Hamidovic împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31956/05) împotriva Republicii Italiene, depusă de o cetățeană a Bosniei și Herțegovinei, D-na Nevresa Hamidovic ("reclamanta"), care a sesizat Curtea la 2 septembrie 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de D. Luca Santini, avocat la Roma. Guvernul italian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, D-na E. Spatafora, precum și de coeagentul său, D-na P. Accardo.

Reclamanta alegea încălcarea articolelor 8 (dreptul la respectul vieții private și familiale) și 34 al Convenției din cauza expulzării sale din teritoriul italian.

La 5 aprilie 2007, Curtea l-a invitat pe guvernul Bosniei și Herțegovinei să prezinte, dacă dorește, observații scrise asupra acestei cauze în temeiul articolului 36 § 1 al Convenției. Guvernul Bosniei și Herțegovinei nu a răspuns acestei cereri.

Printr-o decizie din 13 septembrie 2011, camera a declarat cererea parțial admisibilă. ÎN FAPT I.

Reclamanta s-a născut în 1975 și locuiește la Roma. Cetățeană a Bosniei și Herțegovinei de origine romă, s-a căsătorit la Roma în 1991. Din această uniune s-au născut cinci copii, respectiv în 1992, 1993, 1995, 2001 și 2002. Întreaga familie se află în tabăra pentru nomazi "Castel Romano", la Roma.

Dosarul relevă înscrierea celor trei primii copii la școală pentru anii școlari 1999-2000 și 2002-2003. Conform buletinelor școlare, frecventarea școlii a fost discontinuă.

Soțul reclamantei, de asemenea cetățean al Bosniei și Herțegovinei de origine romă, este angajat la o cooperativă. Conform informațiilor furnizate de Guvern la 24 iunie 2011, acesta este în prezent titular al unui permis de ședere emis la o dată neprecizată și valabil până la 11 iulie 2013. În perioada de ședere în Italia, permisul de ședere al soțului reclamantei a expirat și a fost reînnoit de mai multe ori. 2. Șederea reclamantei în Italia și procedura de expulzare căreia a fost supusă

La 13 ianuarie 1996, reclamanta a obținut un permis de ședere ca cetățeană a fostitei Iugoslavia pentru motive extraordinare de caracter umanitar. Acest permis a fost revocat la 9 octombrie 1997 din motive care nu sunt cunoscute.

La 19 august 1998, reclamanta a solicitat reînnoirea permisului său la prefectura de poliție din Roma. Printr-o decizie din 18 mai 1999, această cerere a fost respinsă pe motiv că reclamanta a comis infracțiuni penale.

La 24 septembrie 2002, consulatul general al Bosniei și Herțegovinei la Milano a emis reclamantei un pașaport valabil până la 24 septembrie 2007.

Urmând unui control al documentelor de identitate ale reclamantei efectuat la Alba Adriatica (Teramo), prin ordonanță din 20 iulie 2005, prefectul din Teramo a ordonat expulzarea acesteia pe motiv că locuia ilegal pe teritoriul italian. Reclamanta a fost deci plasată în centrul de reținere temporară din Ponte Galeria, la Roma.

La 2 august 2005, reclamanta a atacat această decizie în fața judecătorului păcii din Teramo. Invoca, printre altele, dreptul său la respectul vieții familiale, așa cum este protejat de art. 8 al Convenției.

La 24 august 2005, judecătorul păcii a respins această cerere, considerând că ordonanța litigioasă a fost adoptată în conformitate cu legea. Observă mai întâi că permisul de ședere al reclamantei a fost revocat la 9 octombrie 1997 și că reînnoirea acestuia nu a fost solicitată în termenul de șaizeci de zile prevăzut de art. 13, alineatul 2 b), din decretul legislativ nr. 286 din 25 iulie 1998 ("decretul legislativ nr. 286/98"; a se vedea secțiunea "Dreptul intern relevant"). Subliniază de asemenea că reclamanta a fost deja supusă unei ordonanțe de expulzare la 9 octombrie 1991[1] precum și a numeroase proceduri penale.

Privind necesitatea menținerii unității familiale, judecătorul observă că permisul de ședere al soțului reclamantei a expirat în 2004, că nicio dovadă de scolarizare a copiilor cuplului și nici de integrare socială a familiei nu a fost furnizată și că, în orice caz, dreptul de menținere a unității familiale era recunoscut doar străinilor care dețin un permis de ședere regulat, conform articolului 28 din decretul legislativ nr. 286/98.

Judecătorul observă în fine că, conform articolului 19 din același decret legislativ, minorii au posibilitatea de a urma părintele expulzat și că tribunalul pentru copii are puterea de a autoriza intrarea sau șederea membrului familiei expulzat pentru o perioadă dată. După opinia judecătorului, acest sistem ar permite reconcilierea cu cerința respectării unității familiale evitând ca prezența minorilor să împiedice aplicarea legislației destinate să protejeze integritatea frontierelor. 3. Informațiile rezultate din antecedentele penale ale reclamantei

Între 1985 (perioada în care avea zece ani) și 1990, poliția din Roma a oprit reclamanta de patru ori pentru furt cu violență și furt pe stradă.

În cursul lunilor aprilie și august 1995, reclamanta a fost oprită de poliție de două ori pentru cerșetorie. Au fost deschise proceduri penale; acestea s-au încheiat cu două decizii de nepersecutare.

În 2003, reclamanta a fost oprită de poliție pentru cerșetorie cu utilizarea minorilor – în specie, copiii săi – cu vârstele de nouă luni și zece ani la acea vreme. Printr-o sentință din 24 noiembrie 2003, tribunalul din Rimini a condamnat reclamanta la o lună și cincisprezece zile de închisoare. Această pedeapsă a fost ulterior înlocuită cu o amendă de 1.710 euro (EUR).

Infracțiunea în cauză, prevăzută de art. 671 din codul penal, a fost apoi depenalizată prin legea nr. 94 din 15 iulie 2009. 4. Expulzarea reclamantei și aplicarea articolului 39 din Regulamentul Curții

La introducerea prezentei cereri prin fax, vineri 2 septembrie 2005 la 11:33, reclamanta a solicitat aplicarea articolului 39 din Regulamentul Curții, alegând că o eventuală expulzare ar fi dus la încălcarea articolului 8 al Convenției, privind viața sa privată și familială.

În aceeași zi, Curtea a decis acceptarea acestei cereri; un fax a fost trimis, la 18:36, reprezentanței permanente a Italiei la Consiliul Europei. Printr-un fax din 6 septembrie 2005, reprezentantul reclamantei a indicat grefei Curții că a informat prin fax, la 5 septembrie 2005 la 13:08, centrul de reținere din Roma – Ponte Galeria, unde era reținută reclamanta, că art. 39 din Regulament a fost aplicat. În dimineața zilei 6 septembrie 2005, totuși, reclamanta a fost dusă la aeroport și îmbarcată pe un zbor plecând la 10 ore către Sarajevo.

La 8 septembrie 2005, reclamanta a introdus o cerere de autorizare specială la Ministerul de Interne pentru a se întoarce în Italia (art. 13, alineatul 13, din decretul legislativ nr. 286/98).

Printr-o scrisoare din 16 septembrie 2005, Ministerul de Interne l-a invitat pe Ministerul Afacerilor Externe să ia măsurile necesare pentru a readmite reclamanta în Italia.

La 12 ianuarie 2006, Ministerul de Interne a solicitat consilierului reclamantei adresa acesteia din Bosnia și Herțegovina. La 16 ianuarie următoare, consilierul a comunicat că nu se află în măsură să furnizeze această informație.

La 5 iunie 2006, biroul de imigrare al comisariatului de poliție din Roma a transmis Ambasadei Italiei de la Sarajevo opinia sa favorabilă la întoarcerea reclamantei în Italia. Ambasada a convocat deci reclamanta de mai multe ori pentru a-i elibera o viză de intrare, totuși fără succes. Reclamanta s-a prezentat în fine la Ambasadă la 18 octombrie 2006.

Conform informațiilor furnizate de consilierul reclamantei, la 9 noiembrie 2006, aceasta s-a întors în Italia, înzestrată cu un permis de intrare pe teren furnizat de ambasada Italiei de la Sarajevo.

La 12 martie 2007, decretul de expulzare căreia a fost supusă reclamanta a fost revocat.

La o dată neprecizată după întoarcerea reclamantei în Italia, Ministerul de Interne i-a eliberat acesteia un permis de ședere valabil până la 14 decembrie 2013. II.

Invocând art. 8 al Convenției, reclamanta alege că executarea deciziei de expulzare a acesteia către Bosnia și Herțegovina a dus la încălcarea dreptului său la respectul vieții private și familiale deoarece a fost obligată să-și părăsească soțul și copiii care locuiesc în Italia. Acest articol este redactat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale (...). 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." A. Poziția părților

Guvernul observă că reclamanta a fondat o familie în perioada clandestinității sale în Italia și că nu a furnizat nicio dovadă privind scolarizarea copiilor și integrarea socială a familiei sale.

Susține de asemenea că expulzarea reclamantei a fost ordonată pe baza articolului 5 din decretul legislativ nr. 286/98, aceasta fiind lipsindu-se de un permis de ședere valabil, și că niciuna din motivele prevăzute de articolele 13 alineatul 2 b) (forță majoră) și 19 din decretul respectiv nu se opunea acestei expulzări.

Reclamanta expune că are relații familiale solide în Italia, și anume soțul și cei cinci copii ai săi. Indică de asemenea că locuiește în Italia din 1988 și că a fost titulară a unui permis de ședere pentru o scurtă perioadă în anii 90.

Reclamanta susține de asemenea că decizia de a o expulza era lipsită de temei deoarece, în conformitate cu art. 29 din decretul legislativ nr. 286/98, ar fi putut obține regruparea familială. B. Aprecierea Curții 1. Principiile generale

Curtea reamintește ca prolegomen că Convenția nu garantează, ca atare, dreptul de intrare sau ședere pe teritoriul unui Stat de care nu se este cetățean, și că statele contractante au dreptul de a controla, în virtutea unui principiu bine stabilit de drept internațional, intrarea, șederea și allungarea non-naționalilor (a se vedea, printre mulți alții, El Boujaïdi c. Franța, 26 septembrie 1997, § 39, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VI; Baghli c. Franța, nr. 34374/97, § 45, CEDO 1999-VIII, și Boultif c. Elveția, nr. 54273/00, § 39, CEDO 2001-IX).

Cu toate acestea, deciziile luate de Statele în materia imigrării pot, în anumite cazuri, constitui o ingerință în exercitarea dreptului la respectul vieții private și familiale protejat de art. 8 § 1 al Convenției, în special atunci când persoanele în cauză posedă, în Statul gazdă, relații personale sau familiale suficient de puternice care riscă să fie grav afectate în caz de aplicare a unei măsuri de allungare. O asemenea ingerință încalcă art. 8, cu excepția cazului în care, "prevăzută de lege", urmărește un sau mai multe scopuri legitime cu privire la al doilea paragraf al articolului respectiv și pare "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea lor (Moustaquim c. Belgia, 18 februarie 1991, § 36, seria A nr. 193; Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, § 52, Culegere 1998-I; Amrollahi c. Danemarca, nr. 56811/00, § 33, 11 iulie 2002; Kaftaïlova c. Letonia, nr. 59643/00, 22 iunie 2006 și Nada c. Elveția [GC], nr. 10593/08, § 167, 12 septembrie 2012).

Curtea observă de asemenea că art. 8 nu implică o obligație generală pentru un Stat de a respecta alegerea de către imigranți a țării lor de reședință și de a autoriza regruparea familială pe teritoriul acestui Stat. Acest lucru fiind spus, într-o cauză care privește viața familială la fel ca și imigrația, amploarea obligațiilor Statului de a admite pe teritoriul său pe apropiații persoanelor care locuiesc acolo variază în funcție de situația particulară a persoanelor în cauză și de interesul general (Gül c. Elveția, 19 februarie 1996, § 38, Culegere 1996-I; Rodrigues da Silva și Hoogkamer c. Țările de Jos, nr. 50435/99, § 39, CEDO 2006-I). 2. Aplicarea principiilor menționatemai sus în caza din specie a) Dreptul reclamantei la respectul vieții private și familiale

În caza din specie, nu se poate contesta că reclamanta a legat în Italia relații solide. Rezultă din dosar că reclamanta locuiește în Italia din 1985 (momentul în care a fost oprită pentru prima dată), respectiv din vârsta de zece ani. Ținând seama de perioada considerabilă timp în care reclamanta a trăit pe teritoriul italian, nu se discută că reclamanta a legat relații personale, sociale și economice care sunt constitutive pentru viața privată a oricărei persoane (Kaftaïlova, precitat, §§ 63 și 67).

Curtea consideră în plus că existența unei vieți familiale a reclamantei este de asemenea stabilită: aceasta s-a căsătorit în Italia în 1991, cinci copii s-au născut din această uniune și întreaga familie locuiește în Italia din atunci (a se vedea, mutatis mutandis, C. c. Belgia, 7 august 1996, § 34, in fine, Culegere 1996-III). b) Existența unei ingerințe, a unei baze legale și a unui scop legitim

Curtea observă că măsura de expulzare căreia a fost supusă reclamanta a constituit o ingerință în dreptul său la respectul vieții private și familiale. Această măsură era prevăzută de lege (anume, decretul legislativ nr. 286 din 25 iulie 1998) și urmărea un scop legitim constând în siguranța publică și apărarea ordinii. c) Proporționalitatea măsurii litigioase cu scopul urmărit

Curtea se referă la criteriile stabilite de jurisprudența sa privind respectul obligațiilor decurgând din art. 8 al Convenției în materia interzicerii teritoriului după o condamnare penală (Boultif, precitat, § 48, și Üner c. Țările de Jos [GC], nr. 46410/99, §§ 57-58, CEDO 2006-XII) și de respectare a legislației privind imigrația (a se vedea, printre mulți alții, Rodrigues da Silva și Hoogkamer, precitat, § 39), și anume: – natura și gravitatea infracțiunii comise; – durata șederii persoanei în cauză în țara din care trebuie să fie expulsată; – situația familială a acesteia (dacă este cazul, durata căsătoriei); – nașterea eventuală a copiilor din căsătorie, vârsta lor; – amploarea legăturilor pe care le au persoanele în cauză cu statul contractant în cauză; – întrebarea dacă există sau nu obstacole insurmontabile pentru ca familia să trăiască în țara de origine; – și întrebarea dacă viața familială în cauză s-a dezvoltat la o vreme când persoanele în cauză știau că situația uneia dintre ele privind regulile de imigrație era astfel încât era imediat clar că menținerea acestei vieți familiale în cadrul Statului gazdă ar fi revenit imediat cu un caracter precarious.

Întorcându-se la caza din specie, Curtea observă mai întâi că reclamanta a fost condamnată o dată pentru cerșetorie cu utilizarea minorilor la o pedeapsă de închisoare și că această pedeapsă a fost ulterior înlocuită cu o amendă. Observă de asemenea că art. 671 din codul penal, prevazând infracțiunea litigioasă, a fost abrogat prin legea nr. 94 din 15 iulie 2009. Curtea consideră că această infracțiune nu este de natură a fi calificată drept "gravă" în sensul jurisprudenței Curții (Kaftaïlova, precitat, § 68; Ezzouhdi c. Franța, nr. 47160/99, § 34, 13 februarie 2001, și, mutatis mutandis, El Boujaïdi, precitat, § 41). Curtea observă în plus că procedurile penale deschise împotriva reclamantei în urma opririi sale în 1995 pentru cerșetorie au fost clasate fără urmărire (a se vedea §18 mai sus).

Privind existența legăturilor familiale, Curtea observă din nou că reclamanta, locuind în Italia din vârsta de zece ani, s-a căsătorit în această țară și că cinci copii s-au născut din această uniune. În orice caz, chiar și concedând că reclamanta nu a furnizat dovada unei scolarizări continue și efective a copiilor săi, Curtea observă că întreaga familie a trăit fără întrerupere până astazi în Italia: posibilitatea ca întreaga familie să se stabilească în Bosnia și Herțegovina pentru a o urma pe reclamantă este deci puțin realistă, copiii nefiind nici o legătură în această țară.

Curtea nu pierde din vedere că reclamanta locuia ilegal în Italia în momentul în care a fost supusă ordonanței de expulzare și că nu putea ignora precariatea care decurgea din aceasta (Dalia, precitat, § 54; Useinov c. Țările de Jos (dec.), nr. 61292/00, 11 aprilie 2006; Syssoyeva și alții c. Letonia (radiație) [GC], nr. 60654/00, § 94, CEDO 2007-I, și, mutatis mutandis, Mawaka c. Țările de Jos, nr. 29031/04, § 61, 1 iunie 2010). Cu toate acestea, reclamanta a obținut un permis de ședere pentru o scurtă perioadă în 1996-1997 și că, conform informațiilor primite de guvernul pârât, este în prezent titulară a unui permis de ședere valabil până la 14 decembrie 2013. Curtea consideră deci că reclamanta nu era într-o situație în care nu putea la nici un moment în mod rezonabil să se aștepte să-și poată continua viața familială în țara gazdă (Rodrigues da Silva și Hoogkamer, precitat, § 43, și Solomon c. Țările de Jos (dec.) nr. 44328/95, 5 septembrie 2000).

Încă mai mult, Curtea constată că, în ciuda aplicării articolului 39 din Regulamentul Curții, reclamanta a fost expulsată din teritoriul italian și astfel allungată de familia sa timp de aproximativ un an și doi luni (de la 6 septembrie 2005 la 9 noiembrie 2006).

La lumina tuturor acestor elemente, Curtea consideră că măsura litigioasă nu a fost proporțională cu obiectivul urmărit. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției. II.

Reclamanta solicită 50.000 EUR ca titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantei 15.000 EUR ca titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Referindu-se la "daunele materiale" pe care ar fi suferit-o, reclamanta solicită de asemenea 10.504,49 EUR pentru cheltuielile și costurile procedurilor în fața Curții și în fața instanțelor naționale.

Curtea consideră că această cerere trebuie analizată sub unghiul cheltuielilor și costurilor suportate în procedura internă și în cea în fața Curții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În specie și ținând seama de documentele puțin detaliate în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea relativă la cheltuielile și costurile procedurii naționale, dar consideră rezonabilă suma de 2.000 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să adapteze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilitației de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 15.000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca taxă, pentru prejudiciu moral; ii. 2.000 EUR (doi mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca taxă de reclamantă, pentru cheltuielile și costurile; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă în rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stanley Naismith Peer Lorenzen Grefier Președinte [1]. Nu rezultă din dosar că această ordonanță a fost executată.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31956/05) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de la Bosnie ‑ Herzégovine, M me Nevresa Hamidovic (« la requérante »), a saisi la Cour le 2 septembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Luca Santini, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, ainsi que par son coagent, M me P. Accardo.

La requérante alléguait la violation des articles 8 (droit au respect de la vie privée et familiale) et 34 de la Convention en raison de son expulsion du territoire italien.

Le 5 avril 2007, la Cour a invité le gouvernement de la Bosnie ‑ Herzégovine à présenter, s’il le souhaitait, des observations écrites sur cette affaire en vertu de l’article 36 § 1 de la Convention. Le gouvernement de la Bosnie-Herzégovine n’a pas donné suite à cette demande.

Par une décision du 13 septembre 2011, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable. EN FAIT I.

La requérante est née en 1975 et réside à Rome. Ressortissante de la Bosnie-Herzégovine d’origine rom, elle se maria à Rome en 1991. Cinq enfants naquirent de cette union, respectivement en 1992, 1993, 1995, 2001 et 2002. L’ensemble de la famille est installé dans le camp pour nomades « Castel Romano », à Rome.

Le dossier fait apparaître une inscription des trois premiers enfants à l’école pour les années scolaires 1999-2000 et 2002-2003. D’après les bulletins scolaires, leur fréquentation de l’école était discontinue.

L’époux de la requérante, également ressortissant de la Bosnie ‑ Herzégovine d’origine rom, est employé dans une coopérative. Selon les informations fournies par le Gouvernement le 24 juin 2011, celui ‑ ci est actuellement titulaire d’un permis de séjour délivré à une date non précisée et valable jusqu’au 11 juillet 2013. Pendant les années de résidence en Italie, le permis de séjour de l’époux de la requérante a expiré et a été renouvelé à plusieurs reprises. 2. Le séjour de la requérante en Italie et la procédure d’expulsion dont elle a fait l’objet

Le 13 janvier 1996, la requérante obtint un permis de séjour en tant que ressortissante de l’ex-Yougoslavie pour motifs extraordinaires de caractère humanitaire. Ce permis fut révoqué le 9 octobre 1997 pour des raisons qui ne sont pas connues.

Le 19 août 1998, la requérante demanda le renouvellement de son permis auprès de la préfecture de police de Rome. Par une décision du 18 mai 1999, cette demande fut rejetée au motif que la requérante avait commis des infractions pénales.

Le 24 septembre 2002, le consulat général de Bosnie-Herzégovine à Milan délivra à la requérante un passeport valable jusqu’au 24 septembre 2007.

A la suite d’un contrôle des pièces d’identité de la requérante effectué à Alba Adriatica (Teramo), par un arrêté du 20 juillet 2005, le préfet de Teramo ordonna l’expulsion de cette dernière au motif qu’elle résidait irrégulièrement sur le territoire italien. La requérante fut donc placée dans le centre de rétention temporaire de Ponte Galeria, à Rome.

Le 2 août 2005, la requérante attaqua cette décision devant le juge de paix de Teramo. Elle invoqua, entre autres, son droit au respect de la vie familiale, tel que protégé par l’article 8 de la Convention.

Le 24 août 2005, le juge de paix rejeta cette demande, considérant que l’arrêté litigieux avait été adopté conformément à la loi. Il releva d’abord que le permis de séjour de la requérante avait été révoqué le 9 octobre 1997 et que son renouvellement n’avait pas été demandé dans les soixante jours prévus par l’article 13, alinéa 2 b), du décret-loi n o 286 du 25 juillet 1998 (« le décret-loi n o 286/98 » ; voir la partie « Droit interne pertinent »). Il souligna aussi que la requérante avait déjà fait l’objet d’un arrêté d’expulsion le 9 octobre 1991 [1] ainsi que de nombreuses procédures pénales.

Quant à la nécessité de maintenir l’unité familiale, le juge releva que le permis de séjour de l’époux de la requérante avait expiré en 2004, qu’aucune preuve de scolarisation des enfants du couple ni d’insertion sociale de la famille n’avait été fournie et que, de toute manière, le droit de maintenir l’unité familiale n’était reconnu qu’aux étrangers titulaires d’un permis de séjour régulier, selon l’article 28 du décret-loi n o 286/98.

Le juge releva enfin que, selon l’article 19 du même décret-loi, les mineurs ont la possibilité de suivre le parent expulsé et que le tribunal pour enfants a le pouvoir d’autoriser l’entrée ou le séjour du membre de la famille expulsé pour une période de temps donnée. De l’avis du juge, ce système permettrait de concilier l’exigence du respect de l’unité familiale tout en évitant que la présence de mineurs empêche l’application de la législation visant à protéger l’intégrité des frontières. 3. Les informations résultant du casier judiciaire de la requérante

Entre 1985 (époque à laquelle elle était âgée de dix ans) et 1990, la police de Rome arrêta la requérante à quatre reprises pour vol aggravé et vol à la tire.

Au courant des mois d’avril et d’août 1995, la requérante fut appréhendée par la police à deux reprises pour mendicité. Des procédures pénales furent entamées ; elles se terminèrent par deux décisions de classement sans suite.

En 2003, la requérante fut appréhendée par la police pour mendicité avec utilisation de mineurs – en l’espèce, ses enfants – âgés de neuf mois et dix ans à l’époque. Par un jugement du 24 novembre 2003, le tribunal de Rimini condamna la requérante à un mois et quinze jours de réclusion. Cette peine fut ensuite remplacée par une amende de 1 710 euros (EUR).

L’infraction dont il est question, prévue par l’article 671 du code pénal, fut ensuite dépénalisée par la loi n o 94 du 15 juillet 2009. 4. L’expulsion de la requérante et l’application de l’article 39 du règlement de la Cour

Lors de l’introduction de la présente requête par téléfax, le vendredi 2 septembre 2005 à 11 h 33, la requérante demanda l’application de l’article 39 du règlement de la Cour, alléguant que son éventuelle expulsion aurait entraîné la violation de l’article 8 de la Convention, quant à sa vie privée et familiale.

Le jour même, la Cour décida de faire droit à cette demande ; un téléfax fut ainsi envoyé, à 18 h 36, à la représentation permanente de l’Italie auprès du Conseil de l’Europe. Par un téléfax du 6 septembre 2005, le représentant de la requérante indiqua au greffe de la Cour avoir informé par téléfax, le 5 septembre 2005 à 13 h 08, le centre de rétention de Rome – Ponte Galeria, où la requérante était retenue, que l’article 39 du règlement avait été appliqué. Le matin du 6 septembre 2005, cependant, la requérante fut accompagnée à l’aéroport et embarquée sur un vol partant à 10 heures pour Sarajevo.

Le 8 septembre 2005, la requérante introduisit une demande d’autorisation spéciale devant le ministère de l’Intérieur afin de revenir en Italie (article 13, alinéa 13, du décret-loi n o 286/98).

Par une lettre du 16 septembre 2005, le ministère de l’Intérieur invita le ministère des Affaires étrangères à mettre en place les mesures nécessaires afin de réadmettre la requérante en Italie.

Le 12 janvier 2006, le ministère de l’Intérieur demanda au conseil de la requérante l’adresse en Bosnie-Herzégovine de cette dernière. Le 16 janvier suivant, le conseil communiqua ne pas être en mesure de fournir cette information.

Le 5 juin 2006, le bureau de l’immigration du commissariat de police de Rome transmit à l’Ambassade d’Italie à Sarajevo son avis favorable au retour de la requérante en Italie. L’ambassade convoqua donc la requérante à plusieurs reprises afin de lui délivrer un visa d’entrée, toutefois sans succès. La requérante se présenta enfin à l’Ambassade le 18 octobre 2006.

Selon les informations fournies par le conseil de la requérante, le 9 novembre 2006, celle-ci revint en Italie, munie d’un permis d’entrée sur le territoire fourni par l’ambassade d’Italie à Sarajevo.

Le 12 mars 2007, le décret d’expulsion dont la requérante avait fait l’objet fut révoqué.

A une date non précisée après le retour de la requérante en Italie, le ministère de l’Intérieur délivra à celle-ci un permis de séjour valable jusqu’au 14 décembre 2013. II.

Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante allègue que l’exécution de la décision de l’expulser vers la Bosnie-Herzégovine a entraîné la violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale car elle a été obligée de quitter son mari et ses enfants résidant en Italie. Cet article est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...). 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » A. La position des parties

Le Gouvernement observe que la requérante a fondé une famille au cours de sa clandestinité en Italie et qu’elle n’a fourni aucune preuve quant à la scolarisation de ses enfants et à l’insertion sociale de sa famille.

Il soutient aussi que l’expulsion de la requérante a été ordonnée sur la base de l’article 5 du décret-loi n o 286/98 , celle-ci étant dépourvue d’un permis de séjour en cours de validité, et qu’aucune des raisons prévues par les articles 13 alinéa 2 b) (force majeure) et 19 dudit décret ne faisait obstacle à cette expulsion.

La requérante expose avoir des liens familiaux solides en Italie, à savoir son époux et ses cinq enfants. Elle indique également résider en Italie depuis 1988 et avoir été titulaire d’un permis de séjour pour une courte période dans les années 90.

La requérante soutient aussi que la décision de l’expulser était dépourvue de fondement puisque, conformément à l’article 29 du décret-loi n o 286/98, elle aurait pu obtenir le regroupement familial. B. L’appréciation de la Cour 1. Les principes généraux

La Cour rappelle à titre liminaire que la Convention ne garantit pas, en tant que tel, le droit d’entrer ou de résider sur le territoire d’un Etat dont on n’est pas ressortissant, et que les Etats contractants ont le droit de contrôler, en vertu d’un principe de droit international bien établi, l’entrée, le séjour et l’éloignement des non-nationaux (voir, parmi beaucoup d’autres, El Boujaïdi c. France , 26 septembre 1997 , § 39, Recueil des arrêts et décisions 1997-VI ; Baghli c. France , n o 34374/97, § 45, CEDH 1999-VIII, et Boultif c. Suisse , n o 54273/00, § 39, CEDH 2001-IX).

Cependant, les décisions prises par les Etats en matière d’immigration peuvent, dans certains cas, constituer une ingérence dans l’exercice du droit au respect de la vie privée et familiale protégé par l’article 8 § 1 de la Convention, notamment lorsque les intéressés possèdent, dans l’Etat d’accueil, des liens personnels ou familiaux suffisamment forts qui risquent d’être gravement affectés en cas d’application d’une mesure d’éloignement. Pareille ingérence enfreint l’article 8, sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou plusieurs buts légitimes au regard du deuxième paragraphe dudit article et apparaît « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre ( Moustaquim c. Belgique , 18 février 1991, § 36, série A n o 193 ; Dalia c. France , 19 février 1998, § 52, Recueil 1998 ‑ I ; Amrollahi c. Danemark , n o 56811/00, § 33, 11 juillet 2002 ; Kaftaïlova c. Lettonie , n o 59643/00, 22 juin 2006 et Nada c. Suisse [GC], n o 10593/08, § 167, 12 septembre 2012).

La Cour relève aussi que l’article 8 n’emporte pas une obligation générale pour un Etat de respecter le choix par des immigrants de leur pays de résidence et d’autoriser le regroupement familial sur le territoire de ce pays. Cela dit, dans une affaire qui concerne la vie familiale aussi bien que l’immigration, l’étendue des obligations pour l’Etat d’admettre sur son territoire des proches de personnes qui y résident varie en fonction de la situation particulière des personnes concernées et de l’intérêt général ( Gül c. Suisse , 19 février 1996, § 38, Recueil 1996-I, Rodrigues da Silva et Hoogkamer c. Pays-Bas , n o 50435/99, § 39, CEDH 2006 ‑ I). 2. L’application des principes susmentionnés dans le cas d’espèce a) Le droit au respect de la vie privée et familiale de la requérante

Dans le cas d’espèce, nul ne peut douter que la requérante a tissé en Italie des liens solides. Il ressort du dossier que la requérante réside en Italie depuis 1985 (moment où elle fut arrêtée pour la première fois), soit depuis l’âge de dix ans. Compte tenu du laps de temps considérable pendant lequel la requérante a vécu sur le territoire italien, il ne prête pas à controverse que la requérante a noué des relations personnelles, sociales et économiques qui sont constitutives de la vie privée de tout être humain ( Kaftaïlova , précité, §§ 63 et 67).

La Cour considère en outre que l’existence d’une vie familiale de la requérante est également établie : cette dernière s’est mariée en Italie en 1991, cinq enfants sont nés de cette union et toute la famille réside en Italie depuis lors (voir, mutatis mutandis , C. c. Belgique , 7 août 1996, § 34, in fine , Recueil 1996 ‑ III). b) L’existence d’une ingérence, d’une base légale et d’un but légitime

La Cour relève que la mesure d’expulsion dont la requérante a fait l’objet a constitué une ingérence dans son droit au respect de sa vie privée et familiale. Cette mesure était prévue par la loi (à savoir, le décret-loi n o 286 du 25 juillet 1998) et poursuivait un but légitime consistant en la sûreté publique et la défense de l’ordre. c) La proportionnalité de la mesure litigieuse avec le but poursuivi

La Cour se réfère aux critères établis par sa jurisprudence sur le respect des obligations découlant de l’article 8 de la Convention en matière d’interdiction du territoire à la suite d’une condamnation pénale ( Boultif , précité, § 48, et Üner c. Pays-Bas [GC], n o 46410/99, §§ 57-58, CEDH 2006 ‑ XII) et de respect de la législation sur l’immigration (voir, parmi beaucoup d’autres, Rodrigues da Silva et Hoogkamer , précité, § 39), à savoir : – la nature et la gravité de l’infraction commise ; – la durée du séjour de l’intéressé dans le pays dont il doit être expulsé ; – sa situation familiale (le cas échéant, la durée de son mariage) ; – la naissance éventuelle d’enfants du mariage, leur âge ; – l’étendue des liens que les personnes concernées ont avec l’Etat contractant en cause ; – la question de savoir s’il existe ou non des obstacles insurmontables à ce que la famille vive dans le pays d’origine ; – et la question de savoir si la vie familiale en cause s’est développée à une époque où les personnes concernées savaient que la situation de l’une d’elles au regard des règles d’immigration était telle qu’il était immédiatement clair que le maintien de cette vie familiale au sein de l’Etat hôte revêtirait d’emblée un caractère précaire.

Se tournant vers le cas d’espèce, la Cour relève tout d’abord que la requérante a été condamnée une fois pour mendicité avec utilisation de mineurs à une peine de réclusion et que cette peine a par la suite été remplacée par une amende. Elle note encore que l’article 671 du code pénal, prévoyant l’infraction litigieuse, a été abrogé par la loi n o 94 du 15 juillet 2009. La Cour estime que cette infraction n’est pas de nature à être qualifiée de « grave » au sens de la jurisprudence de la Cour ( Kaftaïlova , précité, § 68 ; Ezzouhdi c. France , n o 47160/99, § 34, 13 février 2001, et, mutatis mutandis , El Boujaïdi , précité, § 41). La Cour note de surcroît que les procédures pénales entamées à l’encontre de la requérante à la suite de son appréhension en 1995 pour mendicité ont été classées sans suite (voir paragraphe 18 ci-dessus).

Quant à l’existence de liens familiaux, la Cour note à nouveau que la requérante, résidant en Italie depuis l’âge de dix ans, s’est mariée dans ce pays et que cinq enfants sont nés de cette union. En tout état de cause, même en concédant que la requérante n’a pas fourni la preuve d’une scolarisation continue et effective de ses enfants, la Cour relève que l’ensemble de la famille a vécu sans interruption jusqu’à ce jour en Italie : la possibilité pour toute la famille de s’établir en Bosnie-Herzégovine pour y rejoindre la requérante est donc peu réaliste, les enfants n’ayant aucune attache dans ce pays.

La Cour ne perd pas de vue que la requérante résidait de façon irrégulière en Italie au moment où elle a été touchée par l’arrêté d’expulsion et qu’elle ne pouvait pas ignorer la précarité qui en découlait ( Dalia , précité, § 54 ; Useinov c. Pays-Bas (déc.), n o 61292/00, 11 avril 2006 ; Syssoyeva et autres c. Lettonie (radiation) [GC], n o 60654/00, § 94, CEDH 2007 ‑ I, et, mutatis mutandis , Mawaka c. Pays-Bas , n o 29031/04, § 61, 1 er juin 2010). Il n’en demeure pas moins que la requérante a obtenu un permis de séjour pendant une courte période en 1996-1997 et que, d’après les informations reçues par le gouvernement défendeur, elle est à présent titulaire d’un permis de séjour valable jusqu’au 14 décembre 2013. La Cour estime donc que la requérante n’était pas dans une situation où elle ne pouvait à aucun moment raisonnablement s’attendre à pouvoir continuer sa vie familiale dans le pays hôte ( Rodrigues da Silva et Hoogkamer , précité, § 43, et Solomon c. Pays-Bas (déc.) n o 44328/95, 5 septembre 2000).

Qui plus est, la Cour constate que, en dépit de l’application de l’article 39 du règlement de la Cour, la requérante a été expulsée du territoire italien et ainsi éloignée de sa famille pendant environ un an et deux mois (du 6 septembre 2005 au 9 novembre 2006).

A la lumière de l’ensemble de ces éléments, la Cour estime que la mesure litigieuse n’a pas été proportionnée à l’objectif poursuivi. Il y a donc eu violation de l’article 8 de la Convention. II.

La requérante demande 50 000 EUR au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 15 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Se référant au « dommage matériel » qu’elle aurait subi, la requérante demande également 10 504,49 EUR pour les frais et dépens des procédures devant la Cour et devant les instances nationales.

La Cour estime que cette demande doit être analysée sous l’angle des frais et dépens encourus dans la procédure interne et dans celle devant la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement des frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents peu détaillés en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, mais estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 15 000 EUR (quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral; ii. 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Peer Lorenzen Greffier Président [1] . Il ne ressort pas du dossier que cet arrêté ait été exécuté.