Salvatore Coppola și alții împotriva Italiei

La originea dosarelor se află cinci cereri (nr. 5179/05, 14611/05, 29701/06, 9041/05 și 8239/05) împotriva Republicii Italiene, prezentate Curții de cetățeni ai acestui stat („reclamanții"), (a se vedea tabelul anexat), între decembrie 2004 și iulie 2006, în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Numele reprezentanților reclamanților sunt indicați în tabelul din anexă. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, doamna E. Spatafora, precum și de coagentul acestuia, doamna P. Accardo.

Cererile au fost comunicate Guvernului între martie 2007 și ianuarie 2008. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT

Prin sentință depusă pe 8 ianuarie 1988, tribunalul din Catania a declarat falimentul societății de fapt existente între reclamanți, precum și falimentul personal al acestora.

Prin decizie din 10 ianuarie 2003, afișată la tribunal pe 21 februarie 2003, tribunalul a închis procedura pentru repartizarea finală a activelor falimentului. 2. Procedura introdusă conform "legii Pinto"

Pe 20 septembrie 2003, reclamanții au introdus un recurs în fața curții de apel din Messina cerând repararea prejudiciului moral pe care estimau că l-au suferit din cauza duratei procedurii, precum și a prelungirii incapacităților rezultate din declararea lor în faliment.

Prin decizie notificată baroului Statului pe 8 mai 2004, curtea de apel a acordat 10.000 euro (EUR) d-lui Salvatore Coppola, 5.500 EUR d-lui Giuseppe Coppola și 4.000 EUR doamnei Maria Catania.

Această decizie a devenit definitivă pe 7 iulie 2004, adică șaizeci de zile după notificarea sa, în conformitate cu art. 325 din codul procedurilor civile. 2. Cerere nr. 14611/05 Vittorino Iotti c. Italia

Prin sentință depusă pe 6 noiembrie 1984, tribunalul din Reggio Emilia a declarat falimentul personal al reclamantului.

Prin decizie din 16 august 2001, judecătorul delegat a închis procedura din cauza repartizării finale a activelor falimentului.

Pe 19 iunie 2003, reclamantul a introdus o cerere în fața tribunalului pentru a obține reabilitarea sa.

Prin sentință depusă pe 12 august 2003, tribunalul a respins această cerere pe motiv că era prematură. El a amintit că, conform articolului 143 alineatul 3 din legea privind falimentul, reabilitarea nu putea fi acordată decât dacă persoana declarată în faliment a demonstrat bunăcuviință timp de o perioadă de cel puțin cinci ani după închiderea procedurii. 3. Cerere nr. 29701/06 Suma c. Italia 1. Procedura de faliment

Prin sentință depusă pe 9 martie 1991, tribunalul din Siracuza a declarat falimentul personal al reclamantului.

Prin decizie depusă pe 9 noiembrie 2005, afișată la tribunal pe 10 noiembrie 2005, respectiva jurisdicție a închis procedura din cauza repartizării finale a activelor falimentului. Această decizie a devenit definitivă pe 25 noiembrie 2005, adică cincisprezece zile după afișare, în sensul articolului 119 din legea privind falimentul. 2. Procedura executorii

În cadrul unei proceduri de execuție inițiate pe 6 octombrie 1988 de societatea C. S.p.a. privind un bun imobil aparținând reclamantului, pe 15 decembrie 1993, acest bun a fost vândut și, pe 23 ianuarie 1995, suma rezultată din vânzare a fost versată în activele falimentului. 3. Procedura introdusă conform "legii Pinto"

Pe 1 aprilie 2004, reclamantul a introdus un recurs în fața curții de apel din Messina conform "legii Pinto" pentru a se plânge de durata procedurii de faliment și cea a execuției, precum și de incapacitățile rezultate din declararea sa în faliment.

Prin decizie din 23 martie 2005, curtea a acordat reclamantului 15.000,00 EUR cu titlu de despăgubire morală pentru durata procedurilor, precum și a incapacităților rezultate din declararea în faliment.

Pe 7 iunie 2005, reclamantul a depus recurs în casație.

Prin hotărâre depusă pe 16 ianuarie 2007, Curtea de Casație l-a respins pe reclamant. 4. Cerere nr. 9041/05 Spanò c. Italia 1. Procedura de faliment

Prin sentință depusă pe 24 septembrie 1986, tribunalul din Trapani a declarat falimentul societății M.C., din care reclamantul era asociat comanditar, precum și falimentul personal al acestuia.

Prin decizie depusă pe 24 septembrie 2003, tribunalul a închis procedura pentru repartizarea finală a activelor falimentului. 2. Procedura introdusă conform "legii Pinto"

Pe 4 februarie 2003, reclamantul a introdus un recurs în fața curții de apel din Caltanissetta conform "legii Pinto" pentru a obține repararea prejudiciului pe care estimau că l-a suferit din cauza duratei procedurii, precum și a incapacităților rezultate din declararea sa în faliment.

Prin decizie depusă pe 24 iunie 2003, curtea de apel a acordat reclamantului 7.000 EUR cu acest titlu. Această decizie a devenit definitivă pe 9 august 2004. 5. Cerere nr. 8239/05 Brugiafreddo și Falcone c. Italia 1. Procedura de faliment

Prin sentință depusă pe 21 mai 1993, tribunalul din Cuneo a declarat falimentul personal al reclamanților, în calitate de asociați ai societății I.

Pe 16 iunie 1993, reclamanții au introdus un recurs în opoziție pentru a obține revocarea declarării lor în faliment.

Prin sentință depusă pe 28 aprilie 1999, tribunalul a admis cererea. 2. Procedura introdusă conform "legii Pinto"

Pe 3 august 2001, reclamanții au sesizat curtea de apel din Milano conform "legii Pinto" plângindu-se de durata excesivă a procedurii.

Prin decizie depusă pe 20 noiembrie 2001, curtea de apel a acordat fiecărei reclamante 4.000.000 lire italiene (ITL) (aproximativ 2.065,80 EUR) în repararea daunelor morale pe care le-au suferit din cauza duratei procedurii, precum și 1.500.000 ITL (aproximativ 774,60 EUR) în comun pentru cheltuieli și dépens.

Reclamanții au depus recurs în casație, dar au fost respinse prin hotărâre depusă pe 5 august 2004.

Această dispoziție a fost abrogată pe 16 ianuarie 2006 prin art. 47 din legea nr. 5 din 2006.

Prin hotărârea sa nr. 39 din 5 martie 2008, Curtea Constituțională a declarat art. 50 din legea veche privind falimentul neconstituțional în măsura în care aceasta prevedea că incapacitățile personale rezultate din declararea în faliment ar continua dincolo de închiderea procedurii.

În hotărârea sa nr. 4630 din 26 februarie 2009, Curtea de Casație a constatat că legea nr. 5 din 2006 nu indicase care era dies ad quem al încetării incapacităților personale rezultate din faliment atunci când procedura de faliment era închisă la o dată anterioară intrării în vigoare a noii legi. Pentru a umple această lacună, ea a indicat că data respectivă corespundea datei închiderii procedurii de faliment. ÎN DREPT

Invocând art. 8 al Convenției, reclamanții denunță o atingere a dreptului lor la respect al vieții private și familiare din cauza înscrierii numelor lor în registrul celor declarați în faliment și se plâng că nu pot cere reabilitarea lor decât cinci ani după închiderea procedurii de faliment. art. 8 al Convenției este redactat în felul următor: "1. Orice persoană are dreptul la respect al vieții private și familiare (...) și al corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitate națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora." A. Asupra admisibilității

Guvernul susține că, în conformitate cu interpretarea urmărită de Curtea Constituțională și Curtea de Casație, incapacitățile rezultate din înscrierea numelor reclamanților în registrul celor declarați în faliment au luat sfârșit la dările în care procedurile de faliment au fost închise. Cererile fiind introduse mai mult de șase luni după închiderea diferitelor proceduri de faliment, ele ar fi deci tardive.

Reclamanții se opun acestei teze și reiterează plângerile lor.

Curtea constată că reclamanții nu au etalonsat partea plângerii referitoare la dreptul la respect al vieții familiare. Această parte a cererii trebuie deci respinsă pentru lipsă evidentă de temei, în sensul articolelor 35 §§ 4 și 5 al Convenției.

Privitor la mijlocul referitor la viața privată, Curtea constată că hotărârile indicate de guvernul pârât au fost pronunțate în martie 2008 și februarie 2009 (paragrafele 33 și 34 de mai sus), ulterior, prin urmare, introducerii cererilor în fața Curții. În plus, art. 50 din legea veche privind falimentul fiind abrogat pe 16 ianuarie 2006, toate cererile în cauză au fost bine introduse în fața Curții înainte de expirarea termenului de șase luni al articolului 35 § 1 al Convenției (a se vedea tabelul anexat). În consecință, excepția Guvernului trebuie respinsă.

Această parte a plângerii nu este în mod evident prost fundată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Curtea constată, de altfel, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să fie declarată admisibilă. B. Pe fond

Curtea reamintește că a tratat deja dosare care ridică întrebări asemănătoare cu cele ale cazurilor de față și a constatat încălcarea articolului 8 al Convenției sub unghiul dreptului la respect al vieții private (a se vedea, printre alte, Campagnano c. Italia, citat mai sus, §§ 50-66, Albanese c. Italia, citat mai sus, §§ 50-66 și Vitiello c. Italia, citat mai sus, §§ 44-62).

Curtea a examinat dosarele în cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat nici fapt nici argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită. Curtea estimează, prin urmare, că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției. III. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLELOR 6 § 1 (DREPTUL DE A INTENTA PROCES), 8 DIN CONVENȚIE (DREPTUL LA RESPECT AL CORESPONDENȚEI), 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ȘI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 4

Reclamanții (cereri nr. 1, 3, 4 și 5) se plâng de încălcarea dreptului lor la respect al corespondenței, a dreptului lor la respect al bunurilor și a libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurilor. Aceste plângeri se referă la articolele 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții din cererea nr. 5 se plâng, de asemenea, de incapacitatea lor prelungită de a intenta proces din cauza duratei procedurii. Textul articolului 8 este reprodus mai sus. Celelalte dispoziții sunt redactate în felul următor: art. 6 § 1 din Convenție "1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide, fie asupra litigiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)" art. 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect al bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi." art. 2 din Protocolul nr. 4 "1. Orice persoană care se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și de a-și alege liber reședința. 2. Orice persoană este liberă să plece din orice țară, inclusiv din propria țară. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. 4. Drepturile recunoscute la §1 pot fi, de asemenea, într-o anumită măsură și zone determinate, supuse restricțiilor care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică."

Guvernul observă că anumitor reclamanți nu le-au epuizat remediul prevăzut de "legea Pinto", în timp ce alții au obținut o despăgubire suficientă în cadrul acestei proceduri.

Reclamanții contestă această teză și reiterează plângerile lor.

În ceea ce privește cererile nr. 1 și 4, reclamanții nu s-au pourvut în casație pentru a se plânge de durata excesivă a incapacităților rezultate din declararea lor în faliment. Această parte a cererilor trebuie deci respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne conform articolelor 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

În ceea ce privește cererile nr. 3 și 5, Curtea constată că procedurile interne au durat respectiv aproximativ cincisprezece ani și șase ani. Ea estimează că, ținând seama de elementele dosarelor în cauză, ar fi putut acorda, în absența căilor de atac interne, 22.000 și 4.500 EUR respectiv. Ea observă că reclamanții au obținut 15.000 EUR, în primul caz, și 2.065,80 EUR, în al doilea caz, ceea ce reprezintă aproximativ 68%, în primul caz, și 46%, în al doilea caz, din suma pe care Curtea ar fi putut-o acorda celor interesați ținând seama de criteriile stabilite în jurisprudența sa (Cocchiarella c. Italia [Marea Cameră], nr. 886/01, § 146, CEDO 2006-V, Di Sante c. Italia, nr. 56079/00, hotărâre, 14 iunie 2007, mutatis mutandis, De Blasi c. Italia, nr. 1595/02, §§ 19-30, 5 octombrie 2006, Gallucci c. Italia, nr. 10756/02, §§ 24-30, 12 iunie 2007, Esposito c. Italia, nr. 35771/03, §§ 16-28 și 31-35, 27 noiembrie 2007 și, mutatis mutandis, Garino c. Italia (hotărâre), nr. 16605/03, 16641/03 și 16644/03, 18 mai 2006).

Curtea consideră că, în aceste două dosare, despăgubirile s-au dovedit suficiente și adecvate. Rezultă din aceasta că reclamanții nu mai pot pretinde a fi victime, în sensul articolului 34 al Convenției, a încălcării pe care o susțin. Această plângere trebuie respinsă în aplicarea articolelor 34 și 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Guvernul contestă această teză.

Reclamanții reiterează plângerea lor.

Curtea reamintește că, fiind stăpână pe calificarea juridică a faptelor din dosare, nu se consideră obligată de cea care i se atribuie de reclamanți. O plângere se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simplele mijloace sau argumente juridice invocate (a se vedea, de exemplu, Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I).

Ținând seama de circumstanțele cazului de față, Curtea consideră că această plângere trebuie examinată doar sub unghiul articolului 13 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Bottaro c. Italia, nr. 56298/00, §§ 41-46 17 iulie 2003) în cele două aspecte ale sale.

În ceea ce privește aspectul de sus, ridicat doar în cererea nr. 3 și legat de durata incapacităților rezultate din declararea de faliment (§43 de mai sus), Curtea reamintește că a concluzionat la non-încălcarea articolelor 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 (§47 de mai sus). În consecință, nu fiind vorba de plângeri "sustenabile" în raport cu Convenția, Curtea estimează că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod evident prost fundată conform articolelor 35 §§ 3 și 4 al Convenției (Brancatelli c. Italia (hotărâre), nr. 21229/02, 11 mai 2006).

Privitor la aspectul de jos al plângerii, ridicat în cele două cereri în cauză și referitor la incapacitățile rezultate din înscrierea numelor reclamanților în registrul celor declarați în faliment, Curtea constată că acesta nu este în mod evident prost fondat în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Curtea constată, de altfel, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să fie declarat admisibil. B. Pe fond

Curtea a tratat deja dosare care ridică întrebări asemănătoare și a constatat încălcarea articolului 13 al Convenției (a se vedea Bottaro c. Italia, citat mai sus, §§ 41-46 și De Blasi c. Italia, citat mai sus, §§ 58-59).

Curtea a examinat cererile nr. 2 și 3 și consideră că Guvernul nu a furnizat nici fapt nici argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în aceste două cazuri.

Din aceasta, ea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției privind incapacitățile rezultate din înscrierea numelor reclamanților în registrul celor declarați în faliment.

Guvernul contestă această teză.

Reclamanții reiterează plângerea lor.

Curtea constată că această plângere a fost introdusă mai mult de șase luni după încetarea interdicției litigioase (a se vedea tabelul anexat). Curtea constată deci că această plângere este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu articolele 35 §§ 1 și 4 al Convenției. VI. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE (TERMEN REZONABIL)

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții (cereri nr. 3, 4 și 5) se plâng de durata procedurii de faliment. Reclamantul din cererea nr. 3 se plânge, de asemenea, de durata procedurii executorii.

Guvernul observă că anumitor reclamanți nu le-au epuizat remediul prevăzut de "legea Pinto", în timp ce alții au obținut o despăgubire suficientă în cadrul acestei proceduri.

Privitor la cererile nr. 3 și 5, Curtea trimite la considerațiile dezvoltate în cadrul plângerii reclamanților referitoare la durata incapacităților rezultate din declararea lor în faliment. Din motivele expuse la paragrafele 48 și 49 de mai sus, ea estimează că reclamanții nu mai pot pretinde a fi victime, în sensul articolului 34 al Convenției, a încălcării pe care o susțin. Această plângere trebuie respinsă în aplicarea articolelor 34 și 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

În ceea ce privește cererea nr. 4, Curtea reia că reclamantul nu s-a pourvut în casație pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii (a se vedea §47 de mai sus). Această parte a cererii este deci inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în sensul articolelor 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Sumele reclamate de reclamanți cu titlu de prejudiciu material și moral pe care estimează că l-au suferit figurează în tabelul din anexă.

Guvernul se opune acestor pretenții.

Curtea nu observă nici o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și daunele materiale susținute și respinge aceste cereri. Privitor la încălcarea articolelor 8 (dreptul la respect al vieții private) și 13 al Convenției, Curtea estimează că, ținând seama de ansamblul circumstanțelor dosarelor, constatările de încălcare din prezenta hotărâre furnizează în ele însele o satisfacție echitabilă suficientă (a se vedea Campagnano c. Italia, citat mai sus, § 81). B. Cheltuieli și dépens

Sumele reclamate de reclamanți pentru cheltuielile și dépens în care au avut loc în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții figurează în tabelul din anexă.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de documentele pe care le are și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața sa și o acordă pentru fiecare cerere (în comun reclamanților, atunci când o cerere este introdusă de mai mulți reclamanți). C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să raporteze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărâște să unească cererile și să le examineze împreună într-o singură hotărâre; 2. Declară cererile admisibile privind plângerile referitoare la art. 8 din Convenție, privind dreptul la respect al vieții private (cele cinci cereri), și 13 din Convenție, privind partea acestei plângeri legată de incapacitățile rezultate din înscrierea numelor reclamanților în registrul celor declarați în faliment (cereri nr. 2 și 3), și inadmisibile pentru rest; 3. Zice că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție (dreptul la respect al vieții private) pentru ansamblul cererilor; 4. Zice că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție privind cererile nr. 2 și 3; 5. Zice a) că constatările de încălcare constituie în ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți privind încălcarea articolului 8 (dreptul la respect al vieții private) și 13 al Convenției; b) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni, 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamanți, pentru cheltuieli și dépens pentru fiecare cerere (în comun reclamanților, atunci când o cerere este introdusă de mai mulți reclamanți); c) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 decembrie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Grefier adjunct Președinte ANEXĂ Nr. Cerere Nr. Introdusă pe Reclamant Data nașterii Loc de reședință Reprezentat de Dări de comunicare a cererilor guvernului pârât Date de încetare a interdicției drepturilor electorale Cerere cu titlu de satisfacție echitabilă 1 5179/05 23/12/2004 D. Salvatore Coppola, D. Giuseppe Coppola și Dna Maria Catania, 1967, 1940 și 1948, Gravina di Catania (Catania) D. Angelo Coppola, avocat la Catania 9/3/2007 Prejudiciu moral: 65.000 EUR (D. Salvatore Coppola), 44.500 EUR (D. Giuseppe Coppola), 36.000 EUR (Dna Maria Catania). Cheltuieli și dépens: reclamanții se remit la înțelepciunea Curții 2 14611/05 23/2/2005 Vittorino Iotti, 1932, Parma D. Claudio Defilippi, avocat la Parma 9/3/2007 Prejudiciu material: 20.000 EUR, Prejudiciu moral: 50.000 EUR. Cheltuieli și dépens în fața Curții: 7.838,50 EUR; în fața jurisdicțiilor naționale: 2.541,78 EUR 3 29701/06 11/7/2006 Francesco Suma, Avola (Siracuza) D. Francesco Magro, avocat la Avola 14/1/2008 9/3/1996 Prejudiciu moral: 25.000 EUR. Cheltuieli și dépens în fața Curții: 3.506,25 EUR; în fața instanțelor interne: 5.300,12 EUR 4 9041/05 22/2/2005 Pietro Spanò, 1954, Valderice (Trapani) Dna Rosa Sanna, avocat la Erice (Trapani) 16/04/2007 24/09/1991 Prejudiciu moral și material: 516.456,89 EUR. Cheltuieli și dépens în fața Curții: reclamantul se remit la înțelepciunea Curții 5 8239/05 3/2/2005 Dnele Giovanna Brugiafreddo și Paola Falcone, 1962, Cuneo D. Dario Gramaglia, avocat la Alba 5/11/2007 21/05/1998 Prejudiciu moral: 50.000 EUR, pentru fiecare din reclamante Prejudiciu material: 293.319,73 EUR. Cheltuieli și dépens în fața Curții și instanțelor naționale: 39.278,78 EUR

A l’origine des affaires se trouvent cinq requêtes (n os 5179/05, 14611/05, 29701/06, 9041/05 et 8239/05) dirigées contre la République italienne et dont des ressortissants de cet Etat (« les requérants »), (voir tableau annexe), ont saisi la Cour, entre décembre 2004 et juillet 2006, en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les noms des représentants des requérants sont indiqués dans le tableau en annexe. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, ainsi que par son coagent, M me P. Accardo.

Les requêtes ont été communiquées au Gouvernement entre mars 2007 et janvier 2008. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Par un jugement déposé le 8 janvier 1988, le tribunal de Catane déclara la faillite de la société de fait existant entre les requérants ainsi que la faillite personnelle de ceux-ci.

Par une décision du 10 janvier 2003, affichée au tribunal le 21 février 2003, le tribunal clôtura la procédure pour répartition finale de l’actif de la faillite. 2. La procédure introduite conformément à la « loi Pinto »

Le 20 septembre 2003, les requérants introduisirent un recours devant la cour d’appel de Messine demandant la réparation du préjudice moral qu’ils estimaient avoir subi en raison de la durée de la procédure ainsi que du prolongement des incapacités dérivant de leur mise en faillite.

Par une décision notifiée au barreau de l’Etat le 8 mai 2004, la cour d’appel accorda 10 000 euros (EUR) à M. Salvatore Coppola, 5 500 EUR à M. Giuseppe Coppola et 4 000 EUR à M me Maria Catania.

Cette décision devint définitive le 7 juillet 2004, c’est-à-dire, soixante jours après sa notification, conformément à l’article 325 du code de procédure civile. 2. Requête n o 14611/05 Vittorino Iotti c. Italie

Par un jugement déposé le 6 novembre 1984, le tribunal de Reggio Emilia déclara la faillite personnelle du requérant.

Par une décision du 16 août 2001, le juge délégué clôtura la procédure en raison de la répartition finale de l’actif de la faillite.

Le 19 juin 2003, le requérant introduisit une demande devant le tribunal afin d’obtenir sa réhabilitation.

Par un jugement déposé le 12 août 2003, le tribunal rejeta cette demande en raison de ce qu’elle était prématurée. Il rappela que, selon l’article 143 alinéa 3 de la loi sur la faillite, la réhabilitation ne pouvait être accordée que si la personne déclarée en faillite a fait preuve de bonne conduite pendant une période d’au moins cinq ans après la clôture de la procédure. 3. Requête n o 29701/06 Suma c. Italie 1. La procédure de faillite

Par un jugement déposé le 9 mars 1991, le tribunal de Syracuse déclara la faillite personnelle du requérant.

Par une décision déposée le 9 novembre 2005, affichée au tribunal le 10 novembre 2005, ladite juridiction clôtura la procédure en raison de la répartition finale de l’actif de la faillite. Cette décision devint définitive le 25 novembre 2005, c’est-à-dire, quinze jours après son affichage, au sens de l’article 119 de la loi sur la faillite. 2. La procédure exécutive

Dans le cadre d’une procédure d’exécution entamée le 6 octobre 1988 par la société C. S.p.a. concernant un bien immeuble appartenant au requérant, le 15 décembre 1993, ce bien fut vendu et, le 23 janvier 1995, la somme résultant de la vente fut versée à l’actif de la faillite. 3. La procédure introduite conformément à la « loi Pinto »

Le 1 er avril 2004, le requérant introduisit un recours devant la cour d’appel de Messine conformément à la « loi Pinto » pour se plaindre de la durée de la procédure de faillite et de celle d’exécution ainsi que des incapacités dérivant de sa mise en faillite.

Par une décision du 23 mars 2005, la cour accorda au requérant 15 000,00 EUR à titre de dédommagement moral pour la durée des procédures ainsi que des incapacités dérivant de la mise en faillite.

Le 7 juin 2005, le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt déposé le 16 janvier 2007, la Cour de cassation débouta le requérant. 4. Requête n o 9041/05 Spanò c. Italie 1. La procédure de faillite

Par un jugement déposé le 24 septembre 1986, le tribunal de Trapani déclara la faillite de la société M.C., dont le requérant était associé commanditaire, ainsi que la faillite personnelle de ce dernier.

Par une décision déposée le 24 septembre 2003, le tribunal clôtura la procédure pour répartition finale de l’actif de la faillite. 2. La procédure introduite conformément à la « loi Pinto »

Le 4 février 2003, le requérant introduisit un recours devant la cour d’appel de Caltanissetta conformément à la « loi Pinto » afin d’obtenir la réparation du préjudice qu’il estimait avoir subi en raison de la durée de la procédure ainsi que des incapacités dérivant de sa mise en faillite.

Par une décision déposée le 24 juin 2003, la cour d’appel accorda au requérant 7 000 EUR à ce titre. Cette décision devint définitive le 9 août 2004. 5. Requête n o 8239/05 Brugiafreddo et Falcone c. Italie 1. La procédure de faillite

Par un jugement déposé le 21 mai 1993, le tribunal de Cuneo déclara la faillite personnelle des requérantes, en tant qu’associées de la société I.

Le 16 juin 1993, les requérantes introduisirent un recours en opposition afin d’obtenir la révocation de leur mise en faillite.

Par un jugement déposé le 28 avril 1999, le tribunal fit droit à la demande. 2. La procédure introduite conformément à la « loi Pinto »

Le 3 août 2001, les requérantes saisirent la cour d’appel de Milan conformément à la « loi Pinto » se plaignant de la durée excessive de la procédure.

Par une décision déposée le 20 novembre 2001, la cour d’appel accorda à chaque requérante 4 000 000 lires italiennes (ITL) (environ 2 065,80 EUR) en réparation du dommage moral qu’elles avaient subi en raison de la durée de la procédure ainsi que 1 500 000 ITL (environ 774,60 EUR) conjointement pour les frais et dépens.

Les requérantes se pourvurent en cassation, mais elles furent déboutées par un arrêt déposé le 5 août 2004. II.

L’article 50 de l’ancienne loi sur la faillite était ainsi libellé : « Le greffe de chaque tribunal tient un registre public où sont consignés les noms des faillis. Le nom d’un failli est rayé du registre après jugement du tribunal. Le failli est soumis aux incapacités prévues par la loi tant que son nom n’a pas été rayé du registre. »

Cette disposition a été abrogée le 16 janvier 2006 par l’article 47 de la loi n o 5 de 2006.

Par son arrêt n o 39 du 5 mars 2008, la Cour Constitutionnelle déclara l’article 50 de l’ancienne loi sur la faillite inconstitutionnel dans la mesure où celui-ci prévoyait que les incapacités personnelles dérivant de la mise en faillite perduraient au-delà de la clôture de la procédure.

Dans son arrêt n o 4630 du 26 février 2009, la Cour de cassation releva que la loi n o 5 de 2006 n’indiquait pas quel était le dies ad quem de la cessation des incapacités personnelles dérivant de la faillite lorsque la procédure y relative était close à une date antérieure à l’entrée en vigueur de la nouvelle loi. Afin de combler cette lacune, elle indiqua que cette date correspondait à celle de la clôture de la procédure de faillite. EN DROIT I.

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants dénoncent une atteinte à leur droit au respect de la vie privée et familiale en raison de l’inscription de leur nom dans le registre des faillis et se plaignent de ne pouvoir demander leur réhabilitation que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. L’article 8 de la Convention, est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement fait valoir que, conformément à l’interprétation suivie par la Cour Constitutionnelle et la Cour de cassation, les incapacités dérivant de l’inscription des noms des requérants dans le registre des faillis ont pris fin aux dates auxquelles les procédures de faillite ont été closes. Les requêtes ayant été introduites plus de six mois après la clôture des différentes procédures de faillite, elles seraient donc tardives.

Les requérants s’opposent à cette thèse et réitèrent leurs griefs.

La Cour relève que les requérants ont omis d’étayer la partie du grief tirée du droit au respect de la vie familiale. Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§ 4 et 5 de la Convention.

Quant au moyen relatif à la vie privée, la Cour constate que les arrêts indiqués par le gouvernement défendeur ont été prononcés en mars 2008 et en février 2009 (paragraphes 33 et 34 ci-dessus), postérieurement donc à l’introduction des requêtes devant la Cour. De plus, l’article 50 de l’ancienne loi sur la faillite ayant été abrogé le 16 janvier 2006, toutes les requêtes en question ont bien été introduites devant la Cour avant l’expiration du délai de six mois de l’article 35 § 1 de la Convention (voir tableau annexe). Par conséquent, l’exception du Gouvernement doit être rejetée.

Cette partie du grief n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles des cas d’espèce et avoir constaté la violation de l’article 8 de la Convention sous l’angle du droit au respect de la vie privée (voir, parmi beaucoup d’autres, Campagnano c. Italie , précité, §§ 50-66, Albanese c. Italie , précité, §§ 50-66 et Vitiello c. Italie , précité, §§ 44-62).

La Cour a examiné les affaires en question et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 (DROIT D’ESTER EN JUSTICE), 8 DE LA CONVENTION (DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE), 1 DU PROTOCOLE N O

Les requérants (requêtes n os 1, 3, 4 et 5) se plaignent de la violation de leur droit au respect de leur correspondance, de leur droit au respect des biens et de leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée des procédures. Ces griefs relèvent des articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n o 1 et 2 du Protocole n o 4. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes de la requête n o 5 se plaignent aussi de leur incapacité prolongée d’ester en justice en raison de la durée de la procédure. Le texte de l’article 8 est reproduit ci-dessus. Les autres dispositions sont ainsi libellées : Article 6 § 1 de la Convention « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole no 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Article 2 du Protocole no 4 « 1. Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence. 2. Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien. 3. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. 4. Les droits reconnus au paragraphe 1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique. »

Le Gouvernement observe que certains requérants n’ont pas épuisé le remède prévu par la « loi Pinto », alors que d’autres ont obtenu un dédommagement suffisant dans le cadre de cette procédure.

Les requérants contestent cette thèse et réitèrent leurs griefs.

En ce qui concerne les requêtes n os 1 et 4, les requérants ont omis de se pourvoir en cassation pour se plaindre de la durée excessive des incapacités dérivant de leur mise en faillite. Cette partie des requêtes doit donc être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Pour ce qui est des requêtes n os 3 et 5, la Cour relève que les procédures internes ont duré respectivement environ quinze ans et six ans. Elle estime que, eu égard aux éléments des affaires en question, elle aurait pu accorder, en l’absence de voies de recours internes, 22 000 et 4 500 EUR respectivement. Elle note que les requérants ont obtenu 15 000 EUR, dans le premier cas, et 2 065,80 EUR, dans le deuxième cas, ce qui représente environ 68 %, dans le premier cas, et 46 %, dans le deuxième cas, du montant que la Cour aurait pu accorder aux intéressés au regard des critères dégagés dans sa jurisprudence ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 886/01, § 146, CEDH 2006 ‑ V, Di Sante c. Italie , no 56079/00, déc., 14 juin 2007, mutatis mutandis , De Blasi c. Italie , no 1595/02, §§ 19-30, 5 octobre 2006, Gallucci c. Italie , no 10756/02, §§ 24-30, 12 juin 2007, Esposito c. Italie , n o 35771/03, §§ 16-28 et 31-35, 27 novembre 2007 et, mutatis mutandis , Garino c. Italie (déc.), n os 16605/03, 16641/03 et 16644/03, 18 mai 2006).

La Cour considère que, dans ces deux affaires, les redressements se sont avérés suffisants et appropriés. Il s’ensuit que les requérants ne peuvent plus se prétendre victimes, au sens de l’article 34 de la Convention, de la violation qu’ils allèguent. Ce grief doit être rejeté en application des articles 34 et 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1, 13, 17 et 53 DE LA CONVENTION

Invoquant les articles 6 § 1, sous l’angle du droit à un tribunal, et 13 de la Convention, les requérants (requêtes n os 2 et 3) dénoncent le manque d’un recours effectif pour se plaindre du prolongement des incapacités dérivant de leur mise en faillite. Le requérant de la requête n o 3 invoque à ce titre aussi les articles 17 et 53 de la Convention. Le texte de l’article 6 § 1 est reproduit ci-dessus. Les autres articles en question disposent ainsi : Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Article 17 « Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d’accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention. » Article 53 « Aucune des dispositions de la (...) Convention ne sera interprétée comme limitant ou portant atteinte aux droits de l’homme et aux libertés fondamentales qui pourraient être reconnus conformément aux lois de toute Partie contractante ou à toute autre Convention à laquelle cette Partie contractante est partie. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement conteste cette thèse.

Les requérants réitèrent leur grief.

La Cour rappelle que, maîtresse de la qualification juridique des faits des causes, elle ne se considère pas comme liée par celle que leur attribuent les requérants. Un grief se caractérise par les faits qu’il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoqués (voir, par exemple, Guerra et autres c. Italie, 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I).

Au vu des circonstances de l’espèce, la Cour considère que ce grief doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Bottaro c. Italie , n o 56298/00, §§ 41-46 17 juillet 2003) dans ses deux volets.

En ce qui concerne le premier volet, soulevé uniquement dans la requête n o 3 et lié à la durée des incapacités dérivant de la déclaration de faillite (paragraphe 43 ci-dessus), la Cour rappelle avoir conclu à la non ‑ violation des articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n o 1 et 2 du Protocole n o 4 (paragraphe 47 ci-dessus). Partant, ne s’agissant pas de griefs « défendables » au regard de la Convention, la Cour estime que cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention ( Brancatelli c. Italie (déc), n o 21229/02, 11 mai 2006).

Quant au deuxième volet du grief, soulevé dans les deux requêtes en question et portant sur les incapacités dérivant de l’inscription des noms des requérants dans le registre des faillis, la Cour constate que celui-ci n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir Bottaro c. Italie, précité, §§ 41-46 et De Blasi c. Italie, précité, §§ 58-59).

La Cour a examiné les requêtes nos 2 et 3 et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans ces deux cas.

Partant, elle conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention concernant les incapacités dérivant de l’inscription des noms des requérants dans le registre des faillis. V.

Les requérants (requêtes n os 3, 4 et 5) se plaignent de la limitation de leurs droits électoraux à la suite de leur mise en faillite. Ils invoquent l’article 3 du Protocole n o 1 ainsi libellé : « Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif. ».

Le Gouvernement conteste cette thèse.

Les requérants réitèrent leur grief.

La Cour relève que ce grief a été introduit plus de six mois après la cessation de l’interdiction litigieuse (voir tableau annexe). La Cour constate donc que ce grief est tardif et qu’il doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. VI. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION (DÉLAI RAISONNABLE)

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants (requête n os 3, 4 et 5) se plaignent de la durée de la procédure de faillite. Le requérant de la requête n o 3 se plaint aussi de la durée de la procédure d’exécution.

Le Gouvernement observe que certains requérants n’ont pas épuisé le remède prévu par la « loi Pinto », alors que d’autres ont obtenu un dédommagement suffisant dans le cadre de cette procédure.

Quant aux requêtes n os 3 et 5, la Cour renvoie aux considérations développées dans le cadre du grief des requérants tiré de la durée des incapacités dérivant de leur mise en faillite. Pour les raisons exposées aux paragraphes 48 et 49 ci-dessus, elle estime que les requérants ne peuvent plus se prétendre victimes, au sens de l’article 34 de la Convention, de la violation qu’ils allèguent. Ce grief doit être rejeté en application des articles 34 et 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne la requête no 4, la Cour réitère que le requérant a omis de se pourvoir en cassation pour se plaindre de la durée excessive de la procédure (voir paragraphe 47 ci-dessus). Cette partie de la requête est donc irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, au sens de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. VII.

Les sommes réclamées par les requérants au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subi figurent dans le tableau en annexe.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et les dommages matériels allégués et rejette ces demandes. Quant à la violation des articles 8 (droit au respect de la vie privée) et 13 de la Convention, la Cour estime que, eu égard à l’ensemble des circonstances des affaires, les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent en eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante (voir Campagnano c. Italie , précité, § 81). B. Frais et dépens

Les sommes réclamées par les requérants pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour figurent dans le tableau en annexe.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant elle et l’accorde pour chaque requête (conjointement aux requérants, lorsqu’il s’agit d’une requête introduite par plusieurs requérants). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes et de les examiner conjointement dans un seul arrêt ; 2. Déclare les requêtes recevables quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention, quant au droit au respect de la vie privée (les cinq requêtes), et 13 de la Convention, quant à la partie de ce grief liée aux incapacités dérivant de l’inscription du nom des requérants dans le registre des faillis (requêtes n os 2 et 3), et irrecevables pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention (droit au respect de la vie privée) pour l’ensemble des requêtes ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention concernant les requêtes n os 2 et 3 ; 5. Dit a) que les constats de violation constituent en eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral subi par les requérants en ce qui concerne la violation de l’article 8 (droit au respect de la vie privée) et 13 de la Convention ; b) que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois, 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens pour chaque requête (conjointement aux requérants, lorsqu’il s’agit d’une requête introduite par plusieurs requérants) ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 décembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Greffière adjointe Président ANNEXE N o Requête N o Introduite le Requérant Date de naissance Lieu de résidence Représenté par Dates de communication des requêtes au gouvernement défendeur Dates de cessation de l’interdiction des droits électoraux Demande à titre de satisfaction équitable 1 5179/05 23/12/2004 M. Salvatore Coppola, M. Giuseppe Coppola et M me Maria Catania, 1967, 1940 et 1948, Gravina di Catania (Catane) M e Angelo Coppola, avocat à Catane 9/3/2007 Dommage moral: 65 000 EUR (M. Salvatore Coppola), 44 500 EUR (M. Giuseppe Coppola), 36 000 EUR (M me Maria Catania). Frais et dépens: les requérants se remettent à la sagesse de la Cour 2 14611/05 23/2/2005 Vittorino Iotti, 1932, Parme M e Claudio Defilippi, avocat à Parme 9/3/2007 Dommage matériel : 20 000 EUR, Dommage moral : 50 000 EUR. Frais et dépens devant la Cour : 7 838,50 EUR ; devant les juridictions nationales : 2 541,78 EUR 3 29701/06 11/7/2006 Francesco Suma, Avola (Syracuse) M e Francesco Magro, avocat à Avola 14/1/2008 9/3/1996 Dommage moral: 25 000 EUR. Frais et dépens devant la Cour: 3 506,25 EUR ; devant les instances internes : 5 300,12 EUR 4 9041/05 22/2/2005 Pietro Spanò, 1954, Valderice (Trapani) M e Rosa Sanna, avocat à Erice (Trapani) 16/04/2007 24/09/1991 Dommage moral et matériel : 516 456,89 EUR. Frais et dépens devant la Cour : le requérant se remet à la sagesse de la Cour 5 8239/05 3/2/2005 M mes Giovanna Brugiafreddo et Paola Falcone, 1962, Cuneo M e Dario Gramaglia, avocat à Alba 5/11/2007 21/05/1998 Dommage moral: 50 000 EUR, pour chacune des requérants Dommage matériel: 293 319,73 EUR. Frais et dépens devant la Cour et les instances nationales : 39 278,78 EUR