru a dezvolta viață familială și că Convenția nu consacră dreptul la regrupare familială.

Guvernul observă și că reclamanta fondase familie în cursul clandestinității sale în Italia și nu furnizase vreo dovadă privind școlarizarea copiilor și integrarea socială a familiei.

În fine, reamintește că expulzarea reclamantei fusese ordonată pe baza articolului 5 al decretului-lege nr. 286/98, aceasta lipsind de permis de ședere cu valabilitate în curs, și că niciunul din motivele prevăzute de articolele 13 alineatul 2 b) (forță majoră) și 19 din același decret nu făcea obstacol acestei expulzări.

Reclamanta observă că avea legături familiale solide în Italia, și anume soțul și cinci copii. Ea indică și că rezida în Italia din 1988 și, chiar dacă pentru o scurtă perioadă, fusese titulară ai unui permis de ședere.

Reclamanta invocă și că decizia de o expulza era lipsită de temei, fiindcă, în conformitate cu art. 29 al decretului-lege nr. 286/98, ar putea obține regruparea familială. Reclamanta indică și că locuiește în prezent în legalitate datorită mijloacelor de subsistență derivând din activitatea soțului.

Cu privire la excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern, Curtea observă de la început că, contrar informațiilor furnizate de Guvern, pe 19 august 1998, reclamanta ceruse reînnoria permisului de ședere. Totuși, în aplicare a legii nr. 390/1992, cererea fusese respinsă, reclamanta având comisese infracțiuni penale. Ținând seama de aceste motive de respingere, Curtea observă de altfel că o cerere ulterioară a reclamantei vizând obținere permis de ședere nu ar fi avut șanse de succes. Excepția Guvernului trebuie deci respinsă.

La lumina întregului argument al părților, Curtea consideră că această pretenție pune întrebări grave de fapt și de dret care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită examinare pe fond; rezultă că această pretenție nu ar putea fi declarată manifestement neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

« Curtea poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de persoane particulare care se pretinde victimă a unei încălcări de o Parte Contractantă a drepturilor recunoscute în Convenție sau protocoalele acesteia. Părțile Contractante se angajează să nu stea în calea prin nicio măsură a exercitării eficace a acestui drept. »

art. 39 din regulamentul Curții prevede:

« 1. Camera sau, după caz, președintele acesteia pot, la cererea uneia dintre părți sau a oricărei alte persoane interesat sau din oficiu, indica părților orice măsură provizoriu pe care o consideră că trebuie adoptată în interes al părților sau al bună desfășurare a procedurii.

Guvernul observă de la început că necunoașterea articolului 34 necesită ca Statul în cauză să fi avut intenția de a obstrucționa exercitare dreptului de recurs individual al reclamantului. În cazul de specie, îndepărtarea reclamantei fusese consecința « unei regretabile defecțiuni în lanțul de transmitere al informațiilor », fără ca Guvernul să fi avuț o voință de a acționa în acest sens.

El explică că măsura provizoriu fusese comunicată Reprezentanței permanente a Italiei la Strasbourg vineri 2 septembrie 2005 la 18:30. Ea nu fusese deci tratată în următoarele două zile, fiind vorba despre weekend. Prin fax trimis luni 5 septembrie 2005 la 15:30, Reprezentanța Italiei la Strasbourg comunicase această măsură ministerului de interne și, în dimineața lui 6 septembrie 2005, reclamanta fusese expulsată.

Guvernul invocă deci o nefericită pierdere de două zile datorată weekendului, precum și o întârziere în transmiterea ordinului de suspendare executării către organele executive, atât din partea Reprezentanței permanente a Italiei, cât și din partea autorităților interne competente.

Notează și că, în pofida faptului că luni 5 septembrie 2005, la 13:08, reprezentantul reclamantei comunicase existența măsurii provizorii centrului de retenție din Roma, Ponte Galeria, acesta din urmă nu putea suspenda, din propria inițiativă, îndepărtarea reclamantei, fiindcă ar fi încălcat ordinele impuse de superioriهij ierarhici, care nu fuseseră deja revocați.

Subliniază, totuși, că, după luare cunoștință despre acest deficit de transmitere a informațiilor, autoritățile competente entamaseră imediat demersurile necesare pentru readmitere reclamantei în Italia.

Guvernul indică, în fine, că nicio cerere de obținere de viză nu fusese introdusă de reclamantă la consulatul Italiei la Sarajevo.

Reclamanta, care în observațiile sa în răspuns la comunicarea pretenției bazate pe art. 8 din Convenție plângutsese de faptul că fusese expulsată în ciuda aplicării articolului 39 din regulament, nu a totuși replicat observațiilor Guvernului cu privire la art. 34 din Convenție ca urmare a comunicării acestei pretenții, pe 11 aprilie 2006.

Curtea reamintește mai întâi că nu sunt indicate măsuri provizoriu în temeiul articolului 39 din regulament decât în cazuri limitate. În practică, Curtea folosește această posibilitate doar în cazul riscului iminente a prejudiciului ireparabil. Dacă nu exista vreo dispoziție particulară în Convenție referitoare la domenii aplicării articolului 39, cererile purtau cel mai adesea pe dreptul la viață (art. 2), pe dreptul de a nu fi supus torturii și tratamentelor inumane și degradante (art. 3), și cu excepții pe dreptul la respectul vieții private și familiale (art. 8) sau alte drepturi garantate de Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Mamatkulov și Askarov c. Turcia [GC], nr. 46827/99 și 46951/99, § 104, CEDH 2005-I).

În sistemul Convenției, măsurile provizoriu se dovedesc a avea importanță fundamentală pentru a evita situații ireversibile care ar împiedica Curtea să procedeze în bune condiții la examinare cererii și, după caz, să asigure reclamantului frustrarea practică și efectivă a dreptului protejat de Convenție pe care îl invocă. De aceea, nerespectare de către un Stat pârât a măsurilor provizoriu pune în pericol eficacitate dreptului de recurs individual, garantat de art. 34, și angajamentul formal al Statului, în temeiul articolului 1, de a apăra drepturile și libertățile enunțate în Convenție (Mamatkulov și Askarov c. Turcia, precitată, § 125, Ben Khemais c. Italia, nr. 246/07, § 81, CEDH 2009-..., Al-Saadoon și Mufdhi c. Regatul Unit, nr. 61498/08, §§ 160-161, CEDH 2010-...). Va exista deci încălcare articolului 34 dacă autoritățile unui Stat contractant nu iau toate măsurile care puteau fi în mod rezonabil envisajate pentru a se conforma măsurii indicate de Curte (Paladi c. Moldova [GC], nr. 39806/05, § 88, 10 martie 2009).

Întoarcendu-se la prezenta cauză, la fel ca Guvernul, Curtea releva o regretabilă întârziere a Reprezentanței Italiei la Strasbourg în transmiterea informației privind aplicarea articolului 39 din Regulament ministerului de interne, și mai ales în cursul dimineții lui 5 septembrie 2005, și, apoi, din partea acestui minister către alte autorități interne competente (mutatis mutandis, Kamaliyevy c. Rusia, nr. 52812/07, § 77, 3 iunie 2010 și Paladi c. Moldova, precitată, § 94).

Observă totuși că perioada dintre aplicarea măsurii provizorii și expulzarea reclamantei a fost relativ scurtă, și anume o zi lucrătoare (mutatis mutandis, Mamatkulov și Askarov c. Turcia, precitată, §§ 24-27). De altfel, pentru ceea ce privește comunicarea măsurii provizorii de către reprezentantul reclamantei la centrul de retenție din Ponte Galeria luni 5 septembrie la 13:08, circumstanța că acesta din urmă nu dispunea de nici o putere de decizie privind revocare ordinului de expulzare din care fusese obiect reclamanta nu a fost contestată de reclamantă (mutatis mutandis, Paladi c. Moldova, precitată, §§ 55, 99 și 100).

Curtea consideră apoi că, spre deosebire de alte cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Mamatkulov și Askarov c. Turcia, precitată, § 108 și, Ben Khemais c. Italia, precitată, § 87), necunoașterea articolului 39 din regulament din partea autorităților italiene nu adusese pierderea contactului reclamantei cu avocatul. Nici nu pusese în cauză posibilitate Curții de a aprecia corect dacă dreptul la respectul vieții private și familiale fusese afectat. Într-adevăr, nerespectarea măsurii provizorii în cauză, chiar dacă imputabilă unei erori regretabile din partea Guvernului în gestionarea procedurii interne, nu adusese situații ireversibile împiedicând Curtea de a proceda în bune condiții la examinarea cererii și la protecția potențialei încălcări a articolului 8 din Convenție.

Curtea observă de altfel că Guvernul a luat imediat măsuri pentru a clarifica circumstanțele cauzei și pentru a permite întoarcerea reclamantei în Italia (a se vedea nota comisariatului de poliție din Roma din 10 septembrie 2005 și scrisoare ministerului de interne din 16 septembrie 2005).

Curtea releva, în fine, că, în cazul de specie, riscul prejudiciului reclamantei privind Convenția nu purta asupra unuia din drepturile aparținând nucleului dur al drepturilor protejate de Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Paladi c. Moldova, precitată, § 89).

Ținând seama de aceste elemente, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă ca ființă manifestement neîntemeiată în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară

recevabilă, toate mijloacele de fond rezervate, pretențiile reclamantei bazate pe art. 8 din Convenție, privind dreptul la respectul vieții private și familiale al reclamantei;

și, la majoritate,

Declară

restul cererii inadmisibil.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Grefier

Președintă

[1] Nu reiese din dosar că ordinul fusese executat.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2012-12-04
0,96
AFFAIRE HAMIDOVIC c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE HAMIDOVIC c. ITALIE (Requête n o 31956/05) ARRÊT STRASBOURG 4 décembre 2012 DÉFINITIF 04/03/2013 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En
CtEDO 2011-05-17
0,94
SULEJMANOVIC AZIZ c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 18287/07 présentée par AZIZ SULEJMANOVIC contre l’Italie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 17 mai 2011 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente,
CtEDO 2011-05-17
0,94
AFFAIRE VENTORINO c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE VENTORINO c. ITALIE (Requête n o 357/07) ARRÊT STRASBOURG 17 mai 2011 DÉFINITIF 17/08/2011 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’aff
CtEDO 2011-01-18
0,94
CHIRCUS ET AUTRES c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 35914/04 présentée par Florentina-Simona CHIRCUS et autres contre l’Italie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 18 janvier 2011 en une chambre composée de : Françoise
CtEDO 2011-09-13
0,94
AMORIELLO ET AUTRES c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION De la requête n o 20627/03 AMORIELLO contre l’Italie et 10 autres requêtes (voir liste en annexe) La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 Septembre 2011 en un comité composé de :
Sursă