Baydilli și alții împotriva Turciei

DECIZIA nr. 42942/06, de către Adile BAYDILLI și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 27 septembrie 2011 în calitate de comitet compus din: David Thór Björgvinsson, președinte, Giorgio Malinverni, Guido Raimondi, judecători și Françoise Elens-Passos, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 11 octombrie 2006, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 28 ianuarie 2011 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții sunt resortisanți turci care trăiesc în Turcia. Numele și datele lor de naștere sunt indicate în apendice.

Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl İ. Karakeçuli, un avocat care practică în Șanlıurfa. Guvernul turc („Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 aprilie 1986, reclamanții au interzis o procedură împotriva mai multor terțe persoane, cerând anularea actului de titlu al acestuia la anumite parcele de teren. La 5 mai 1992, Curtea Civilă Șanlıurfa a Jurisdicției Generale a acceptat parțial cazul și a susținut că anumite parcele deținute sunt înregistrate asupra reclamanților. La 4 decembrie 2001, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță. La 5 iulie 2005, Curtea Civilă Șanlıurfa a respins cazul reclamanților, deoarece a constatat că s-a distribuit voluntar comploturile între părți.

La 6 decembrie 2005, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. Curtea superioră a respins cererea de rectificare a reclamanților la 20 martie 2006. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurilor civile în fața Curții Civile Șanlıurfa de Competență Generală. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții au susținut că acestea au fost private de proprietatea lor în sensul că instanța internă a eșuat în hotărârea sa.

Reclamanții se plângeau în principal de durata procedurii civile referitoare la un litigiu de proprietate, care se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile..., toată lumea are dreptul la o... audiție într-un timp rezonabil de [a] tribunal...“ Prin scrisoarea din 28 ianuarie 2011, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cererea. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție.

Declarația prevăzută după cum urmează: Jeclare que le Gouvernement de la République de Turquie offre de verser au réquerants, dna Adile Baydıllı, M. İrfan Karakeçili, M. Mahmut Baydıllı, M. Mustafa Badılı, M. Ahmet Baydıllı, dna Hatice Karakeçili, dna Emine Baydıllı, dna Ayșe Baydıllı, dna Rahime Baydıllı, M. Rifat Baydıllı, M. Abdulkadir Baydı, M. Salih Baydıllı et dna Müzeyen Tacir, conjugament, lame de 11 000 (onze mille) euro, couvrant tout préjudice matériel et moral issi que 500 (cinq cents) euro, couvrant l’ensemble des frais et dépens, plus tout mont pouvant être d’impôt par les bénéficiaires, sommes qu’il considérée comme appropriées à la lumière de la jurisprudență de la Cour. Cette sousme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et scutes de toute taxa éventuale aplicabile.

Elle sera payée dans les trois moi suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformement à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. Apartament de reglement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à comter de l’expiration de acesta et jusqu’au règlement Effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce verse vaudra règlement définitif de l’affaire.

Le Gouvernement conseilère que la procédure interne engagée par la partie requisante a connu une durée excesive au sens de la jurisprudență bien établie de la Cour (Daneshpayeh c. Turquie , n 21086/04, 16 juillet 2009). Il invită respectarea la Cour à dire dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la recherche et à la rayer du roule conformment à l’article 37 de la Convention.” Într-o scrisoare din 10 iunie 2011, reclamanții au exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului era neacceptabil de scăzută. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să excludă o cerere din lista sa de cazuri în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul acesteia (a), (b) sau (c) din alineatul (1) din respectivul articol.

art. 37 § 1 litera (c) permite Curtea, în special, să examineze un caz din lista sa dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Acesta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special Tahsin Acar v. Hotărârea Turciei (Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003 VI; de asemenea, WAZA Spółka z o.o.

c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03; Stark și alții c. Finlanda (dec.), nr. 39559/02, § 23, 9 octombrie 2007; Silva Marrafa c. Portugal (dec.), nr. 56936/08, 25 mai 2010; Karal c. Turcia (dec.), nr. 44655/09, 29 martie 2011; și Curtea a înființat în mai multe cauze, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000 VII; Cocchiarella v. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, CEDH 2006 Majewski v. Polonia , nr. 52690/99 , 11 octombrie 2005 , Wende și Kukówka v. Polonia , nr. 56026/00 , 10 mai 2007 și Daneshpayeh v. Turcia , nr. 21086/04 , §§ 28-29, 16 iulie 2009 . Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 alineatul (1) litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale,

nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă în măsura în care se referă la plângerea cu privire la durata procedurii. În ceea ce privește plângerea cu privire la presupusa privare de bunuri Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție cu privire la rezultatul procedurii și au susținut că acestea au fost private de proprietățile lor ca urmare a acestui rezultat. Curtea constată că plângerea se referă direct la evaluarea probelor din instanța internă și la interpretarea dreptului intern. Prin urmare, aceaceasta ar trebui evaluată numai din punctul de vedere al articolului 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este cazul, prevede după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile..., toată lumea are dreptul la o... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...

” Curtea reiterează că nu este o instanță a patra nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenția (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I, și Streletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], nr. 34044/96, 3553/97 și 44801/98, § 49, ECHR 2001 II).

De asemenea, aceasta reiterează că nu este sarcină să revizuiască evaluarea probelor de către o instanță națională, cu excepția cazului în care nu este arbitrar sau în mod evident irazonabil (a se vedea Camilleri c. Malta (dec.), nr. 51760/99, 16 martie 2000). În consecință, având în vedere tot materialul în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că nu există nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, după care această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; de a elimina aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție, în măsura în care se referă la plângerea privind durata procedurii; declară restul cererii inadmisibil.

Françoise Elens-Pasos David Thór Björgvinsson Președintele adjunct al grefierului APPENDIX cerere nr. Numele reclamantului, data nașterii și locul reședinței Numele reprezentativului 42942/06 11/10/2006 Adile Baydıllı 07/02/1944 Tur İrfan Karakeçili 01/09/1973 Turcia Mahmut Baydıllı 01/01/1970 Turcia Mustafa Badılı 17/11/1971 Turcia Ahmet Baydıllı 01/05/1973 Turcia Hatice Karakeçili 01/09/1979 Turcia Emine Baydıllı 21/05/1981 Turcia Ayșe Baydıllı 28/03/1985 Turcia Rahime Baydıllı 06/05/1946 Turcia Rifat Baydıllı 15/08/1953 Turcia Abdulkadir Baydıllı 02/02/1955 Turcia Salih Baydıllı 31/05/1956 Turcia Müzeyyen Takir 01/03/1980 Turcia İrfan Karakeçili

SECOND SECTION

DECISION Application no. 42942/06 by Adile BAYDILLI and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 27 September 2011 as a Committee composed of: David Thór Björgvinsson, President, Giorgio Malinverni, Guido Raimondi, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 11 October 2006, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 28 January 2011 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are Turkish nationals who live in Turkey.

Their names and dates of birth are indicated in the Appendix. They were represented before the Court by Mr İ. Karakeçili, a lawyer practising in Șanlıurfa. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 25 April 1986 the applicants brought proceedings against several third persons, requesting the annulment of the latter’s title deed to certain plots of land. On 5 May 1992 the Șanlıurfa Civil Court of General Jurisdiction partially accepted the case and held that certain of the impugned plots be registered on the applicants. On 4 December 2001 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court.

On 5 July 2005 the Șanlıurfa Civil Court dismissed the applicants’ case as it found that there had been a voluntary distribution of the plots among the parties. On 6 December 2005 the Court of Cassation upheld the judgment of the first-instance court. The higher court rejected the applicants’ request for rectification on 20 March 2006. COMPLAINTS The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention about the length of civil proceedings before the Șanlıurfa Civil Court of General Jurisdiction. Relying upon Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicants maintained that they were deprived of their property in that the domestic court erred in its judgment. THE LAW 1. As to the complaint about the length of proceedings The applicants mainly complained about the length of civil proceedings concerning a property dispute.

They relied on Article 6 § 1 of the Convention which, in so far as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations..., everyone is entitled to a... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal... ” By letter dated 28 January 2011 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The declaration provided as follows: “ Je déclare que le Gouvernement de la République de Turquie offre de verser au requérants, Mme Adile Baydıllı, M. İrfan Karakeçili, M. Mahmut Baydıllı, M. Mustafa Badılı, M. Ahmet Baydıllı, Mme Hatice Karakeçili, Mme Emine Baydıllı, Mme Ayșe Baydıllı, Mme Rahime Baydıllı, M. Rifat Baydıllı, M. Abdulkadir Baydıllı, M. Salih Baydıllı et Mme Müzeyyen Tacir, conjointement, la somme de 11 000 (onze mille) euros, couvrant tout préjudice matériel et moral ainsi que 500 (cinq cents) euros, couvrant l’ensemble des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, sommes qu’il considère comme appropriées à la lumière de la jurisprudence de la Cour.

Cette somme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et exemptes de toute taxe éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.

Le Gouvernement considère que la procédure interne engagée par la partie requérante a connu une durée excessive au sens de la jurisprudence bien établie de la Cour ( Daneshpayeh c. Turquie , n o 21086/04, 16 juillet 2009). Il invite respectueusement la Cour à dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête et à la rayer du rôle conformément à l’article 37 de la Convention.” In a letter of 10 June 2011 the applicants expressed the view that the sum mentioned in the Government’s declaration was unacceptably low. The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article.

Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”. It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicants wish the examination of the case to be continued. To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar v. Turkey judgment ( Tahsin Acar v. Turkey [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003 ‑ VI; also WAZA Spółka z o.o.

v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03; Stark and Others v. Finland (striking out), no. 39559/02, § 23, 9 October 2007; Silva Marrafa v. Portugal (dec.), no. 56936/08, 25 May 2010; Karal v. Turkey (dec.), no. 44655/09, 29 March 2011; and Barıș İnan v. Turkey (dec.), no. 20315/10, 24 May 2011). The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time (see, for example, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000 ‑ VII; Cocchiarella v. Italy [GC], no. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 ‑ V; Majewski v. Poland , no. 52690/99, 11 October 2005; Wende and Kukówka v. Poland , no. 56026/00, 10 May 2007; and Daneshpayeh v. Turkey , no. 21086/04, §§ 28-29, 16 July 2009). Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic,

the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ). In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list in so far as it concerns the complaint about the length of proceedings. 2. As to the complaint about the alleged deprivation of possessions The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention about the outcome of the proceedings and maintained that they were deprived of their property as a result of that outcome. The Court finds that the complaint directly concerns the domestic court’s evaluation of evidence and its interpretation of domestic law.

Therefore it should be evaluated solely from the standpoint of Article 6 § 1 of the Convention which, in so far as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations..., everyone is entitled to a... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal... ” The Court reiterates that it is not a court of fourth instance and it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999-I, and Streletz, Kessler and Krenz v. Germany [GC], nos. 34044/96, 35532/97 and 44801/98, § 49, ECHR 2001 ‑ II).

It also reiterates that it is not its task to review the assessment of evidence by a national court, unless it is arbitrary or manifestly unreasonable (see Camilleri v. Malta (dec.), no. 51760/99, 16 March 2000). Accordingly, in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that there is no appearance of any violation of Article 6 § 1 of the Convention. It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention, in so far as it concerns the complaint about the length of proceedings; Declares the remainder of the application inadmissible.

Françoise Elens-Passos David Thór Björgvinsson Deputy Registrar President APPENDIX Application no. Date of introduction Applicant’s name, date of birth and place of residence Name of representative 42942/06 11/10/2006 Adile Baydıllı 07/02/1944 Tur İrfan Karakeçili 01/09/1973 Turkey Mahmut Baydıllı 01/01/1970 Turkey Mustafa Badılı 17/11/1971 Turkey Ahmet Baydıllı 01/05/1973 Turkey Hatice Karakeçili 01/09/1979 Turkey Emine Baydıllı 21/05/1981 Turkey Ayșe Baydıllı 28/03/1985 Turkey Rahime Baydıllı 06/05/1946 Turkey Rifat Baydıllı 15/08/1953 Turkey Abdulkadir Baydıllı 02/02/1955 Turkey Salih Baydıllı 31/05/1956 Turkey Müzeyyen Tacir 01/03/1980 Turkey İrfan Karakeçili