SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE LOKPO ȘI TOURÉ c. HUNGARY (Depunerea nr. 10816/10) JUGDMENT Strasburg 20 septembrie 2011 FINAL 08/03/2012 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale În cazul Lokpo și Touré c. Ungaria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președintele, Danutė Jočienė, David Thór Björgvinsson, Giorgio Malinverni, András Sajó, Ișıl Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, după ce a deliberat în privat la 30 august 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 10816/10) împotriva Republicii Ungariei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți ivorieni, dl Paul Thibaut Lokpo și dl Ousmane Touré („reclamanții”), la 18 februarie 2010. Reclamanții au fost reprezentați de dl T. Fazekas, avocat practicant la Budapesta. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. Reclamanții au susținut că deținerea lor între 9 aprilie și 10 aprilie. Septembrie 2009 a fost ilegală, o situație care nu a fost remediată de supravegherea judiciară. Ei se bazează pe articolele 5 § § 1 și 4 și 13 din Convenție. La 25 august 2010, președintele secțiunii a doua a hotărât să notifice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp (art. 29 § 1). CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1990 și, respectiv, 1984. La momentul introducerii cererii, au trăit în Budapesta și, respectiv, Nyírbátor. Reclamanții au intrat ilegal în Ungaria și au fost interceptate și arestate de poliție la 10 martie 2009. În ziua următoare, expulzia lor a fost ordonată, dar suspendată din cauza dificultăților practice. Detenția lor în temeiul legii privind imigrația a fost ordonată până la 20 martie, în vederea expulzării lor eventuale. Cu toate acestea, la 18 martie au solicitat azil, susținând că au fost persecutați în țara lor de origine pentru a fi homosexuali. Procesul de azil a început la 25 martie și, la 9 aprilie, reclamanții au fost intervievați de autoritatea refugiată, o agenție care aparține competenței Biroului de Imigrație și Naționalitate. În aceeași zi, cazul lor a fost admis în faza inmerit. În temeiul articolului 55 alineatul (3) din Legea privind azil (a se vedea mai jos în capitolul II), odată ce un caz ajunge la această etapă, autoritatea administrativă extraterestră (o altă agenție a Oficiului de Immigrație și Naționalitate) încetează, la inițiativa autorității refugiaților, deținerea azilului. Cu toate acestea, detenția reclamanților a continuat. După un alt interviu la 28 mai, la 19 iunie cererile lor de azil au fost respinse. Acțiunea reclamanților de a contesta această decizie în instanță a fost eșuată. Respectând art. 55 alineatul (3), avocatul reclamantului a solicitat eliberarea lor. Cu toate acestea, deoarece autoritatea refugiată nu a inițiat eliberarea lor, cererea a fost respinsă de autoritatea administrativă extraterestră. Iulie 2009 avocatul reclamantului a solicitat o revizuire judiciară a detenției lor. Această procedură a fost respinsă de Curtea de district Nyírbátor la 19 august 2009 cu raționarea oficială că, deoarece autoritatea refugiată nu a inițiat eliberarea reclamantului, autoritatea administrativă extraterestră nu a avut nicio obligație de a-și ordona eliberarea și că, prin urmare, deținerea lor este legală. Reclamanții au fost eliberați numai la 10 septembrie 2009, după expirarea perioadei maxime de detenție în astfel de cazuri. II. Legea DOMESTIC ȘI INTERNAȚIONAL Nr. CXL din 2004 privind normele generale de procedură și servicii administrative (Legea de procedură administrativă) Secțiunea 13 „(2) Prezenta lege se aplică ... (c) proceduri legate de admiterea și reședința persoanelor cu drept de liberă circulație și admitere, și resortisanții țărilor terțe, precum și procedurilor de azil; ... dacă actul care are legătură cu tipul de caz în cauză nu prevede altfel.” Secțiunea 20 „(2) În cazul în care o autoritate nu respectă obligația descrisă mai sus în termenul administrativ relevant, organul de supraveghere ia măsuri prompte pentru a investiga motivul în termen de cinci zile lucrătoare de la data primirii cererii în acest sens sau la obținerea cunoștinței faptului și ordonă autorității afectate să încheie procedura în termenul prevăzut, în conformitate cu tipul de caz în cauză și având în vedere progresele înregistrate în procesul decizional... (6) [...I]f în cazul în cauză nu există nici un organ de supraveghere sau organul de supraveghere nu reușește să își execute autoritatea competentă, instanța de jurisdicție pentru acțiuni administrative ordonă, la cererea clientului, autoritatea de a încheia procedura...” Legea nr. II din 2007 privind admiterea și dreptul de reședință a naționalilor țărilor terțe (Legea națională a țărilor terțe) Secțiunea 51 „(2) Orice național al cărui cerere de statut de refugiat este pe cale de a fi anulată sau expulzată numai dacă cererea sa a fost refuzată de o decizie finală și executabilă a autorității de refugiat.” Secțiunea 54 „(4) Detenția ordonată în temeiul legii imigrației se încheie imediat: a) dacă sunt asigurate condițiile de executare a expulzării; b) în cazul în care devine evident că expulzia nu poate fi executată; sau c) după șase luni de la data în care a fost ordonată detenția.” LXXX din 2007 privind azil (Legea Asilum) Secțiunea 51 „(1) În cazul în care Regulamentele Dublin nu pot fi aplicate, decizia de a determina dacă o cerere este considerată inadmisibilă este în fața autorității refugiaților. (2) O cerere este considerată inadmisibilă dacă: a) reclamantul este un național al oricărui stat membru al Uniunii Europene; b) reclamantul a fost acordat statutul de refugiat în alt stat membru; c) reclamantul a fost acordat statutul de refugiat într-o țară terță, în cazul în care această protecție se aplică, de asemenea, la momentul examinării cererii, iar țara în cauză este capabilă să readmită reclamantul; d) reclamantul a depus o cerere identică după refuzul final.” „(1) În cazul în care autoritatea refugiată consideră admisibilă o cerere, aceasta trece la examinarea de fond a cererii ... (3) În cazul în care autoritatea refugiată procedează la examinarea de fond a cererii și reclamantul este reținut prin ordinea autorității de imigrare, autoritatea de imigrare eliberează reclamantul la inițiativa autorității refugiaților.” Secțiunea 56 (Procedura in-merit) (1) În ordinea de admitere a cererii la faza in-merit, autoritatea refugiată atribuie reclamantului de azil – pe cererea acesteia din urmă – unei cazare private sau, în absența acestora, unei instalații dedicate sau a unei alte cazare, cu excepția cazului în care reclamantul de azil este supus unei ... măsuri care restricționează libertatea personală. ... (2) În timpul examinării inmerit și al revizuirii judiciare eventuale a deciziei adoptate în cadrul acestuia, reclamantul de azil este obligat să rămână la cazarea desemnată. (3) Procedura inmerit se încheie în termen de două luni de la adoptarea deciziei de ordonare a acestuia.” Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime de procedură în statele membre pentru acordarea și retragerea statutului de refugiat art. 18 (Detenție) „1. Statele membre nu dețin o persoană în detenție din singurul motiv pentru care este solicitant de azil.” ÎNCĂLCAREA DREPTULUI ALEGAT DE ARTICOLUL 5 § 1 DE CONVENȚIE 10. Reclamanții se plângea că detenția lor între 9 aprilie și 10 septembrie 2009 a fost arbitrară și nu a fost remediată de supravegherea judiciară, care se bazează pe articolele 5 § § 1 și 4 și 13 din convenție. Guvernul a contestat acest argument. Curtea consideră că cererea depune numai în temeiul articolului 5 § 1 din convenție, care se menționează ca fiind relevantă: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (f) arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a împiedica intrarea în țară neautorizată sau a unei persoane împotriva cărora se ia măsuri în vederea deportarii sau extradiției.” Admisibilitatea 11. Guvernul a susținut că cererea ar trebui să fie declarată inadmisibilă deoarece reclamanții nu au prezentat la instanțe interne toate aceste argumente cu privire la presupusa ilegalitate a detenției lor pe care le-au prezentat Curții; în special, în fața Curții de district Nyírbátor, nu au susținut în mod specific în temeiul articolului 54 alineatul (4b) din Legea națională a țărilor terțe că detenția lor ar trebui să fie încheiată din moment ce expulzarea lor nu a putut fi executată. În plus, nu au introdus o propunere în temeiul articolului 20 din Legea de procedură administrativă care ar fi constituit un remediu judiciar care ar fi putut să-și remedieze plângerile. 12. Reclamanții au susținut că o propunere în temeiul articolului 20 – administrativă, extraordinară și discrețională în caracterul său – nu ar fi constituit un remediu eficace în aceste circumstanțe. Acest lucru a fost atât de important deoarece propunerea lor care a contestat legalitatea detenției lor a fost deja respinsă în mod judiciar, mai degrabă decât numai în mod administrativ, atunci când Curtea de district Nyírbátor a examinat decizia administrativă de negare a eliberării (a se vedea punctul 8 de mai sus). Această ultimă decizie a fost adoptată de autoritatea administrativă extraterestră – o unitate instituțională aparținând aceleiași agenții de stat, și anume Biroul de Immigrație și Naționalitate a Ministerului Justiției, în calitate de autoritatea refugiată. În aceste circumstanțe, nu se putea aștepta ca acest organism administrativ de supraveghere să le remedieze situația. 13. Curtea remarcă că reclamanții au solicitat revizuirea judiciară a legalității detenției lor, argumentând în primul rând art. 55 alineatul (3) din Legea privind azil. Curtea care au audiat acest caz a respins cererea lor, observand că autoritatea refugiată nu a inițiat eliberarea lor (a se vedea punctul 8 mai sus). În aceste circumstanțe, Curtea este convinsă că reclamanții au prezentat autorităților interne substanța presupuselor plângeri ale drepturilor convenției lor. În plus, consideră că, în plus față de controlul judiciar, reclamanții nu pot fi obligați să se aplice de procedura prevăzută la art. 20 din Legea privind procedura administrativă. Pentru Curte, nu s-a putut aștepta în mod rezonabil că organul comun de supraveghere al autorității de administrație extraterestră și al autorității de refugiat ar remedia o omisiune percepută a acesteia din urmă, în timp ce o decizie a instanței a susținut deja comportamentul celor din urmă. În orice caz, Curtea consideră că, prin urmărirea unei reexaminări judiciare, reclamanții au oferit autorităților interne posibilitatea de a respinge presupusa încălcare a Convenției, prin urmare, cererea nu poate fi respinsă pentru neepuizarea recourslor interne. Curtea constată, de asemenea, că cererea nu este în mod manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție sau inadmisibil pentru orice alt motiv. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Merits 14. Reclamanții au susținut că, dacă se aplică în mod corespunzător art. 55 alin. (3) din Legea privind azil, eliberarea lor ar fi trebuit să fie inițiată de către autoritatea refugiată după ce procedurile de azil au ajuns în faza în merț. În orice caz, formularea ambigă a articolului 55 alineatul (3) presupune o practică administrativă discrețională, în măsura în care eliberarea acestor solicitanți de azil ale căror cazuri au fost admise în faza inmerit nu a fost, ca model, inițiată de autoritatea refugiată. În opinia lor, expresia „la inițiativa autorității refugiaților” trebuie interpretată ca stabilind o obligație de partea autorității refugiaților, altfel a existat incertitudine juridică inadmisibilă în acest domeniu. În plus, având în vedere art. 51 alineatul (2) din Legea naționalilor din țara terță, expulziarea lor nu a fost iminentă în timp ce procedurile de azil sunt încă în curs, ceea ce a făcut să continue deținute nejustificate. În sfârșit, procedura Curții de District care a dus la o hotărâre laconică care a susținut continuarea sa deținere numai din motive formale că autoritatea refugiată nu a inițiat eliberarea lor nu a fost calificată ca „proceduri prin care legalitatea deținerii [au fost] decise rapid de către o instanță”, în sensul articolului 5 § 4 din Convenție. 15. Guvernul a susținut că detenția reclamanților, susceptibilă de deportare, a fost justificată în temeiul articolului 5 § 1 litera (f) din Convenție. În opinia lor, interpretarea reclamanților la art. 55 alineatul (3) a fost o înțelegere greșită a legii. De fapt, această dispoziție a fost adoptată în vederea asigurării respectării articolului 18 din Directiva 2005/85/CE a Consiliului, care să asigure faptul că niciunul dintre azilul nu a fost reținut în detenție pentru singurul motiv pentru care el a fost solicitant de azil. Guvernul a subliniat această secțiune 55(3) a fost suficient de precisă în sensul jurisprudenței Curții și trebuie interpretată ca fiind posibil ca autoritatea refugiată să inițieze eliberarea în cazul în care cazul azilului a apărut bine fundat, în loc să nu fie obligată automat să inițieze eliberarea în fiecare caz de examinare în merț. Curtea observă că o persoană poate fi privată de libertate numai în scopurile prevăzute la art. 5 § 1 din Convenție, subliniind că este un motiv comun între părți că reclamanții au fost reținuți în vederea expulzării lor. § 1 lit. (f) din Convenție este, prin urmare, aplicabilă în cazul instantaniei. Această dispoziție nu impune ca detenția unei persoane împotriva cărora se ia măsuri în vederea expulzării să fie considerată rezonabil necesară, de exemplu pentru a preveni infracțiunea sau abscondarea. În acest sens, art. 5 § 1 litera (f) prevede un nivel diferit de protecție de la art. 5 § 1 litera (c): tot ceea ce este necesar în temeiul subpunctului (f) este că „se iau măsuri în vederea deportarii sau extrădarii”. Prin urmare, este imaterial, în sensul articolului 5 § 1 litera (f), dacă decizia de a expulsa poate fi justificată în temeiul legii naționale sau a convenției (a se vedea Čonka v. Belgia , nr. 51564/99, § 38, CEHR 2002-I; și Chahal v. Regatul Unit , 15 noiembrie 1996, § 112, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1996 V. 17. Cu toate acestea, Curtea reiterează că aceasta revine să examineze dacă detenția reclamanților a fost “legitim” în sensul articolului 5 § 1 litera (f), cu o referire în special la garanțiile prevăzute de sistemul național. În cazul în care „legitimitatea” de deținere este în cauză, inclusiv întrebarea dacă „o procedură prevăzută de lege” a fost respectată, Convenția se referă în esență la dreptul național și stabilește obligația de a se conforma normelor de fond și procedural ale dreptului național, dar necesită, în plus, ca orice privare de libertate să fie în conformitate cu scopul articolului 5, care este de a proteja individualul de arbitrare (a se vedea Amuur c. Franța , 25 iunie 1996, § 50, Raports 1996 III). 18. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure dacă dreptul intern este în conformitate cu Convenția, inclusiv principiile generale exprimate sau implicite în aceasta. În acest ultim punct, Curtea subliniază faptul că, în ceea ce privește privarea de libertate, este deosebit de important ca principiul general al certitudinei juridice să fie îndeplinit. În stabilirea că orice privare de libertate trebuie efectuată „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege”, art. 5 § 1 nu se referă doar la dreptul intern; ca și expresii „în conformitate cu legea” și „prescrise prin lege” în al doilea paragraf al articolelor 8-11, aceasta se referă, de asemenea, la „calitatea legii”, cerend ca aceasta să fie compatibilă cu statul de drept, un concept inerent la toate articolele convenției. „Qualitatea dreptului” în acest sens implică faptul că, în cazul în care o lege națională autorizează privarea de libertate, aceasta trebuie să fie suficient de accesibilă, precisă și previzibilă în aplicarea sa, pentru a evita toate riscurile de arbitrare (a se vedea Khudoyorov c. Rusia , nr. 6847/02, § 125, CEDH 2005-... (extractele); Ječius c. Lituania , nr. 34578/97, § 56, CEHR 2000-IX; Baranowski c. Polonia , nr. 28358/95, §§§§§ În acest caz, Curtea constată că există dispute între părți în ceea ce privește sensul exact și interpretarea corectă a articolului 55 alineatul (3) din Legea privind azil, care a constituit baza juridică a continuării detenției reclamanților, și reiterează că este în primul rând pentru autoritățile naționale să interpreteze și să aplice dreptul național. 20. În cazul în care interpretarea reclamanților a acestei dispoziții este corectă, Curtea ar observa că detenția reclamanților nu are nicio probabilitate de o bază juridică și, prin urmare, încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție. Cu toate acestea, chiar presupunând că interpretarea guvernului a acestei dispoziții este corectă – adică. că autoritatea refugiată nu este obligată să inițieze eliberarea acestor solicitanți de azil ale căror cauze au ajuns la faza inmerit – Curtea consideră că detenția reclamanților nu a fost compatibilă cu cerința de „legitimitate” inerente la art. 5 din Convenție. 21. Curtea reiterează că „legitimitatea” oficială a detenției în temeiul dreptului intern este elementul principal, dar nu întotdeauna decisiv în evaluarea justificării privației de libertate. În plus, trebuie să se satisfacă faptul că detenția pe parcursul perioadei examinate a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1, care este – astfel cum s-a menționat anterior – pentru a împiedica persoanele să fie private de libertate în mod arbitrar (a se vedea Khudoyorov , citat mai sus § 137). 22. În ceea ce privește noțiunea de arbitrare în acest domeniu, Curtea se referă la principiile enunțate în jurisprudența sa (a se vedea, în special, Saadi c. Regatul Unit [GC], nr. 13229/03, §§ 67-73, CEDH 2008 ...) și subliniază că „pentru a nu fi marcat ca arbitrar, ... detenția [în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (f)] trebuie efectuată cu bună credință; trebuie să fie strâns legată de scopul de a împiedica intrarea neautorizată a persoanei în țară; locul și condițiile de detenție ar trebui să fie adecvate, ținând cont de faptul că „măsura este aplicabilă nu celor care au comis infracțiuni penale, ci extratereștrii care, adesea teamă pentru viața lor, au fugit din propria țară” (a se vedea Amuur , § 43); și durata detenției nu ar trebui să depășească cea necesară în mod rezonabil pentru scopul urmărit.” Curtea ar indica în acest context că nu este convins că detenția reclamanților – care a durat cinci luni în vederea expulzării lor care nu s-a materializat niciodată – a fost o măsură proporțională cu obiectivul urmărit de politica de administrație extraterestră. 23. În prezenta cerere, Curtea remarcă că detenția reclamanților a fost prelungită deoarece autoritatea refugiată nu a inițiat eliberarea lor. Neacțiunea acestei autorități în acest sens nu a fost însă încarnată de o decizie, însoțită de un raționament sau vulnerabilă unui remediu. 24. Motivele subjacente detenției reclamanților pot fi cele menționate de Guvern, care sunt de a respecta standardele Uniunii Europene și, în același timp, de a combate abuzurile procedurii de azil; totuși, pentru Curtea rămâne faptul că reclamanții au fost privați de libertate în temeiul simplei tacere a unei autorități – o procedură care, în opinia Curții, se limitează la arbitrare. În această privință, Curtea ar reitera faptul că absența unor raționamente elaborate pentru privarea de libertate a unei reclamante face că această măsură este incompatibilă cu cerințele de licitate inerente la art. 5 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Darvas c. Ungaria , nr. 19547/07, § 28, 11 ianuarie 2011 și, în contextul articolului 5 § 3, Mansur c. Turcia , 8 iunie 1995, § 55, Serie A nr. 319 B. Rezultă că detenția reclamanților nu poate fi considerată „legitim” în sensul articolului 5 § 1 litera (f) din Convenție. 25. Prin considerentele anterioare, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 26. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Guvernul a contestat această afirmație. 29. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudicii morale și să le acorde suma totală solicitată. Costuri și cheltuieli 30. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 5.000 EUR în comun pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Această sumă corespunde la 41 de ore de muncă juridică, percepute cu o rată orară de 120 EUR, factabilă de avocatul lor în conformitate cu termenul depunut, precum și costurile clericale în valoare de 80. 31. Guvernul a contestat această cerere. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 3.000 EUR care acoperă costurile în cadrul tuturor șefelor. Pentru aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea admisibilă; deține, cu 5 voturi împotrivă 2, că s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție; deține, cu 5 voturi împotrivă 2, litera (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în forinturi maghiare la rata aplicabilă la data de decontare: (i) 10.000 EUR ( zece mii de euro) fiecăruia dintre solicitanți, plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 3000 EUR (3 mii de euro) pentru solicitanți în comun, plus orice impozit care poate fi percepubil pentru solicitanți, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge în unanimitate restul cererii reclamanților pentru o satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 20 septembrie 2011, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Stanley Naismith Françoise Tulkens Președintele grefierului În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenția și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, avizul separat al judecătorilor Jočienė și David Thór Björgvinsson este anexat la prezenta hotărâre. F.T. S.H.N. DISSENTING OPINIONTION of JUDGES JOČIENש ȘI DAVID THÓR BJÖRGVINSSON Noi nu suntem de acord cu majoritatea Camerei în găsirea unei încălcări a articolului 5 § 1 în acest caz. Suntem de acord cu principiile de bază, astfel cum afirmă majoritatea în alineatele 16-18 și 21 din hotărâre, dar noi nu putem conveni cu aplicarea acestor principii la cazul reclamanților și la situația acestora. O privare de libertate în temeiul articolului 5 § 1 poate fi justificată atunci când este „legală” (a se vedea punctul 18 din hotărâre) și nu arbitrară (a se vedea punctele 21-22 din hotărâre). Nu se contestă faptul că decizia inițială de a deține reclamanții a fost legală. Cu toate acestea, reclamanții susțin că continuarea sa deținere a fost ilegală, deoarece art. 55 alineatul (3) din Legea de azil trebuie înțeles ca fiind obligația de a iniția eliberarea reclamanților. În acest sens, ar trebui să subliniem că aceasta trece de la punctul 8 din hotărârea că avocatul reclamantului a solicitat eliberarea lor. Din moment ce autoritatea refugiată nu a inițiat eliberarea lor, cererea a fost respinsă de autoritatea administrativă extraterestră. În urma acestei decizii, avocatul a solicitat revizuirea judiciară a detenției lor. Această propunere a fost, de asemenea, respinsă de Curtea de District Nyírbátor, raționând că, întrucât autoritatea refugiată nu a inițiat eliberarea reclamanților, autoritatea administrativă extraterestră nu a fost obligată să își ordone eliberarea și că, prin urmare, deținerea lor este legală. Motivele avansate de majoritatea pentru găsirea unei încălcări par să fie duble. În primul rând, se pare că se îndoiesc dacă interpretarea regulii naționale relevante de către instanțele naționale este corectă. În al doilea rând, chiar presupunând că este corect, ei consideră că detenția reclamanților nu a fost compatibilă cu cerința de „legitimitate” inerentă la art. 5 din Convenție, deoarece neacțiunea autorității trebuie considerată arbitrară, deoarece nu a fost încarnată de o decizie însoțită de un raționament, nici nu a fost susceptibilă unei remedii (a se vedea punctul 23 din hotărâre). Aceștia adăugă, de asemenea, că privarea libertății în temeiul simplei liniște a unei autorități este o procedură care verifică arbitrația (a se vedea punctul 24 din hotărâre). Prin urmare, ei concluzionează că detenția a fost arbitrară și, prin urmare, nu este legală. În ceea ce privește interpretarea dreptului național, reiterăm că este instanța internă să interpreteze și să aplice dispozițiile dreptului intern; Curtea joacă aici doar un rol subsidiar (a se vedea Waite și Kennedy c. Germania [GC], nr. 26083/94, § 54, ECHR 1999-I; Korbely c. Ungaria [GC], nr. 9174/02, § 72, 19 septembrie 2008; Scordino c. Italia (n. 1) [GC], nr. 36813/97, § 140, CEDO 2006-V). Curtea nu poate înlocui propria sa interpretare a dreptului național pentru cea a instanțelor interne. Prin urmare, trebuie acceptată ca interpretare corectă a dreptului național că autoritatea refugiată nu a fost obligată să inițieze eliberarea reclamanților. În ceea ce privește presupusa arbitrare a detenției, am remarca faptul că licența deciziei inițiale de deținere a reclamanților în vederea expulzării lor eventuale nu este contestată, ci numai deținerea lor continuă după ce cazul lor de azil a ajuns la stadiul inmerit. Atunci când un caz de azil – seeker ajunge la stadiul inmerit, art. 55 alineatul (3) din Legea privind azil prevede că autoritatea administrativă extraterestră, la inițiativa autorității refugiaților, încetează deținerea acestuia. Reținem că legea nu prevede obligația juridică necondiționată de a elibera cererea de azil în toate situațiile în care cazul său ajunge la etapa de merit. Faptul că autoritatea refugiată nu a luat inițiativa nu este, în opinia noastră, suficient pentru a face deținerea continuă arbitrară. Trebuie să se presupună că, în aceste circumstanțe, detenția continuă se bazează pe aceleași motive ca decizia inițială. În cazul nu există nimic care să sugereze că autoritatea refugiată în acest caz s-a purtat diferit față de alte cazuri similare. În plus, detenția continuă a reclamanților a fost supusă revizuirii judiciare, în care a fost respinsă cererea reclamanților. În cele din urmă, am adăuga că reclamanții au fost eliberați atunci când perioada maximă de detenție în cazurile de azil a expirat (a se vedea art. 54 alineatul (4) litera (c) din Legea privind azil și punctul 9 din hotărâre). Chiar și acceptarea că instanța internă s-a limitat la ceea ce majoritatea etichetă drept raționament „formal” și o analiză mai detaliată a bazei juridice pentru continuarea deținerii ar fi putut fi adecvată, acest lucru nu este în sine suficient pentru a face detenția reclamanților, care a fost bazată pe o dispoziție juridică clară, arbitrară. Prin urmare, ajungem la concluzia că detenția continuă a reclamanților, care s-a bazat pe decizia inițială examinată de instanța națională, nu a fost arbitrară și, prin urmare, nu a fost privată de o bază juridică. Din aceste motive, nicio încălcare a articolului 5 § 1 nu poate fi găsită în circumstanțele prezentei cauze. De asemenea, considerăm că, în acest caz, o examinare a bazei juridice pentru reclamanții care au continuat deținerea ar fi putut fi mai adecvată în temeiul articolului 5 § 4, dar acest aspect nu a fost comunicat guvernului.
SECOND SECTION
LOKPO AND TOURÉ v. HUNGARY
(Application no. 10816/10)
20 September 2011
FINAL
08/03/2012
This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision
.
In the case of
Lokpo and Touré v. Hungary
,
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:
Françoise Tulkens,
President,
Danutė Jočienė,
David Thór Björgvinsson,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Paulo Pinto de Albuquerque,
judges,
and Stanley Naismith,
Section Registrar,
Having deliberated in private on 30 August 2011,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 10816/10) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Ivorian nationals, Mr Paul Thibaut Lokpo and Mr Ousmane Touré (“the applicants”), on 18 February 2010.
2.
The applicants were represented by Mr T. Fazekas, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr L. Höltzl, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.
3.
The applicants alleged that their detention between 9 April and 10
September 2009 had been unlawful, a situation not remedied by judicial supervision. They relied on Articles 5 §§ 1 and 4 and 13 of the Convention.
4.
On 25 August 2010 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time
(Article 29 §
1).
I.
5.
The applicants were born in 1990 and 1984 respectively. At the time of introducing the application, they lived in Budapest and Nyírbátor respectively.
6.
The applicants entered Hungary illegally and were intercepted and arrested by the police on 10 March 2009. On the next day their expulsion was ordered but suspended because of practical difficulties. Their detention under immigration law was ordered until 20 March, with a view to their eventual expulsion. However, on 18 March they applied for asylum, claiming that they were persecuted in their home country for being homosexual.
7.
The asylum proceedings started on 25 March and, on 9 April, the applicants were interviewed by the refugee authority, an agency belonging under the jurisdiction of the Office of Immigration and Nationality. On the same day their case was admitted to the in-merit phase. Under section 55(3) of the Asylum Act (see below in Chapter II), once a case reaches this stage, the alien administration authority (another agency of the Office of Immigration and Nationality) shall, at the initiative of the refugee authority, terminate the detention of the asylum-seeker. Nevertheless, the applicants’ detention continued. After another interview on 28 May, on 19 June their asylum requests were dismissed. The applicants’ action to challenge this decision in court was unsuccessful.
8.
Relying on section 55(3), the applicants’ lawyer then requested their release. However, since the refugee authority had not initiated their release, the request was denied by the alien administration authority. On 20
July 2009 the applicants’ lawyer requested judicial review of their detention. This motion was rejected by the Nyírbátor District Court on 19
August 2009 with the formal reasoning that since the refugee authority had not initiated the applicant’s release, the alien administration authority had been under no obligation to order their release and that therefore their detention was lawful.
9.
The applicants were released only on 10 September 2009, after the maximum period of detention in such cases had expired.
II.
RELEVANT DOMESTIC AND INTERNATIONAL LAW
1.
Act no. CXL of 2004 on the General Rules of Administrative Proceedings and Services (Administrative Procedure Act)
Section 13
“(2) This Act applies to ... (c) proceedings related to the admission and residence of persons entitled to the right of free movement and admission, and third-country nationals, and also to asylum procedures; ... if the act pertaining to the type of case in question does not provide otherwise.”
Section 20
“(2) In the event of an authority’s failure to comply with the obligation described above within the relevant administrative time-limit, the supervisory organ shall take prompt action to investigate the reason within five working days from the time of receipt of the request to this effect or upon gaining knowledge of the fact, and shall order the authority affected to conclude the proceedings within the time-limit prescribed, consistently with the case-type in question and considering the progress in the decision-making process...
(6) [...I]f in the case in question there is no supervisory organ or the supervisory organ fails to execute its vested authority, the court of jurisdiction for administrative actions shall, at the client’s request, order the authority to conclude the procedure...”
2.
Act no. II of 2007 on the Admission and Right of Residence of Third Country Nationals (Third Country Nationals Act)
Section 51
“(2) Any third country national whose application for refugee status is pending may be turned back or expelled only if his or her application has been refused by a final and enforceable decision of the refugee authority.”
Section 54
“(4) Detention ordered under the immigration laws shall be terminated immediately:
a) if the conditions for carrying out expulsion are secured;
b) if it becomes evident that expulsion cannot be executed; or
c) after six months from the date when the detention was ordered.”
3.
Act no. LXXX of 2007 on Asylum (Asylum Act)
Section 51
“(1) Where the Dublin Regulations cannot be applied, the decision to determine as to whether an application is considered inadmissible lies with the refugee authority.
(2) An application shall be considered inadmissible if:
a) the applicant is a national of any Member State of the European Union;
b) the applicant was granted refugee status in another Member State;
c) the applicant was granted refugee status in a third country, where this protection also applies at the time of examination of the application, and the country in question is liable to re-admit the applicant;
d) the applicant has lodged an identical application after a final refusal.”
Section 55
“(1) If the refugee authority finds an application admissible, it shall proceed to the substantive examination of the application ...
(3) If the refugee authority proceeds to the substantive examination of the application and the applicant is detained by order of the immigration authority, the immigration authority shall release the applicant at the initiative of the refugee authority.”
Section 56 (The in-merit procedure)
“
(1) In the order admitting the request to the in-merit phase, the refugee authority shall assign the asylum seeker – upon the latter’s request – to a private accommodation or, in the absence of such, to a dedicated facility or another accommodation, unless the asylum-seeker is subjected to a ... measure restraining personal liberty. ...
(2) During the in-merit examination and the eventual judicial review of the decision adopted therein, the asylum seeker is obliged to stay at the designated accommodation.
(3) The in-merit procedure shall be completed within two months from the adoption of the decision ordering it.”
4.
Council Directive 2005/85/EC of 1 December 2005 on Minimum Standards on Procedures in Member States for Granting and Withdrawing Refugee Status
Article 18 (Detention)
“1. Member States shall not hold a person in detention for the sole reason that he/she is an applicant for asylum.”
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 1 OF THE CONVENTION
10.
The applicants complained that their detention between 9 April and 10
September 2009 had been arbitrary and had not been remedied by judicial supervision. They relied on Articles 5 §§ 1 and 4 and 13 of the Convention. The Government contested that argument. The Court considers that the application falls to be examined under Article 5 § 1 of the Convention alone, which reads as relevant:
“1.
Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law: ...
(f)
the lawful arrest or detention of a person to prevent his effecting an unauthorised entry into the country or of a person against whom action is being taken with a view to deportation or extradition.”
A.
Admissibility
11.
The Government argued that the application should be declared inadmissible because the applicants had not submitted to the domestic courts all those arguments about the alleged unlawfulness of their detention which they had submitted to the Court; in particular, before the Nyírbátor District Court, they had not specifically argued under section 54(4b) of the Third Country Nationals Act that their detention should be terminated since their expulsion could not be executed. Moreover, they had not introduced a motion under section 20 of the Administrative Procedure Act which would have been a judicial remedy capable of redressing their grievances.
12.
The applicants argued that a motion under section 20 – administrative, extraordinary and discretionary in its character – would not have been an effective remedy in the circumstances. This was so in particular because their motion challenging the lawfulness of their detention had already been rejected judicially, rather than only administratively, when the Nyírbátor District Court had reviewed the administrative decision denying their release (see paragraph 8 above). The latter decision had been adopted by the alien administration authority – an institutional unit belonging to the same State agency, namely the Office of Immigration and Nationality of the Ministry of Justice, as the refugee authority. In these circumstances, it could not be expected that this supervisory administrative organ would remedy their situation.
13.
The Court notes that the applicants requested the judicial review of the lawfulness of their detention, primarily arguing section 55(3) of the Asylum Act. The court hearing this case rejected their request, observing that the refugee authority had not initiated their release (see paragraph 8 above). In these circumstances, the Court is satisfied that the applicants submitted to the domestic authorities the substance of the alleged grievances of their Convention rights. It moreover considers that, in addition to the judicial review, the applicants cannot be required to have availed themselves of the procedure under section 20 of the Administrative Procedure Act. For the Court, it could not reasonably be expected that the common supervisory organ of the alien administration authority and the refugee authority would remedy a perceived omission of the latter, whereas a court decision had already upheld the conduct of the former. In any event, the Court considers that, by pursuing a judicial review, the applicants did afford the domestic authorities the opportunity of putting right the alleged violation of the Convention. It follows that the application cannot be rejected for non-exhaustion of domestic remedies. The Court also notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article
35 §
3 of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
14.
The applicants argued that had section 55(3) of the Asylum Act been applied properly, their release should have been initiated by the refugee authority once the asylum proceedings had reached the in-merit phase. Its failure to do so had rendered their continued detention unlawful. In any case, the ambiguous wording of section 55(3) entailed a discretionary administrative practice, inasmuch as the release of those asylum-seekers whose cases were admitted to the in-merit phase was, as a pattern, not initiated by the refugee authority. In their view, the expression “at the initiative of the refugee authority” must be interpreted as establishing an obligation on the refugee authority’s side, otherwise there was inadmissible legal uncertainty in this field. Moreover, in view of section 51(2) of the Third Country Nationals Act, their expulsion was not imminent while the asylum proceedings were still in progress, which made their continued detention unjustified. Lastly, the District Court’s procedure resulting in a laconic decision upholding their continued detention solely on the formal ground that the refugee authority had not initiated their release had not qualified as “proceedings by which the lawfulness of [their] detention [was] decided speedily by a court”, for the purposes of Article 5 § 4 of the Convention.
15.
The Government argued that the detention of the applicants, susceptible to deportation, was justified under Article 5 § 1 (f) of the Convention. In their view, the applicants’ interpretation of section 55(3) was a misconception of the law. In fact, this provision was enacted to ensure compliance with Article 18 of Council Directive 2005/85/EC, that is to ensure that no asylum-seeker be held in detention for the sole reason that he or she was an applicant for asylum. The Government stressed that section
55(3) was sufficiently precise for the purposes of lawfulness within the meaning of the Court’s case-law and must be interpreted as creating a possibility for the refugee authority to initiate release if the asylum-seeker’s case appeared well-founded, rather than an obligation automatically to initiate release in every case of in-merit examination. Any other interpretation would lead to the abuse of this provision by illegal immigrants.
16.
The Court observes that a person may be deprived of his liberty only for the purposes specified in Article 5 § 1 of the Convention. It notes that it is common ground between the parties that the applicants were detained with a view to their expulsion. Article
5
1.(f) of the Convention is thus applicable in the instant case. This provision does not require that the detention of a person against whom action is being taken with a view to expulsion be reasonably considered necessary, for example to prevent an offence or absconding. In this connection, Article 5 § 1 (f) provides a different level of protection from Article 5 § 1 (c): all that is required under sub-paragraph (f) is that “action is being taken with a view to deportation or extradition”. It is therefore immaterial, for the purposes of Article 5 § 1 (f), whether the underlying decision to expel can be justified under national or Convention law (see
Čonka v. Belgium
, no.
51564/99, §
38, ECHR 2002-I; and
Chahal v. the United Kingdom
, 15 November 1996, § 112,
Reports of Judgments and Decisions
1996
‑
V).
17.
The Court reiterates, however, that it falls to it to examine whether the applicants’ detention was “lawful” for the purposes of Article 5 § 1 (f), with particular reference to the safeguards provided by the national system. Where the “lawfulness” of detention is in issue, including the question whether “a procedure prescribed by law” has been followed, the Convention refers essentially to national law and lays down the obligation to conform to the substantive and procedural rules of national law, but it requires in addition that any deprivation of liberty should be in keeping with the purpose of Article 5, which is to protect the individual from arbitrariness (see
Amuur v. France
, 25 June 1996, § 50,
Reports
1996
‑
III).
18.
The Court must therefore ascertain whether domestic law itself is in conformity with the Convention, including the general principles expressed or implied therein. On this last point, the Court stresses that, where deprivation of liberty is concerned, it is particularly important that the general principle of legal certainty be satisfied. In laying down that any deprivation of liberty must be effected “in accordance with a procedure prescribed by law”, Article 5 § 1 does not merely refer back to domestic law; like the expressions “in accordance with the law” and “prescribed by law” in the second paragraphs of Articles 8 to 11, it also relates to the “quality of the law”, requiring it to be compatible with the rule of law, a concept inherent in all the Articles of the Convention. “Quality of law” in this sense implies that where a national law authorises deprivation of liberty it must be sufficiently accessible, precise and foreseeable in its application, in order to avoid all risk of arbitrariness (see
Khudoyorov v. Russia
, no.
6847/02, §
125, ECHR 2005-... (extracts);
Ječius v. Lithuania
, no.
Baranowski v. Poland
, no. 28358/95, §§
50-52, ECHR 2000-III; and
Amuur
, loc.cit.).
19.
In the present case, the Court notes that there is dispute between the parties as to the exact meaning and correct interpretation of section 55(3) of the Asylum Act, which was the legal basis of the applicants’ continued detention, and reiterates that it is primarily for the national authorities to interpret and apply national law.
20.
Should the applicants’ interpretation of that provision be right, the Court would observe that the applicants’ detention was in all likelihood devoid of a legal basis and thus in breach of Article 5 § 1 of the Convention. However, even assuming that it is the Government’s interpretation of that provision that is correct – i.e. that there is no obligation on the refugee authority to initiate the release of those asylum-seekers whose cases have reached the in-merit phase – the Court considers that the applicants’ detention was not compatible with the requirement of “lawfulness” inherent in Article
5 of the Convention.
21.
The Court reiterates that the formal “lawfulness” of detention under domestic law is the primary but not always the decisive element in assessing the justification of deprivation of liberty. It must in addition be satisfied that detention during the period under consideration was compatible with the purpose of Article 5 § 1, which is – as mentioned before – to prevent persons from being deprived of their liberty in an arbitrary fashion
(see
Khudoyorov
, cited above, § 137).
22.
In regard to the notion of arbitrariness in this field, the Court refers to the principles enounced in its case-law (see in particular
Saadi v. the United Kingdom
[GC], no. 13229/03, §§ 67 to 73, ECHR 2008
‑
...) and emphasises that “to avoid being branded as arbitrary, ... detention [under Article 5 § 1 (f)] must be carried out in good faith; it must be closely connected to the purpose of preventing unauthorised entry of the person to the country; the place and conditions of detention should be appropriate, bearing in mind that « the measure is applicable not to those who have committed criminal offences but to aliens who, often fearing for their lives, have fled from their own country » (see
Amuur
, § 43); and the length of the detention should not exceed that reasonably required for the purpose pursued”. The Court would indicate in this context that it is not persuaded that the applicants’ detention – which lasted five months purportedly with a view to their expulsion which never materialised – was a measure proportionate to the aim pursued by the alien administration policy.
23.
In the present application the Court notes that the applicants’ detention was prolonged because the refugee authority had not initiated their release. That authority’s non-action in this respect was however not incarnated by a decision, accompanied by a reasoning or susceptible to a remedy.
24.
The reasons underlying the applicants’ detention may well be those referred to by the Government, that is to comply with European Union standards and at the same time to counter abuses of the asylum procedure; however, for the Court the fact remains that the applicants were deprived of their liberty by virtue of the mere silence of an authority – a procedure which in the Court’s view verges on arbitrariness. In this connection the Court would reiterate that the absence of elaborate reasoning for an applicant’s deprivation of liberty renders that measure incompatible with the requirement of lawfulness inherent in Article 5 of the Convention (see mutatis mutandis
Darvas v. Hungary
, no. 19547/07, § 28, 11 January 2011; and, in the context of Article 5 § 3,
Mansur v. Turkey
, 8 June 1995, § 55, Series A no. 319
‑
B). It follows that the applicants’ detention cannot be considered “lawful” for the purposes of Article 5 § 1 (f) of the Convention.
25.
The foregoing considerations enable the Court to find that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention.
II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
26.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
27.
The applicants claimed 10,000 euros (EUR) each in respect of non-pecuniary damage.
28.
The Government contested this claim.
29.
The Court considers that the applicants must have suffered some non-pecuniary damage and awards them the full sum claimed.
B.
Costs and expenses
30.
The applicants also claimed EUR 5,000 jointly for the costs and expenses incurred before the Court. This sum corresponds to 41 hours of legal work, charged at an hourly rate of EUR 120, billable by their lawyer as per the time-sheet submitted, as well as clerical costs in the amount of EUR
80.
31.
The Government contested this claim.
32.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 3,000 covering costs under all heads.
C.
Default interest
33.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
unanimously the application admissible;
2.
Holds,
by 5 votes to 2, that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention;
3.
Holds,
by 5 votes to 2,
(a)
that the respondent State is to pay the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44
§
2 of the Convention, the following amounts, to be converted into Hungarian forints at the rate applicable at the date of settlement:
(i)
EUR 10,000 (ten thousand euros) to each of the applicants, plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;
(ii)
EUR 3,000 (three thousand euros) to the applicants jointly, plus any tax that may be chargeable to the applicants, in respect of costs and expenses;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4.
Dismisses
unanimously the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 20 September 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Registrar
President
In accordance with Article 45 § 2 of the Convention and Rule 74 § 2 of the Rules of Court, the separate opinion of Judges Jočienė and David Thór Björgvinsson is annexed to this judgment.
F.T.
JOČIENĖ AND DAVID THÓR BJÖRGVINSSON
We do not agree with the majority of the Chamber in finding a violation of Article 5 § 1 in this case. We agree with the basic principles as stated by the majority in paragraphs 16-18 and 21 of the judgment, but we cannot agree with the application of those principles to the applicants’ case and their situation.
A deprivation of liberty under Article 5 § 1 can be justified when it is “lawful” (see paragraph 18 of the judgment) and not arbitrary (see paragraphs 21-22 of the judgment). It is not contested that the original decision to detain the applicants was lawful. However, the applicants claim that their continued detention was unlawful since section 55(3) of the Asylum Act must be understood as establishing an obligation to initiate the release of the applicants.
In this regard, we would point out that it transpires from paragraph 8 of the judgment that the applicants’ lawyer requested their release. Since, however, the refugee authority had not initiated their release, the request was rejected by the alien administrative authority. Following that decision, the lawyer requested judicial review of their detention. This motion was also rejected by the Nyírbátor District Court with the reasoning that since the refugee authority had not initiated the applicants’ release, the alien administrative authority had been under no obligation to order their release and that therefore their detention was lawful.
The reasons advanced by the majority for finding a violation would seem to be twofold. Firstly, it would seem that they doubt if the interpretation of the relevant national rule by the national courts is correct. Secondly, even assuming that it is correct they consider that the applicants’ detention was not compatible with the requirement of “lawfulness” inherent in Article 5 of the Convention, since the authority’s non-action must be considered arbitrary, as it was not incarnated by a decision accompanied by a reasoning, nor was it susceptible to a remedy (see paragraph 23 of the judgment). They further add that the deprivation of liberty by virtue of the mere silence of an authority is a procedure verging on arbitrariness (see paragraph 24 of the judgment). They therefore conclude that the detention was arbitrary and thus not lawful.
As regards the interpretation of national law, we reiterate that it is for the domestic courts to interpret and apply the provisions of domestic law; the Court here plays only a subsidiary role (see
Waite and Kennedy v. Germany
[GC], no. 26083/94, § 54, ECHR 1999-I;
Korbely v. Hungary
[GC], no.
9174/02, § 72, 19 September 2008;
Scordino v. Italy (no. 1)
[GC], no.
36813/97, § 140, ECHR 2006-V). The Court cannot substitute its own interpretation of national law for that of the domestic courts. It must therefore be accepted as the correct interpretation of national law that the refugee authority was under no obligation to initiate the release of the applicants.
As regards the alleged arbitrariness of the detention, we would point out that the lawfulness of the original decision to detain the applicants with a view to their eventual expulsion is not disputed, but only their continued detention after their asylum case reached the in-merit stage. When a case of an asylum–seeker reaches the in-merit stage, section 55(3) of the Asylum Act provides that the alien administration authority shall, at the initiative of the refugee authority, terminate the detention of the asylum-seeker. We would point out that the law does not provide for an unconditional legal obligation to liberate the asylum-seeker in all situations when his/her case reaches the merits stage. The fact that the refugee authority did not take the initiative is, in our view, not enough to render the continued detention arbitrary. It must be assumed that, under these circumstances, the continued detention is based on the same reasons as the original decision. There is nothing in the case file to suggest that the refugee authority in this case behaved differently compared to other similar cases. Furthermore, the continued detention of the applicants was subject to judicial review, in which the applicants’ motion was rejected. Finally, we would add that the applicants were released when the maximum period of detention in asylum cases had expired (see section 54(4) c) of the Asylum Act and paragraph 9 of the judgment).
Even accepting that the domestic court limited itself to what the majority labels as “formal” reasoning and a more detailed analysis of the legal basis for the continued detention might have been appropriate, this is not in itself sufficient to render the detention of the applicants, which was based on a clear legal provision, arbitrary.
Therefore, we conclude that the continued detention of the applicants, which was based on the original decision reviewed by the national court, was not arbitrary and thus not deprived of a legal basis. For these reasons, no violation of Article 5 § 1 can be found in the circumstances of this case.
We also think that in this case an examination of the legal basis for the applicants continued detention could have been more appropriate under Article 5 § 4, but this aspect had not been communicated to the Government.