a cererei nr. 4008/05
prezentate de Bernhard Richard BACCHINI
împotriva Elveției
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a cincea), ședință pe 20 septembrie 2011 într-o cameră compusă din:
Dean Spielmann, președinte,
Elisabet Fura,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Giorgio Malinverni,
Ann Power,
Ganna Yudkivska,
Angelika Nußberger, judecători,
și din Claudia Westerdiek, grefieriță de secție,
Ținând cont de petiția susmentionată introdusă pe 27 ianuarie 2005,
Ținând cont de observațiile prezentate de guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de reclamant,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, M. Bernhard Richard Bacchini, este un cetățean elvețian născut în 1951 și rezident în Muri (cantonul Argoviei). A fost admis la beneficiile asistenței judiciare și este reprezentat în fața Curții de M. Adrian J. Bacchini, consultant în Kloten (cantonul Zürich). Guvernul elvețian («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia, M. Adrian Scheidegger din Oficiul Federal de Justiție, agent suplimentar.
Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 30 noiembrie 2002, reclamantul a depus o plângere penală împotriva unei persoane numite B.F. pentru violare a onoarei. A explicat că acesta din urmă l-a tratat de «psihopath» în cursul unei ședințe de reconciliere ținute pe 2 septembrie 2002 în fața judecătoarei de pace din districtele 7 și 8 ale Zürichului. A concluzionat că B.F. să fie declarat vinovat de insulta și să i se aplice o pedeapsă proporționată. A cerut, de asemenea, condamnarea lui B.F. să-i plătească o compensație pentru prejudiciul moral într-un montan adecvat («der Angeklagte sei ferner zu verpflichten, dem Ankläger einen angemessenen Betrag als Genugtuung zu bezahlen») precum și cheltuielile procedurale și cheltuielile.
Prin ordonanță din 28 octombrie 2003, judecătorul instructor a pronunțat încheierea instrucției și a trimis cauza în fața tribunalului de district al Zürichului. Cauza a fost atribuită judecătorului unic cu competență în materie civilă și penală (Einzelrichteramt für Zivil- und Strafsachen), care a citat judecătoarea de pace să se prezinte ca martor. Aceasta a cerut prin urmare cameră 6 a tribunalului de district al Zürichului (Bezirksgericht Zürich) să fie eliberată de secret de funcție.
Pe 3 octombrie 2003, cererea de eliberare de secret de funcție a fost respinsă de tribunalul de district al Zürichului. Instanța a considerat că «părțile trebuie să poată vorbi la ședința de reconciliere fără a-și teme că deschiderea lor poate fi folosită împotriva lor într-un proces viitor» și că «un asemenea scop este compromis fără motiv valabil atunci când judecătoarea de pace poate fi prea ușor obligată să depună mărturie ca martor cu privire la conținutul discuțiilor de reconciliere». A ajuns la concluzia că «eliberarea de secret de funcție a judecătoarei de pace trebuie acordată cu cea mai mare reținere». Gândind la circumstanțele cauzei, tribunalul a considerat că interesul public al menținerii confidențialității era mai important decât cel al reclamantului. Ca urmare, a refuzat să elibereze judecătoarea de pace de secret de funcție.
Reclamantul a depus recurs în fața curții supreme a cantonului Zürich împotriva acestui refuz. A cerut să beneficieze de asistență judiciară.
Aceasta a respins recursul prin decizie din 28 ianuarie 2004. A considerat că exista un interes public important ca un judecător de pace să nu divulge ceea ce se spune în cadrul unei proceduri. Aceasta era deosebit de adevărată pentru o ședință de reconciliere, în care părțile trebuiau să poată vorbi liber. Desigur, exista un interes public general în urmărirea infracțiunilor penale, dar în speță, cu privire la violare de onoare, acest interes nu era prioritar. De altfel, curtea supremă a refuzat să acorde asistență judiciară reclamantului, considerând că cauza pentru care fusese cerută era sortită eșecului.
Reclamantul a depus recurs de drept public în fața Tribunalului Federal, pentru violare a principiului interzicerii arbitrarului.
Prin hotărâre din 28 iunie 2004, Tribunalul Federal a respins recursul. A considerat că cântărirea intereselor efectuată de instanța inferioară nu era în niciun fel arbitrară, și că de altfel asistența judiciară fusese refuzată pe bună dreptate. A considerat că curtea supremă cantonală putea porni de la ipoteza că acordarea asistenței judiciare nu era necesară, întrucât nu respinsese recursul reclamantului din motive formale, ci pe fond, deci aprecierea șanselor de succes la care se livraseț instanța era justificabilă.
La vedere hotărârii Tribunalului Federal, procesul în fața instanței de primă instanță a fost reluat. Două ședințe au fost atunci ținute, pe 18 octombrie 2004 și 27 mai 2005. În cursul acestora, reclamantul și-a reluat concluziile tendând la condamnarea penală a lui B.F. și la plata unei compensații pentru prejudiciu moral într-un montan lăsat la aprecierea tribunalului.
Pe 25 august 2005, după ce admisese reclamantul la beneficiile asistenței judiciare, judecătorul unic a achitat B.F. din acuzațiile de calomnie și insulta, motiv că acesta din urmă era de bună credință.
Reclamantul a contestat această sentință în fața curții supreme a cantonului Zürich. Aceasta, de asemenea, după ținere de ședință și admitere a reclamantului la beneficiile asistenței judiciare, a confirmat această decizie prin hotărâre din 7 iunie 2006. Cu privire la cuvintele spuse în cursul ședinței din fața judecătoarei de pace, a reținut următoarele:
«Ținând seama de faptul că inculpatul fusese citat în reconciliere pentru a cincea oară, cel puțin pentru a patra oară, de reclamant pentru aceeași cauză, și că acesta din urmă îl ținea responsabil de suferința familiei, ar fi în sine conceput că inculpatul se simțea deranjat și că a făcut o declarație nechibzuită din descurajare. Cu toate acestea, nu se poate deduce din aceasta că a tratat reclamantul de psihopath. Inculpatul a apărat pe toată procedura punctul de vedere că nu-și amintea că ar fi ținut cuvintele incriminate. Contrariind opinia instanței inferioare, aceasta nu autorizează a deduce că inculpatul nu contestă tratamentul reclamantului de psihopath. Inculpatul a adăugat că nu folosește niciodată direct expresia «psihopath». Nu se poate face o reproșare inculpatului de a-și uita, la fel ca judecătoare de pace, ceea ce a spus atunci [...] La vedere ansamblului circumstanțelor, se poate observa că faptele la originea plângerii nu sunt stabilite cu un grad de certitudine conform dreptului. Ținând seama de faptul că reclamantul are sentimente negative față de inculpat, nu se poate ține neapărat de cuvintele acestuia, cel puțin, credibilitatea, cum se indică, nu poate fi afirmată fără rezerve. Din cauza acestor tensiuni, există o oarecare plauzibilitate că cuvintele incriminate au fost ținute. Numai plauzibilitatea, totuși, cum se indică, nu este niciodată suficientă pentru un verdict de vinovăție. La aceasta se adaugă faptul că judecătoare de pace nu sanctiona comportamentul inculpatului, [adică] nu impunea nicio amendă de ordine, ceea ce trebuie reținut ca indice de descărcare. Din punct de vedere obiectiv, nu subsistă decât dubii teoretice cu privire la materialitatea faptelor. Inculpatul trebuie deci să fie eliberat de acuzații în virtutea principiului «in dubio pro reo».»
Reclamantul a depus împotriva acestei sentințe un recurs de anulare și un recurs de drept public la Tribunalul Federal. Invocând în special art. 6 § 1 din Convenție, a susținut că curtea supremă cantonală refuzase pe nedrept să elibereze judecătoarea de pace de secret de funcție, că procedura de apel nu obiectase ședință publică și că hotărârea curții de apel nu fusese pronunțată public.
Ambele recurs au fost respinse prin una și aceeași hotărâre din 1 decembrie 2006. Tribunalul Federal a observat mai întâi că obiecția tirada refuzului de eliberare a judecătoarei de pace de secret de funcție fusese deja judecată definitiv prin hotărârea sa din 28 ianuarie 2004. A reținut, de altfel, că curtea supremă cantonală ținuse o ședință publică și pronunțase sentința public, și că hotărârea era disponibilă pe situl web. Principiul publicității fusese deci respectat.
1.Legea de organizare judiciară din Zürich din 13 iunie 1976 (în vigoare la época faptelor)
«1. Tribunalele de district exercită supraveghere în primă instanță asupra justiților de pace, oficiilor notariale, oficiilor de faliment și registrului terenurilor, huidului comunal și oficiilor de urmărire.
(...)»
«Judecătorii [ai tribunalelor de district], judecătorii de pace, funcționarii grefieriei, magistrații, angajații grefieriei și orice alt personal auxiliar al tribunalului (traducători etc.) sunt obligați să păstreze tăcere asupra secretelor de funcție.»
2.Codul de procedură penală al cantonului Zürich din 4 mai 1919 (în vigoare la época faptelor)
«Cu excepția excepțiilor prevăzute de lege, fiecare este obligat să depună mărturie ca martor, inclusiv persoana vătămată, în fața autorităților responsabile cu investigația.»
«Funcționarii nu sunt în principiu obligați să depună mărturie oral cu privire la constatări și ședințe cu privire la care se ține un proces-verbal, dar trebuie să trimită numai un extras sau o copie a procesului-verbal în măsura în care acesta conține suficiente explicații.»
«Dispozițiile §§ 10, 14, 19, 34 și 128-159 privind protecția victimelor, audiere martorilor și persoanelor solicitate să furnizeze informații, precum și interogatoriul inculpatului, se aplică și la ținere de ședință de judecată principal.»
«1. Persoanele vătămate pot cere de asemenea inculpatului repararea prejudiciului, fie printr-o procedură civilă independentă, fie printr-o cerere, scris sau oral, instanței penale competente să se pronunțe asupra acuzației (...)»
«Procesele pentru violare a onoarei sunt instruite conform regulilor procedurii penale private.»
«1. Toate celelalte plângeri pentru violare a onoarei sunt introduse prin depunere la judecătoarea de pace a unei cereri de punere sub acuzare. Cererea de punere sub acuzare trebuie să conțină o scurtă descriere a faptelor la originea plângerii, precum și o listă a martorilor și pieselor scrise.
2.Judecătoarea de pace încearcă să reconcilieze părțile.»
«Dacă litigiul nu este rezolvat în mod amiabil, judecătoarea de pace emite, oral sau scris, ordonanța de trimitere.»
«Președintele tribunalului de district se pronunță cu privire la admisibilitate acuzației pe baza cererii de punere sub acuzare și ordonanța de trimitere.»
«1. Președintele tribunalului de district, sau orice alt judecător instructor desemnat de acesta, efectuează audirea părților.
2.Conform rezultatului acestei audiiri, investigația este continuată, o ordonanță penală este emitere, sau cauza este trimisă la ședință de judecată. O ordonanță penală poate fi de asemenea emisă după investigație.
3.Va fi dată oportunitate reclamantului de a modifica cererea de punere sub acuzare la sfârșitul investigației.»
3.Codul de procedură civilă al cantonului Zürich din 13 iunie 1976 (în vigoare la época faptelor)
«Înainte de orice procedură ordinară, o procedură de reconciliere are loc în fața judecătoarei de pace, cu excepția dispozițiilor contrare.»
«1. Cererea în vederea reconcilierii poate fi formată scris sau oral.
2.O ședință de reconciliere are loc (...).»
«1. Judecătoarea de pace încearcă să reconcilieze părțile. Încercă să le convingă să nu deschidă o acțiune evident neîntemeiată sau să conteste pretenții bine întemeiată.
2.Dacă este necesar, poate ordona ținere unei a doua ședințe de reconciliere.»
4.Codul penal elvețian din 21 decembrie 1937
art. 320 – Violare a secretului de funcție
«1. Cel care va fi divulgat un secret al căruia i-a fost încredințat în calitate de membru al unei autorități sau funcționar, sau a cărui cunoaștere a dobândit din cauza funcției sau ocupării, va fi pedepsit cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani sau o pedeapsă pecuniară.
Divulgarea rămâne penalizabilă chiar și atunci când funcția sau ocuparea a luat sfârșit.
2.Divulgarea nu va fi penalizabilă dacă a fost făcută cu consimțământul scris al autorității superioare.»
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că procedura nu a fost dreaptă, deoarece nu a putut audia judecătoarea de pace.
Sub unghiul articolelor 6 § 1 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de multiple alte încălcări ale dreptului la proces just, în particular comportamentul tribunalelor la adresa sa, caracterul arbitrar al deciziilor de justiție și refuzul de a-i acorda asistență judiciară. Susține, în final, că instanțele interne nu ținut ședință și că sentințele nu au fost pronunțate public.
1.Reclamantul susține o încălcare a dreptului la proces just garantat de art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte pertinentă prevede:
«Orice persoană are dreptul ca cauza să fie audiată în mod just (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)»
Referindu-se la hotărârile Curții rendatate în cazurile Ankerl c. Elveția (hotărâre din 23 octombrie 1996, § 38, Recueil 1996-V) și Dombo Beheer BV c. Țări de Jos (hotărâre din 27 octombrie 1993, § 34, Seria A 274), Guvernul reamintește ca introducere că sarcina Curții este de a investiga dacă procedura, privită în ansamblul, a fost dreaptă. De altfel observă că obligația de a păstra tăcere asupra ședințelor de reconciliere decurge din § 128 al legii de organizare judiciară a cantonului Zürich din 13 iunie 1976. Susține că audirea judecătoarei de pace nu era necesară, ținând seama de alte elemente din dosar, și că refuzul de eliberare de secret de funcție era justificat de necesitatea de a permite părților să vorească fără frică în cursul ședințelor de reconciliere. Deduce de aici că procedura era în ansamblu dreaptă și că obiecția este prin urmare evident neîntemeiată.
Reclamantul se opune acestei abordări. Estimează că instanțele interne nu puteau refuza audirea judecătoarei de pace în calitate de martor, deoarece aceasta era singura persoană care asistase la ședință, cu excepția lui și B.F. Contestă altfel că cuvintele ținute în cursul ședinței puteau fi puse sub secret de funcție în sensul articolului 320 al codului penal elvețian. După opinia sa, acestea constituiau un act delictuos reprimat de dreptul elvețian. Represiunea violării onoarei constituind, în opinia reclamantului, un principiu fundamental al oricărei legislații penale, nu poate exista vorbă de considerarea că mărturie contestată proteja doar interesele personale. În plus, refuzul de a autoriza judecătoarea de pace să depună mărturie era contrar dreptului intern, deoarece nu era prevăzut în mod suficient clar de dispozițiile pertinente. Deduce de aici că interesul lui de a obține mărturie contestată era prioritar și ar fi trebuit să prevaleze.
Ca introducere, Curtea consideră că trebuie examinată aplicabilitate articolului 6 § 1 din Convenție în speță.
Curtea observă că caracterul «civil» al dreptului de a se bucura de o bună reputație nu este contestat (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, § 27, seria A nr. 18). Cu privire la o procedură penală împotriva unui terț, a avut deja ocazia să indice, în cauza Perez c. Franța (hotărâre [MC] din 12 februarie 2004, nr. 47287/99, §§ 57-72, CEDO 2004-I), că aceasta poate fi considerată ca referitoare la un drept de caracter civil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție conform calificării juridice, dar și a conținutului material și efectelor pe care le conferă dreptul intern al Statului în cauză. Estimează deci că trebuie să se gândească la legislația națională în materie.
Curtea observă, mai întâi, că dreptul din Zürich supune procedurile penale pentru violare a onoarei unei proceduri particulare, în cursul căreia procuratura nu intervine, reclamantul susținând singur acuzația (a se vedea dreptul intern pertinent). Cu toate acestea, aceasta nu scade cu nimic faptul că § 192 alin. 1 al codului de procedură penală din Zürich oferă reclamantului o opțiune procedurală reală între, pe de-o parte, calea civilă și, pe de altă parte, calea penală (hotărâre Perez precitată, § 60).
Curtea reamintește, apoi, că o plângere cu calitate de parte civilă intră în domeniu de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenție, cu excepția atunci când urmărește un scop pur repres, cum ar fi o «răzbunare privată» sau o actio popularis (hotărâre Perez precitată, §§ 70-71). De altfel, reclamantul trebuie imperative să exercite dreptul de a intenta acțiune civilă oferit de dreptul intern, măcar în vederea obținerii unei reparații simbolice sau a protecției unui drept de caracter civil, la fel cum de pildă dreptul de a se bucura de o «bună reputație». În orice caz, renunțarea de a face valabil acțiunea civilă trebuie să fie stabilită, dacă este cazul, în mod neechivoc (mutatis mutandis, Colozza și Rubinat c. Italia, 12 februarie 1985, § 28, seria A nr. 89; Meftah și alții c. Franța [MC], nr. 32911/96, 35237/97, 34595/97, § 46, CEDO 2002-VII și Antunes Rocha c. Portugalia, nr. 64330/01, § 43, 31 mai 2005). Aceasta va fi, de pildă, cazul atunci când reclamantul cere reparația prejudiciului în fața instanțelor civile în plus la calitatea de parte civilă (Garimpo c. Portugalia (dec.), nr. 66725/01, 10 iunie 2004).
Gândind la circumstanțele cauzei, Curtea constată că reclamantul a luat concluzii tendând la plata unei compensații pentru prejudiciu moral de montan nedeterminat și că nu rezultă nici măcar din dosar că a depus plângere în scopul unic al unei răzbunări private, sau că a renunțat să exercite acțiune civilă. Nu se poate face o reproșare de a nu a fixat montan al compensațiilor cerute, deoarece admisibilitate unor concluzii asemenea în fața instanțelor interne nu este contestată (mutatis mutandis, Feliciano Bichão c. Portugalia, nr. 40225/04, § 32, 20 noiembrie 2007). De altfel, reclamantul putea exercita în cursul procedurii anumite facultăți recunoscute de lege, cum ar fi dreptul de a cere convocarea unui martor (mutatis mutandis, Patrono, Cascini și Stefanelli c. Italia, nr. 10180/04, §§ 29-32, 20 aprilie 2006).
Curtea deduce de aici că rezultatul procedurii în fața instanțelor penale era determinant pentru drepturile de caracter civil care erau în cauză (Moreira de Azevedo c. Portugalia, 23 octombrie 1990, § 66, seria A nr. 189; Helmers c. Suedia, 29 octombrie 1991, § 29, seria A nr. 212-A). Ajunge la concluzia că art. 6 § 1 este aplicabil litigiului de față.
Cu privire la respectarea articolului 6 § 1 în speță, Curtea observă că această dispoziție garantează dreptul de acces la un tribunal, la care se adaugă garanțiile prescrise de art. 6 § 1 din Convenție cu privire la organizare și compoziție a tribunalului și desfășurare a procedurii (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, § 36, seria A nr. 18). Cu toate acestea observă că reclamantul a fost în măsură să sesizeze un tribunal independent și imparțial și că o sentință pe fond a fost pronunțată la sfârșitul procedurii. Deduce de aici că dreptul de acces la un tribunal nu este în joc și că refuzul contestat de eliberare a judecătoarei de pace de secret de funcție trebuie examinat numai sub unghiul justității procedurii privite în ansamblu (mutatis mutandis, Bykov c. Rusia [MC], nr. 4378/02, § 89, 10 martie 2009...).
La acest subiect, Curtea reamintește că sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor decurs din Convenție (García Ruiz c. Spania [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I) și că revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor, să interpreteze legislația internă (García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). De altfel, dacă art. 6 garantează dreptul la un proces just, nu reglementează cu toate acestea admisibilitate dovezilor ca atare, materie care revine în primul rând dreptului intern (Schenk c. Elveția, 12 iulie 1988, § 45, seria A nr. 140; Teixeira de Castro c. Portugalia, 9 iunie 1998, § 34, Recueil 1998-IV și Jalloh c. Germania [MC], nr. 54810/00, §§ 94-96, CEDO 2006-IX). Cu privire, în particular, la refuzul de audire a unui martor, Curtea este de opinie că acesta este susceptibil de a ridica dificultăți sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție numai în măsura în care instanțele naționale au dat dovadă de arbitrar, în particular atunci când respingere unei oferte de dovadă prin martori nu este motivată (mutatis mutandis, Vidal c. Belgia, 22 aprilie 1992, §§ 33-35, seria A nr. 235-B).
În speță, Curtea constată că instanțele naționale invocaseră caracterul confidențial al ședințelor de reconciliere pentru a respinge cererea de eliberare a judecătoarei de pace de secret de funcție. Reclamantul fusese, de altfel, în măsură să conteste acest refuz în fața două trepte de judecată, chiar înainte ca fondul litigiului să fie judecată. Acesta era suficient motivat și deci nu se dovedea arbitrar. De altfel, era însoțit de garanții procedural suficiente.
Cu privire la abordarea dezvoltată de instanțele naționale în speță, Curtea recunoaște ca legitimă importanța de a veghea la bun desfășurare al procedurilor de reconciliere. Cu privire la contestație, ridicată de reclamant, cu privire la pretinsa absență a bazei legale justificând refuzul de eliberare a judecătoarei de pace de secret de funcție, Curtea observă că chestiune a fost deja examinată de Tribunalul Federal, cea mai înaltă instanță judiciară elvețiană, că decizia sa la acest subiect este atent motivată și că nicio aparență a arbitrarului nu rezultă din dosar.
Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a observa că nicio aparență a încălcării dreptului la proces just nu se găsește stabilită în speță. Obiecția este deci evident neîntemeiată și trebuie respinsă conform art. 35 § 3 a) din Convenție.
2.Invocând articolele 6 § 1 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge, în final, de multiple alte încălcări ale dreptului la proces just. Se plânge de comportamentul tribunalelor la adresa sa, hotărârile de justiție fiind, în opinia sa, arbitrare. Contestă refuzul de a-i acorda asistență judiciară, în timp ce F.B. «era reprezentat de un cabinet de avocați renumit» (von einer renomierten Anwaltskanzlei vertreten wurde). Susține, în final, că instanțele interne nu ținut ședință și că sentințele nu au fost pronunțate public.
Curtea observă că reclamantul s-a bucurat de o procedură contradictorie. A putut, la diferite etape, prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei. De altfel, deciziile pronunțate au fost amplu motivate și conțin răspunsuri la argumentele esențiale ale reclamantului. Ținând seama de concluziile la care a ajuns ea, Curtea consideră, de altfel, că refuzul asistenței judiciare nu poate fi considerat arbitrar în speță. În fine, obiecția tirada absența ședinței în fața instanțelor naționale și a pronunțării publice a sentinței nu este susținută de dovezi.
Prin urmare, obiecțiile tirada încălcării dreptului la proces just sunt evident neîntemeiata și trebuie respinse conform art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară petiția inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Grefieriță
Președinte
de la requête n
o
4008/05
présentée par Bernhard Richard BACCHINI
contre la Suisse
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 20 septembre 2011 en une chambre composée de
:
Dean Spielmann,
président,
Elisabet Fura,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Giorgio Malinverni,
Ann Power,
Ganna Yudkivska,
Angelika Nußberger,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 janvier 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Bernhard Richard Bacchini, est un ressortissant suisse, né en 1951 et résidant à Muri (canton d’Argovie). Il a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire et est représenté devant la Cour par M.
Adrian
J.
Bacchini, consultant à Kloten (canton de Zürich). Le gouvernement suisse («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Adrian Scheidegger de l’Office fédéral de la justice, agent suppléant.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 30 novembre 2002, le requérant déposa une plainte pénale contre un dénommé B.F. pour atteinte à l’honneur. Il expliqua que ce dernier l’avait traité de « psychopathe » lors d’une audience de conciliation tenue le 2
septembre 2002 devant la juge de paix des 7
ème
et 8
ème
arrondissements de Zürich. Il conclut à ce que B.F. soit déclaré coupable d’injure et qu’une peine proportionnée lui soit infligée. Il demanda également la condamnation de B.F. à lui payer une indemnité pour tort moral d’un montant adéquat
(«
der Angeklagte sei ferner zu verpflichten, dem Ankläger einen angemessenen Betrag als Genugtuung zu bezahlen
»
) ainsi que les frais de justice et les dépens.
Par ordonnance du 28 octobre 2003, le juge d’instruction prononça la clôture de l’instruction et renvoya l’affaire devant le tribunal de district de Zürich. L’affaire fut attribuée au juge unique siégeant en matière civile et pénale (
Einzelrichteramt für Zivil- und Strafsachen
) qui cita la juge de paix à comparaître comme témoin. Elle demanda par conséquent à la 6
ème
chambre du tribunal de district de Zürich (
Bezirksgericht Zürich
) à être déliée du secret de fonction.
Le 3 octobre 2003, la demande en relevé du secret de fonction fut rejetée par le tribunal de district de Zürich. La juridiction considéra que «
les parties doivent pouvoir s’exprimer lors de l’audience de conciliation sans avoir à craindre que leur franchise puisse leur être opposée dans un procès ultérieur
» et qu’« un tel but est compromis sans raison valable, lorsque le juge de paix peut trop facilement être obligé de déposer en tant que témoin sur le contenu des pourparlers de conciliation
». Elle arriva à la conclusion que «
le déliement du secret de fonction du juge de paix doit être accordé avec la plus grande retenue
». Se tournant vers les circonstances de l’espèce, le tribunal estima que l’intérêt public au maintien de la confidentialité l’emportait sur celui du requérant. Par conséquent, il refusa de délier le juge de paix du secret de fonction.
Le requérant se pourvut devant la cour suprême du canton de Zürich contre ce refus. Il demanda à être mis au bénéfice de l’assistance judiciaire.
Celle-ci rejeta son recours par décision du 28 janvier 2004. Elle considéra qu’il existait un intérêt public prépondérant à ce qu’un juge de paix ne divulgue pas ce qui se dit dans le cadre d’une procédure. Il en allait particulièrement ainsi s’agissant d’une audience de conciliation, pendant laquelle les parties devaient être en mesure de s’exprimer librement. Certes, il existait un intérêt public général à la poursuite d’infractions pénales, mais en l’espèce, cependant, s’agissant d’une atteinte à l’honneur, cet intérêt ne primait pas. Par ailleurs, la cour suprême refusa d’accorder l’assistance judiciaire au requérant, estimant que la cause pour laquelle elle avait été demandée était vouée à l’échec.
Le requérant forma un recours de droit public devant le Tribunal fédéral, pour violation du principe d’interdiction de l’arbitraire.
Par un arrêt du 28 juin 2004, le Tribunal fédéral rejeta le recours. Il estima que la pesée des intérêts effectuée par l’instance inférieure n’était en rien arbitraire, et qu’en outre l’assistance judiciaire avait été refusée à juste titre. Il considéra que la cour suprême cantonale pouvait partir de l’hypothèse que l’octroi de l’assistance judiciaire n’était pas nécessaire puisqu’elle n’avait pas rejeté le recours du requérant pour des raisons formelles, mais sur le fond, si bien que l’appréciation des chances de succès, à laquelle la juridiction s’était livrée, était défendable.
Au vu de l’arrêt du Tribunal fédéral, le procès devant la juridiction de première instance fut repris. Deux audiences furent alors tenues, les 18
octobre 2004 et 27 mai 2005. Au cours de celles-ci le requérant reprit ses conclusions tendant à la condamnation pénale de B.F. et au paiement d’une indemnité pour tort moral d’un montant laissé à l’appréciation du tribunal.
Le 25 août 2005, après avoir admis le requérant au bénéfice de l’assistance judiciaire, le juge unique acquitta B.F. des chefs d’accusation de diffamation et insulte, au motif que ce dernier était de bonne foi.
Le requérant contesta ce jugement devant la cour suprême du canton de Zürich. Celle-ci, également après avoir tenu une audience et admis le requérant au bénéfice de l’assistance judiciaire, confirma cette décision par arrêt du 7 juin 2006. Concernant les propos tenus au cours de l’audience devant le juge de paix, elle retint les éléments suivants
:
«
Compte tenu du fait que l’accusé était cité en conciliation pour la cinquième fois, à tout le moins pour la quatrième fois, par le plaignant pour la même affaire, et que ce dernier le tenait pour responsable de sa détresse familiale, il serait en soi sans autre concevable que l’accusé se soit senti dérangé et qu’il ait fait une déclaration inconsidérée par découragement. On ne saurait toutefois en déduire qu’il a traité le plaignant de psychopathe. L’accusé a défendu durant toute la procédure le point de vue selon lequel il ne se rappelait pas avoir tenu les propos incriminés. Contrairement à l’opinion de la juridiction inférieure, cela n’autorise pas à en déduire que l’accusé ne conteste pas avoir traité le plaignant de psychopathe. L’accusé a ajouté qu’il n’utilise jamais directement l’expression «
psychopathe
». On ne saurait faire grief à l’accusé de ne pas se souvenir, à l’instar du juge de paix, de ce qu’il a dit à ce moment là [...] Au vu de l’ensemble des circonstances, il y a lieu de relever que les faits à l’origine de la plainte ne sont pas établis avec un degré de certitude conforme au droit. Compte tenu du fait que le plaignant a des sentiments négatifs à l’égard de l’accusé, on ne saurait s’en tenir sans réserve à ses propos, à tout le moins, sa crédibilité, tel qu’indiqué, ne peut être affirmée sans réserves. En raison de ces tensions, il y a certes une certaine vraisemblance que les propos incriminés aient été tenus. La seule vraisemblance ne suffit toutefois, comme indiqué, jamais pour un verdict de culpabilité. A cela vient s’ajouter le fait que le juge de paix n’a pas sanctionné le comportement de l’accusé, [c’est-à-dire elle] n’a infligé aucune amende d’ordre, ce qui doit être retenu comme indice à décharge. D’un point de vue objectif, il ne subsiste pas que des doutes théoriques quant à la matérialité des faits. L’accusé doit donc être libéré des charges en vertu du principe «
in dubio pro reo
».
Le requérant forma contre ce jugement un pourvoi en nullité ainsi qu’un recours de droit public auprès du Tribunal fédéral. Invoquant notamment l’article 6 § 1 de la Convention, il prétendit que la cour suprême cantonale avait à tort refusé de délier la juge de paix du secret de fonction, que la procédure d’appel n’avait pas fait l’objet d’une audience publique et que l’arrêt de la cour d’appel n’avait pas été prononcé publiquement.
Les recours furent tous deux rejetés par un seul et même arrêt en date du 1
er
décembre 2006. Le Tribunal fédéral releva d’abord que le grief tiré du refus de délier la juge de paix du secret de fonction avait déjà été tranché définitivement par son arrêt du 28 janvier 2004. Il retint, en outre, que la cour suprême cantonale avait tenu une audience publique et prononcé le jugement publiquement, et que son arrêt était ensuite disponible sur son site internet. Le principe de publicité avait donc été respecté.
B.
Le droit interne pertinent
1.
La loi zurichoise d’organisation judiciaire du 13 juin 1976 (en vigueur au moment des faits)
«
1.Les tribunaux de district exercent la surveillance en première instance sur les justices de paix, les offices notariaux, les offices des faillites et du registre foncier, les huissiers communaux et les offices des poursuites.
(...)
»
«
Les juges [des tribunaux de district], les juges de paix, les fonctionnaires du greffe, les référendaires, les employés du greffe et tout autre personnel auxiliaire du tribunal (traducteurs etc.) sont tenus de garder le silence sur les secrets de fonction.
»
2.Le code de procédure pénale du canton de Zürich du 4 mai 1919 (en vigueur au moment des faits)
«
Sauf exception prévue par la loi, chacun est tenu de déposer en tant que témoin, y compris le lésé, devant les autorités chargées de l’instruction.
»
«
Les fonctionnaires ne sont en principe pas tenus de témoigner oralement sur les constatations et les audiences au sujet desquelles un procès-verbal est tenu, mais ils doivent uniquement envoyer un extrait ou une copie du procès-verbal dans la mesure où celui-ci contient suffisamment d’explications.
»
«
Les dispositions des §§ 10, 14, 19, 34 et 128 à 159 concernant la protection des victimes, l’audition des témoins et des personnes amenées à fournir des informations, ainsi que l’interrogatoire du prévenu, s’appliquent également lors de la tenue de l’audience principale.
»
«
1.Les lésés peuvent également demander à l’accusé la réparation de leur préjudice, soit par une procédure civile indépendante, soit par une requête, écrite ou orale, à la juridiction pénale compétente pour se prononcer sur l’accusation (...)
»
«
Les procès pour atteinte à l’honneur sont instruits selon les règles de la procédure pénale privée.
»
«
1.Toutes les autres plaintes pour atteinte à l’honneur sont introduites en déposant auprès du juge de paix une requête de mise en accusation. La requête de mise en accusation doit contenir une courte description des faits des faits à l’origine de la plainte, ainsi que la liste des témoins et des pièces écrites.
2.Le juge de paix s’efforce de concilier les parties. »
«
Si le litige n’est pas réglé à l’amiable, le juge de paix délivre, oralement ou par écrit, l’ordonnance de renvoi.
»
«
Le président du tribunal de district se prononce sur la recevabilité de l’accusation sur la base de la requête de mise en accusation et de l’ordonnance de renvoi.
»
«
1.Le président du tribunal de district, ou tout autre juge d’instruction par lui désigné, procède à l’audition des parties.
2.Selon le résultat de cette audition, l’instruction est poursuivie, une ordonnance pénale est décernée, ou l’affaire est renvoyée à l’audience de jugement. Une ordonnance pénale peut également être décernée après l’instruction.
3.Il sera donné l’occasion au plaignant de modifier la requête de mise en accusation à la fin de l’instruction.
»
3.Le code de procédure civile du canton de Zürich du 13 juin 1976 (en vigueur au moment des faits)
«
Avant toute procédure ordinaire, une procédure de conciliation a lieu devant le juge de paix, sauf dispositions contraires.
»
«
1.La requête aux fins de conciliation peut être formée par écrit ou par oral.
2.Une audience de conciliation a lieu (...).
»
«
1.Le juge de paix tente de concilier les parties. Il s’efforce de les dissuader d’ouvrir une action manifestement mal fondée ou de contester des prétentions bien fondées.
2.Si nécessaire, il peut ordonner la tenue d’une seconde audience de conciliation.
»
4.Le code pénal suisse du 21 décembre 1937
Article 320 – Violation du secret de fonction
«
1.Celui qui aura révélé un secret à lui confié en sa qualité de membre d’une autorité ou de fonctionnaire, ou dont il avait eu connaissance à raison de sa charge ou de son emploi, sera puni d’une peine privative de liberté de trois ans au plus ou d’une peine pécuniaire.
La révélation demeure punissable alors même que la charge ou l’emploi a pris fin.
2.La révélation ne sera pas punissable si elle a été faite avec le consentement écrit de l’autorité supérieure.
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que la procédure n’a pas été équitable, car il n’a pas pu faire entendre le juge de paix.
Sur le terrain des articles 6 § 1 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de multiples autres violations de son droit à un procès équitable, notamment du comportement des tribunaux à son égard, du caractère arbitraire des décisions de justice et du refus de lui accorder l’assistance judiciaire. Il soutient, finalement, que les juridictions internes n’ont pas tenu d’audience et que les jugements n’ont pas été prononcés publiquement.
1.Le requérant allègue une violation de son droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Se référant aux arrêts de la Cour rendus dans les affaires
Ankerl
c.
Suisse
(arrêt du 23 octobre 1996, § 38, Recueil 1996-V) et
Dombo
Beheer BV c.
Pays-Bas
(arrêt du 27 octobre 1993, § 34, Série
A
274), le Gouvernement rappelle à titre liminaire que la Cour a pour tâche de rechercher si la procédure, envisagée dans son ensemble, a revêtu un caractère équitable. Il observe également que l’obligation de garder le secret sur les audiences de conciliation découle du § 128 de la loi d’organisation judiciaire du canton de Zürich du 13 juin 1976. Il soutient que l’audition du juge de paix ne s’imposait pas, au vu d’autres éléments du dossier, et que le refus de relever celui-ci du secret de fonction était justifié par la nécessité de permettre aux parties de s’exprimer sans crainte durant les audiences de conciliation. Il en déduit que la procédure était dans son ensemble équitable et que le grief est, par conséquent, manifestement mal fondé.
Le requérant s’oppose à cette approche. Il estime que les juridictions internes ne pouvaient pas refuser d’entendre le juge de paix en qualité de témoin, car il s’agissait de la seule personne ayant assisté à l’audience, hormis lui et B.F. Il conteste par ailleurs que les propos tenus au cours de l’audience puissent relever du secret de fonction au sens de l’article 320 du code pénal suisse. A son avis, ceux-ci constituaient un acte délictueux réprimé par le droit suisse. La répression des atteintes à l’honneur constituant, de l’avis du requérant, un principe fondamental de toute législation pénale, il ne saurait être question de considérer que le témoignage litigieux ne protégeait que ses intérêts personnels. De surcroît, le refus d’autoriser le juge de paix à témoigner était contraire au droit interne, car il n’était pas prévu de manière suffisamment précise par les dispositions pertinentes. Il en déduit que son intérêt à obtenir le témoignage litigieux était prépondérant et aurait dû l’emporter.
A titre liminaire, la Cour estime qu’il y a lieu d’examiner l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention en l’espèce.
La Cour note que le caractère «
civil
» du droit de jouir d’une bonne réputation ne prête pas à controverse (
Golder c. Royaume-Uni
, 21
février
1975, § 27, série A n
o
18). S’agissant d’une procédure pénale dirigée contre un tiers, elle a déjà eu l’occasion d’indiquer, dans l’affaire
Perez c. France
(arrêt [GC] du 12 février 2004, n
o
‑
I), que celle-ci peut être considérée comme portant sur un droit de caractère civil au sens de l’article 6 § 1 de la Convention selon la qualification juridique, mais aussi du contenu matériel et des effets que lui confère le droit interne de l’Etat en cause. Elle estime donc nécessaire de se pencher sur la législation nationale en la matière.
La Cour relève, tout d’abord, que le droit zurichois soumet les procédures pénales pour atteinte à l’honneur à une procédure particulière, au cours de laquelle le parquet n’intervient pas, le plaignant soutenant seul l’accusation (voir droit interne pertinent). Toutefois cela n’enlève rien au fait que le § 192 ch. 1 du code de procédure pénale zurichois ménage à l’attention du plaignant une véritable option procédurale entre, d’une part, la voie civile et, d’autre part, la voie pénale (arrêt
Perez
précité, § 60).
La Cour rappelle, ensuite, qu’une plainte avec constitution de partie civile entre dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention, sauf lorsqu’elle poursuit un but purement répressif, tel qu’une «
vengeance privée
» ou une
actio popularis
(arrêt
Perez
précité, §§ 70-71). Par ailleurs, le plaignant doit impérativement exercer son droit d’intenter l’action civile offerte par le droit interne, ne serait-ce qu’en vue d’obtenir une réparation symbolique ou la protection d’un droit de caractère civil, à l’instar par exemple du droit de jouir d’une «
bonne réputation
». En tout état de cause, la renonciation à faire valoir l’action civile doit être établie, le cas échéant, de manière non équivoque (
mutatis mutandis,
Colozza
et Rubinat
c. Italie
, 12
février 1985, § 28, série A n
o
89
;
Meftah et autres c. France
[GC], n
os
32911/96, 35237/97, 34595/97, § 46, CEDH 2002-VII et
Antunes Rocha c. Portugal
, n
o
64330/01, § 43, 31 mai 2005). Tel sera, par exemple, le cas lorsque le plaignant demande la réparation du préjudice devant les juridictions civiles en plus de sa constitution de partie civile (
Garimpo c.
Portugal
(déc.), n
o
66725/01, 10 juin 2004).
Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour constate que le requérant a pris des conclusions tendant au paiement d’une indemnité pour tort moral d’un montant indéterminé et qu’il ne ressort nullement du dossier qu’il ait porté plainte dans le seul but d’une vengeance privée, ou qu’il ait renoncé à exercer l’action civile. On ne saurait lui faire grief de ne pas avoir chiffré le montant des indemnités réclamées, car l’admissibilité de pareilles conclusions devant les juridictions internes n’est pas contestée (
mutatis mutandis, Feliciano Bichão
c.
Portugal
, n
o
40225/04, § 32, 20
novembre
2007). De surcroît, le requérant pouvait exercer au cours de la procédure certaines facultés reconnues par la loi, tel que le droit de demander la convocation d’un témoin (
mutatis mutandis, Patrono, Cascini et Stefanelli c. Italie
, n
o
10180/04, §§
29-32, 20 avril 2006).
La Cour en déduit que l’issue de la procédure devant les juridictions pénales était déterminante pour les droits de caractère civil qui y étaient en cause (
Moreira de Azevedo c. Portugal
, 23 octobre 1990, § 66, série A n
o
189
;
Helmers c. Suède
, 29 octobre 1991, § 29, série A n
o
212-A). Elle arrive à la conclusion que l’article 6 § 1 est applicable au présent litige.
S’agissant de l’observation de l’article 6 § 1 en l’espèce, la Cour note que cette disposition garantit le droit d’accès à un tribunal, auquel s’ajoutent les garanties prescrites par l’article 6 § 1 de la Convention quant à l’organisation et à la composition du tribunal et quant au déroulement de la procédure (
Golder c. Royaume-Uni
, 21 février 1975, § 36, série A n
o
18). Elle relève cependant que le requérant a été en mesure de saisir un tribunal indépendant et impartial et qu’un jugement au fond a été rendu à l’issue de la procédure. Elle en déduit que le droit d’accès à un tribunal n’est pas en jeu et que le refus litigieux de délier le juge de paix du secret de fonction doit être examiné uniquement sous l’angle de l’équité de la procédure prise dans son ensemble (
mutatis mutandis, Bykov c. Russie
[GC], n
o
4378/02, §
89, 10 mars 2009
‑
...).
A ce propos, la Cour rappelle qu’elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention (
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
‑
I) et qu’il appartient au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, d’interpréter la législation interne (
García Manibardo c. Espagne
, n
o
‑
II). D’ailleurs, si l’article 6 garantit le droit à un procès équitable, il ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telles, matière qui relève au premier chef du droit interne (
Schenk
c.
Suisse
, 12
juillet 1988, § 45, série A n
o
140
;
Teixeira de
Castro
c.
Portugal
, 9
juin 1998, § 34,
Recueil
1998-IV et
Jalloh c.
Allemagne
[GC], n
o
54810/00, §§
94-96, CEDH 2006-IX). Concernant, en particulier, le refus d’entendre un témoin, la Cour est d’avis que celui-ci n’est susceptible de soulever de difficultés sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention que dans la mesure où les juridictions nationales ont fait preuve d’arbitraire, notamment lorsque le rejet d’une offre de preuve par témoins n’est pas motivé (
mutatis mutandis, Vidal
c.
Belgique
, 22 avril 1992, §§
33
‑
35, série A n
o
235
‑
B).
En l’espèce, la Cour constate que les juridictions nationales ont invoqué le caractère confidentiel des audiences de conciliation pour rejeter la demande de relever le juge de paix du secret de fonction. Le requérant a été, par ailleurs, en mesure de contester ce refus devant deux degrés de juridiction, avant même que le fond du litige ne soit tranché. Celui-ci était suffisamment motivé et ne s’avère donc pas arbitraire. De surcroît, il était accompagné de garanties suffisantes au niveau procédural.
Concernant l’approche développée par les juridictions nationales en l’espèce, la Cour reconnaît comme légitime l’importance de veiller au bon déroulement des procédures de conciliation. S’agissant de la contestation, élevée par le requérant, au sujet de la prétendue absence de base légale justifiant le refus de délier le juge de paix du secret de fonction, la Cour note que la question a déjà été examinée par le Tribunal fédéral, plus haute instance judiciaire suisse, que sa décision à ce propos est soigneusement motivée et qu’aucune apparence d’arbitraire ne ressort du dossier.
Ces éléments suffisent à la Cour pour relever qu’aucune apparence de violation du droit à un procès équitable ne se trouve établie en l’espèce. Le grief est donc manifestement mal fondé et il doit être rejeté en application de l’article
35
§
3 a) de la Convention.
2.Invoquant les articles 6 § 1 et 14 de la Convention, le requérant se plaint, enfin, de multiples autres violations de son droit à un procès équitable. Il se plaint du comportement des tribunaux à son égard, les décisions de justice étant, à son avis, arbitraires. Il conteste le refus de lui accorder l’assistance judiciaire, alors que F.B. «
était représenté par
un cabinet d’avocats réputé
» (
von einer renomierten Anwaltskanzlei vertreten wurde
). Il soutient, finalement, que les juridictions internes n’ont pas tenu d’audience et que les jugements n’ont pas été prononcés publiquement.
La Cour relève que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire. Il a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Par ailleurs, les décisions rendues ont été amplement motivées et contiennent des réponses aux arguments essentiels du requérant. Vu les conclusions auxquelles elle est elle-même parvenue, la Cour considère, par ailleurs, que le refus de l’assistance judiciaire ne saurait passer pour arbitraire en l’espèce. Finalement, le grief tiré de l’absence d’audience devant les juridictions nationales et de prononcé public du jugement n’est pas étayé.
Partant, les griefs tirés de la violation du droit à un procès équitable sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article
35
§§
3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Greffière
Président