ARSKAYA v. UKRAINE

A cincea secțiune DECIZIE Nr. 45076/05 de Lyubov Nikolayevna ARSKAYA împotriva Ucrainei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a Cincea Secțiune), care a stat la 4 octombrie 2011 ca Camera compusă din: Dean Spielmann, Președintele, Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Isabelle Berro-Lefèvre, Ganna Yudkivska, Angelika Nußberger, judecători și Claudia Westerdiek, grefierul secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 17 octombrie 2005, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Lyubov Nikolayevna Arskaya, este un național ucrainean și rus care s-a născut în 1937 și locuiește în Simferopol. Reclamantul a fost reprezentat inițial în fața Curții de către dl K. Sizarev, un avocat care practică în Yevpatoriya. La 12 august 2011, a primit permisiunea de a prezenta propriul caz. Guvernul ucrainean (“Guvernul”) sunt reprezentate de agentul lor, dna Lutkovska. Prin scrisoarea din 24 ianuarie 2011, Guvernul Federației Ruse a informat Curtea că, în această etapă, nu doresc să își exercite dreptul în temeiul art. 36 § 1 din Convenție de a interveni în cadrul procedurii Curții privind prezenta cerere. 1. Evenimentele din martie și aprilie 2001 La momentul evenimentelor fiul reclamantului, S., avea patruzeci și doi de ani. S. a prins un rece și a devenit bolnav în timpul nopții din 18-19 martie 2001. La 22 martie 2001, a fost dus de ambulanță la clinica antituberculoză Simferopol (“spitalul”) și spitalizat cu următorul diagnostic: pneumonia stângă, tuberculoza plămânului stâng, hemoptiză și insuficiență pulmonară. S. a fost prescrisă injecții intramusculare și intravenoase. La 23 martie 2001 S. a fost radiat. El a fost mai mult invitat să facă o broncoscopie, care ar permite realizarea unui diagnostic specific și localizarea sursă de sângerare el a suferit. S. refuzat. În aceeași dată reclamantul a fost informat despre necesitatea de a cumpăra medicamente pentru S. La 26 martie 2001 S. a fost radiat și a oferit din nou o broncoscopie. El a refuzat să facă o procedură. Medicii au evaluat starea S. ca fiind grav. Reclamantul a fost informat din nou despre necesitatea de a cumpăra medicamente pentru S. Pe 27 martie 2001 S. a rămas într-o stare gravă. El a refuzat să fie examinat de un psihiatru. La 28 martie 2001 S. a fost diagnosticat cu un absces acut pe plămânul stâng. El a refuzat din nou să facă o broncoscopie. În aceeași dată a fost dus la departamentul de chirurgie toracică al spitalului pentru o radioscopie și examen. El a refuzat să supună radioscopia și a părăsit departamentul de chirurgie al spitalului. La 29 martie 2001, starea S. a fost considerată extrem de gravă. El a refuzat toate tratamentul medical, inclusiv intervențiile chirurgicale. La 30 martie 2001, medicii au remarcat că S. a fost într-o stare gravă și a refuzat să accepte injecții intramusculare și intravenoase. Medicii au explicat reclamantului că S. necesită o examinare și un tratament chirurgical. În aceeași dată S. a fost examinat de un psihiatru și diagnosticat cu o tulburare paranoică. Între 31 martie și 3 aprilie 2001 S. a rămas într-o stare extrem de gravă și a continuat să refuze injecțiile intramusculare. La 3 aprilie 2001 el a suferit încă de un absces acut pe plămânul stâng. La ora 15:00, în acea zi, starea sa a fost evaluată din nou ca extrem de gravă. La ora 11:45 S. a murit. Dosarul de caz conține un refuz scris de la tratament din 29 martie 2001 semnat de fiul reclamantului. Documentul nu specifică dacă fiul reclamantului a fost explicat cu privire la consecințele refuzului și dacă capacitatea sa mentală de a lua astfel de decizii a fost stabilită. 2. Investigații oficiale privind presupusul malpractice al medicului La 12 iulie 2001, s-a desfășurat o anchetă disciplinară internă în legătură cu incidentul. S. a constatat că a murit ca urmare a intoxicației și a creșterii insuficienței respiratorii și cardiovasculare cauzate de un absces acut pe plămânul stâng. În opinia consiliului de anchetă, S. a cerut doar asistență medicală la distanță, atunci când el a fost deja foarte grav bolnav. Ancheta a constatat următoarele deficiențe din partea medicilor: la 22 martie 2001 nu s-a elaborat un plan de tratament medical; la 23 martie 2001 imaginile cu raze X au fost interpretate în mod nedrept; la 24 și 25 Martie 2001 S. nu a fost suficient de supravegheat; iar la 26 martie 2001 S. ar fi trebuit să fi fost examinat de un specialist în reanimare și să aibă o terapie intensivă specializată. De asemenea, Consiliul a remarcat că S. a refuzat în repetate rânduri tratamentul oferit. La 13 iulie 2001, ministrul adjunct al Sănătății pentru Republica Autonomă a Crimeei a răspuns reclamantului și a recunoscut că între 22 și 25 martie 2001 personalul medical nu a luat măsurile organizative și terapeutice adecvate în ceea ce privește S., în special la 26 Martie 2001 el ar fi trebuit să fi fost transferat la departamentul de reanimare pentru un tratament suplimentar, dar acest lucru nu a fost făcut. Unele medici au fost disciplinate în acest cont. Reclamantul s-a plâns la biroul procurorului local din cauza presupusei malpractici de către personalul medical. La 16 ianuarie 2002, Procurorul din districtul Kyivskyy a declarat instanței locale că unul dintre medici, Ch., nu a fost urmărit, având în vedere Legea de Amnesty. La 17 aprilie 2002, instanța locală a aprobat prezentare. La 13 august 2002, instanța de recurs a anulat decizia din 17 aprilie 2002. 2 din Legea privind standardele de protecție a sănătății din 1992 (a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos) care afirmă că refuzul unui pacient de tratament medical nu poate fi o scuză valabil pentru neapărarea unui astfel de tratament în situații urgente în care viața pacientului este supusă unui risc real; comportamentul restului personalului medical nu a fost examinat. Curtea de recurs a solicitat ancheta suplimentară de către biroul procurorului. La 21 mai 2003, biroul procurorului local a început o anchetă penală cu privire la presupusul malpractic de către personalul medical. Un examen legist a fost ordonat în acest caz. La 30 martie 2004, experții au emis raportul lor, care a repetat în mare parte concluziile făcute de consiliul de anchetă internă la 12 iulie 2001. La 6 mai 2005, biroul procurorului local a constatat că moartea lui S. a fost cauzată de o boală pulmonară cronică gravă, care a necesitat intervenția chirurgicală adecvată. Acest lucru a fost oferit S., dar el a refuzat-o de mai multe ori. Refutul tratamentului a agravat starea și a avut ca rezultat moartea lui. Acesta a urmat faptul că nu a existat nicio legătură cauzală între comportamentul doctorilor și moartea lui S.. De aceea, biroul procurorului a încheiat procedura în acest caz. Reclamantul a contestat această decizie înaintea biroului procurorului de supraveghere. La 18 octombrie 2005, Procurorul pentru Republica Autonomă a Crimeei a informat reclamantul că decizia din 6 mai 2005 a fost anulată ca nefondată și că a trimis cazul pentru anchetă suplimentară. La 3 aprilie 2006, biroul procurorului local, care a efectuat o anchetă suplimentară, a constatat că S. a murit ca urmare a unei boli pulmonare cronice grave, care aveau nevoie de o intervenție chirurgicală adecvată, care a fost refuzată în mod repetat de S., care și-a agravat starea și i-a cauzat moartea. În astfel de circumstanțe, nu a existat nicio legătură de cauzalitate între comportamentul medicului și moartea lui S... Reclamantul a contestat această decizie înaintea biroului procurorului de supraveghere. La 2 octombrie 2006, Procurorul pentru Republica Autonomă a Crimeei a informat reclamantul că decizia din 3 aprilie 2006 a fost anulată, deoarece ancheta nu a fost deplină sau completă. În noiembrie 2006, Ministrul Adjunct al Sănătății pentru Republica Autonomă a Crimeei a informat biroul procurorului local că imaginile de raze X ale S. realizate la 23 și 26 martie 2001 și solicitate de procurorul nu au putut fi găsite. El a remarcat că perioada de retenție pentru aceste dosare a expirat în 2004. La 28 decembrie 2006, biroul procurorului local a încheiat procedura penală din cauza faptului că nu s-a identificat nicio legătură de cauzalitate între comportamentul medicilor și moartea lui S.. La 22 martie 2007, Procurorul pentru Republica Autonomă a Crimeei a informat reclamantul că solicitările ei de a examina materialele cazului nu au putut fi îndeplinite, deoarece, în temeiul dreptului intern, nu are acest drept. La 17 mai 2007, Procurorul General a anulat decizia din 28 decembrie 2006 din cauza faptului că ancheta era incompletă. La 2 iulie 2007, Ministerul Sănătății pentru Republica Autonomă a Crimeei a informat reclamantul că în 2001 imaginile radiografice ale S.S. au fost transferate în biroul procurorului. La 12 iulie 2007, biroul procurorului local a încheiat procedura penală din cauza faptului că nu a existat corpus delicti în conducerea personalului medical. La 1 august 2007, Procurorul General a anulat decizia din 12 iulie 2007 ca nefondată și a ordonat o anchetă suplimentară. La 1 septembrie 2007 s-a efectuat o evaluare psihiatrică postmortem. Experții au concluzionat că, în timp ce la 30 martie 2001 S. a fost diagnosticată cu o tulburare paranoică, în perioada cuprinsă între 30 martie și 3 martie. Aprilie 2001 mintea lui a fost clară și el a fost capabil să înțeleagă consecințele acțiunilor sale. Refutul tratamentului nu a fost cauzat de boala mentală a S... La 4 octombrie 2007, biroul procurorului local a încheiat procedura penală în acest caz din motivul pentru care nu a existat corpus delicti în conduita personalului medical. La 7 noiembrie 2007, Procurorul General a anulat decizia din 4 octombrie 2007 ca fiind nefondat și a ordonat investigații suplimentare. Între ianuarie și aprilie 2008 s-a desfășurat o examinare legală suplimentară. La 18 aprilie 2008, experții au emis raportul lor, declarând că S. a fost diagnosticat corect și că el a fost examinat și tratat în mod corespunzător de personalul medical. Nu s-a putut găsi încălcarea legii în furnizarea de ajutor medical S.. Moartea S. a fost cauzată de gravitatea bolii pulmonare cronice și de refuzul său repetat de tratament chirurgical adecvat, cum ar fi absesul de drenaj cavității și intubarea tracheală. Dacă S. a fost de acord cu tratament chirurgical, rezultatul ar fi putut fi favorabil. La 8 iulie 2008, cazul a fost transferat poliției locale pentru investigații suplimentare. La 13 august 2008, investigatorul local de poliție, care se referă, printre altele, la cel mai recent raport de experți medicali, a constatat că nu a existat nicio legătură cauzală între conducerea personalului medical și moartea lui S... Prin urmare, a încheiat procedura penală pentru lipsa de corpus delicti Reclamantul a contestat această decizie înaintea birourilor procurorilor de supraveghere. La 30 septembrie 2008, Procurorul General Adjunct a informat reclamantul că decizia din 13 august 2008 este legală și justificată. Legea internă relevantă 1. Cod penal din 28 decembrie 1960 (în vigoare la momentul material) art. 113 din Codul prevăzut după cum urmează: „Una nu furnizarea de asistență unei persoane bolnave fără un motiv valabil de către un medic care, în conformitate cu normele stabilite, a fost obligată să furnizeze o astfel de asistență, dacă un astfel de eșec ar putea duce la consecințe grave pentru persoana bolnavă și medicul a fost conștient de acest [risc], este pedepsit de lucrări corecționale timp de până la doi ani sau de reprimare publică. Aceeași conduită, în cazul în care aceasta a avut consecințe grave, este pedepsită cu închisoare timp de până la trei ani.” 2. Codul de procedură penală din 28 decembrie 1960 art. 4 din Codul prevede că o instanță, procuror, investigator sau organism de anchetă trebuie, în măsura în care este în competența lor de a face acest lucru, să instituie proceduri penale în fiecare caz în care au fost descoperite semnele unei infracțiuni, să ia toate măsurile necesare prevăzute de lege pentru a stabili dacă o infracțiune a fost comisă, să identifice infractorii și să le pedepsească. În conformitate cu art. 28 din Cod, o persoană care a suferit daune ca urmare a unei infracțiuni poate depune o cerere civilă împotriva unui acuzat în orice etapă a procedurii penale înainte de începerea examinării cauzei cu privire la fondul unei instanțe. Un reclamant civil în cadrul procedurii penale este scutit de taxele judecătorești pentru depunerea unei cereri civile. 3. Codurile de procedură civilă art. 221 din Codul de Procedură Civilă din 18 iulie 1963 (în vigoare până la 1 septembrie 2005) prevedea, printre altele , că o instanță a fost obligată să suspende examinarea unui caz civil în cazul în care acest caz nu a putut fi examinat înainte de rezultatul altor proceduri penale în curs. Codul de Procedură Civilă din 18 martie 2004 (în vigoare la 1 Septembrie 2005) a stabilit aceeași obligație în art. 201. 4. Legea privind elementele fundamentale ale legislației în materie de protecție a sănătății din 19 noiembrie 1992 („Legea privind standardele de protecție a sănătății 1992”) (expressată în momentul respectiv) Secțiunea 39. Obligația de a furniza informații medicale „Un medic este obligat să explice unui pacient, într-un mod de înțeles, starea sănătății sale, scopul examenelor și tratamentului medical propus și prognosticul pentru posibila dezvoltare a bolii sale, inclusiv orice risc pentru viață și sănătate. Pacientul are dreptul să se familiarizeze cu istoricul bolii și cu alte documente care pot fi utilizate pentru tratamentul ulterior. Medicul poate restricționa accesul la informațiile medicale ale pacientului dacă acest acces ar putea afecta sănătatea pacientului. În acest caz, medicul, luând în considerare interesele personale ale pacientului, informează membrii familiei pacientului sau reprezentantul legal al pacientului în consecință. Medicul acționează în același mod atunci când pacientul este inconștient.” Secțiunea 43 Consimțământ pentru intervenția medicală „Mediile de diagnosticare și preventivă și tratamentul medical se efectuează cu consimțământul pacientului, care trebuie furnizat informațiile necesare în conformitate cu art. 39 din prezenta Lege. Intervenția medicală cu privire la pacienții cu vârsta sub 15 ani și pacienții recunoscuți ca incapabili se efectuează cu consimțământul reprezentanților lor legali. În situații urgente în care există un risc real pentru viața pacientului, consimțământul pacientului sau reprezentantul său legal la tratamentul medical nu este necesar. Dacă refuzul unui pacient de tratament medical poate determina consecințe grave pentru el, medicul este obligat să explice acest lucru pacientului. În cazul în care pacientul continuă să refuze tratamentul, medicul are dreptul să insista pe confirmarea scrisă a refuzului de către pacient, și dacă este imposibil să obțină această confirmare, medicul are dreptul să ateste refuzul pacientului în scris în prezența martorilor. ...” 1. Declarația Universală privind Bioetica și Drepturile Omului (adoptată de Conferința Generală a UNESCO la 19 octombrie 2005) Extractele relevante ale declarației prevăd următoarele: art. 6 – Consimțământul „1. Orice intervenție medicală preventivă, diagnostică și terapeutică trebuie efectuată numai cu consimțământul prealabil, liber și informat al persoanei în cauză, pe baza informațiilor adecvate. Consimțământul trebuie, după caz, să fie exprimat și poate fi retras de persoana în cauză în orice moment și din orice motiv fără dezavantaj sau prejudecăți. ...” art. 7 – Persoanele care nu au capacitatea de a acorda consimțământul „În conformitate cu dreptul intern, trebuie acordată protecție specială persoanelor care nu au capacitatea de a acorda consimțământul: (a) autorizarea cercetării și practicilor medicale ar trebui obținută în conformitate cu interesul cel mai bun al persoanei în cauză și în conformitate cu dreptul intern. Cu toate acestea, persoana în cauză ar trebui să fie implicată în cel mai mare măsură posibil în procesul decizional al consimțământului, precum și în procesul de retragere a consimțământului; ...” 2. Declarația OMS privind promovarea drepturilor pacienților în Europa (28 - 30 martie 1994) Extractele relevante ale declarației prevăd după cum urmează: „3. Consimțământul 3.1 Consimțământul informat al pacientului este o condiție prealabilă pentru orice intervenție medicală. 3.2 Un pacient are dreptul de a refuza sau de a opri o intervenție medicală. Implicațiile de a refuza sau de a opri o astfel de intervenție trebuie explicate cu atenție pacientului. 3.3 În cazul în care un pacient nu este în măsură să își exprime testamentul și este necesară o intervenție medicală urgentă, consimțământul pacientului poate fi presupus, cu excepția cazului în care este evident de la o exprimare declarată anterior a testamentului că consimțământul ar fi refuzat în situație. 3.4 Atunci când este necesar consimțământul unui reprezentant juridic și este necesară intervenția propusă cu urgență, această intervenție poate fi efectuată dacă nu este posibilă obținerea, în timp, a consimțământului reprezentantului. 3.5 În cazul în care este necesar consimțământul unui reprezentant juridic, pacienții (fiind minori sau adulți) trebuie totuși să fie implicați în procesul decizional în măsura în care capacitatea lor permite. 3.6 În cazul în care un reprezentant juridic refuză să acorde consimțământul, iar medicul sau alt furnizor este de părere că intervenția este în interesul pacientului, decizia trebuie renunțată la o instanță sau într-o formă de arbitraj. 3.7 În toate celelalte situații în care pacientul nu este în măsură să acorde consimțământ informat și în care nu există nici un reprezentant juridic sau reprezentant desemnat de pacient în acest scop, trebuie luate măsuri adecvate pentru a pregăti un proces decizional de înlocuire, luând în considerare ceea ce este cunoscut și, în cel mai mare măsură posibil, ceea ce se poate presupune în ceea ce privește dorința pacientului 3.8 Consimțământul pacientului este necesar pentru conservarea și utilizarea tuturor substanțelor corpului uman. Consimțământul poate fi presupus atunci când substanțele trebuie utilizate în cursul actual al diagnosticului, tratamentului și îngrijirii acestui pacient. ...” 3. Convenția Consiliului Europei pentru protecția drepturilor omului și demnității ființei umane în ceea ce privește aplicarea biologiei și medicinei: Convenția privind drepturile omului și biomedicina (4 aprilie 1997) Extractele relevante ale Convenției prevăd după cum urmează: Capitolul II – Consimțământul art. 5 – Regula generală „O intervenție în domeniul sănătății poate fi efectuată numai după ce persoana în cauză a acordat consimțământ liber și informat. Această persoană trebuie furnizată în prealabil informații adecvate cu privire la scopul și natura intervenției, precum și la consecințele și riscurile sale. Persoana în cauză poate retrage consimțământul liber în orice moment.” art. 6 – Protecția persoanelor care nu pot consimți „1. Sub rezerva art. 17 și 20 de mai jos, o intervenție poate fi efectuată numai pentru o persoană care nu are capacitatea de a acorda consimțământul, în beneficiul său direct. În cazul în care, în conformitate cu lege, un minor nu are capacitatea de a acorda o intervenție, intervenția nu poate fi efectuată decât cu autorizarea reprezentantului său sau a unei autorități sau a unei persoane sau a unui organism prevăzute de lege. Avizul minorului se ia în considerare ca un factor de determinare din ce în ce mai mare în proporție cu vârsta și gradul de maturitate. În cazul în care, în conformitate cu lege, un adult nu are capacitatea de a acorda o intervenție din cauza unui handicap mental, a unei boli sau din motive similare, intervenția nu poate fi efectuată decât cu autorizarea reprezentantului sau a unei autorități sau a unei persoane sau a unui organism prevăzute de lege. Reprezentantul, autoritatea, persoana sau organismul menționat la alineatele (2) și (3) de mai sus sunt furnizate, în aceleași condiții, informațiile menționate la articolul Autorizația menționată la alineatele (2) și (3) de mai sus poate fi retrasă în orice moment în interesul cel mai bun al persoanei în cauză.” art. 7 – Protecția persoanelor care au o tulburare mentală „Supusă condițiilor de protecție prevăzute de lege, inclusiv procedurile de supraveghere, control și apel, o persoană care are o tulburare mentală gravă poate fi supusă, fără consimțământul său, unei intervenții vizate de a-și trata tulburările mentale numai în cazul în care, fără un astfel de tratament, prejudiciile grave ar putea rezulta în sănătatea sa.” art. 8 – Situația de urgență „În cazul în care, din cauza unei situații de urgență, nu se poate obține consimțământul adecvat, orice intervenție medical necesară poate fi efectuată imediat în beneficiul sănătății persoanei în cauză.” art. 9 – Dorințele exprimate anterior „Vorurile exprimate anterior în legătură cu intervenția medicală a unui pacient care nu este, la momentul intervenției, într-un stat de exprimare a dorințelor sale trebuie luate în considerare.” COMPLAINTS Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 2 din Convenție că personalul medical al spitalului nu a efectuat un tratament medical adecvat și urgent fiului său, care a dus la moartea acestuia. În continuare, a plâns în temeiul articolelor 6 și 7 din Convenție că autoritățile interne nu au efectuat o investigație eficace privind moartea fiuului ei. Reclamantul s-a plâns că fiul său a murit din cauza lipsei unui tratament medical adecvat și că nu a existat nicio investigație eficace asupra circumstanțelor în care a murit. Ea se bazează pe articolele 2, 6 și 7 din Convenție. Curtea a hotărât să examineze plângerile exclusiv în temeiul articolului 2 din Convenție, care prevede, în măsura în care este relevant, așa cum urmează: „1. Dreptul tuturor la viață este protejat prin lege. Nimeni nu va fi privat de viața sa în mod intenționat, în afara executării unei sentințe a unei instanțe în urma condamnării unei infracțiuni pentru care această pedeapsă este prevăzută de lege. ...” 1. Argumente ale părților Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce privește plângerea ei privind ineficacitatea anchetei. În special, reclamantul nu a contestat decizia investigatorului din 13 August 2008 în fața instanțelor. În plus, ea nu a depus o cerere civilă separată care solicită compensare pentru presupusa neglijență medicală față de fiul său. În orice caz, măsurile luate de autoritățile de investigație au fost adecvate și suficiente pentru a respecta cerințele procedurale prevăzute la art. 2 din Convenție. Aceștia au insistat, de asemenea, că toate celelalte măsuri necesare au fost luate pentru a proteja viața fiului reclamantului și au specificat că legislația internă a oferit un cadru juridic adecvat privind furnizarea de informații medicale pacienților, documentarea refuzului de a suferi tratament medical și cazurile în care acest refuz nu are niciun efect obligatoriu asupra personalului medical. Reclamantul nu este de acord. În ceea ce privește membrul procesual al articolului 2, ea a afirmat că nu mai a fost obligată să urmărească ancheta și, în special, să pună în pericol decizia investigatorului din 13 august 2008, deoarece ancheta s-a dovedit a fi ineficientă. Ea susține, în continuare, că viața fiului său nu a fost protejată în mod corespunzător de greșeala din partea personalului medical. 2. Evaluarea Curții Curtea consideră că întrebarea dacă reclamantul a respectat regula de epuizare a căilor de recurs interne este legată îndeaproape de fondul cererii sale. Prin urmare, obiecțiile guvernului în acest sens ar trebui să fie aderate la fondul cererii și rezervate pentru o examinare ulterioră. Având în vedere argumentele părților, Curtea consideră că cererea ridică chestiuni serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acestuia. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Din aceste motive, Curtea se alătură în unanimitate la fondul obiecțiilor guvernamentale referitoare la epuizarea recourslor interne; declara cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cazului. Claudia Westerdiek Dean Președintele Grefier Spielmann

FIFTH SECTION

DECISION

Application no. 45076/05

by Lyubov Nikolayevna ARSKAYA

against Ukraine

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 4

October 2011 as a Chamber composed of:

Dean Spielmann,

President,

Elisabet Fura,

Karel Jungwiert,

Boštjan M. Zupančič,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ganna Yudkivska,

Angelika Nußberger,

judges,

and Claudia Westerdiek,

Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 17 October 2005,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Ms Lyubov Nikolayevna Arskaya, is a Ukrainian and Russian national who was born in 1937 and lives in Simferopol. The applicant was initially represented before the Court by Mr K.

Sizarev, a lawyer practising in Yevpatoriya. On 12 August 2011 she was granted leave to present her own case. The Ukrainian Government (“the Government”) are represented by their Agent, Ms

V.

Lutkovska. By the letter of 24

January 2011 the Government of the Russian Federation informed the Court that at this stage they did not wish to exercise their right under Article

36 § 1 of the Convention to intervene in the Court’s proceedings concerning the present application.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

At the time of the events the applicant’s son, S., was forty-two years old.

S. had caught a cold and became ill during the night of 18-19 March 2001.

On 22 March 2001 he was taken by ambulance to the Simferopol Anti-Tuberculosis Clinic (“the hospital”) and hospitalised with the following diagnosis: left-sided pneumonia; tuberculosis of the left lung; haemoptysis; and pulmonary insufficiency. S. was prescribed intramuscular and intravenous injections.

On 23 March 2001 S. was X-rayed. He was further invited to undergo a bronchoscopy, which would allow a specific diagnosis to be achieved and localise the source of bleeding he was suffering. S. refused. On the same date the applicant was informed of the need to buy medicine for S.

On 26 March 2001 S. was X-rayed and again offered a bronchoscopy. He refused to undergo the procedure. The doctors assessed S.’s condition as serious. The applicant was again informed of the need to buy medicine for S.

On 27 March 2001 S. remained in a serious condition. He refused to be examined by a psychiatrist.

On 28 March 2001 S. was diagnosed with an acute abscess on the left lung. He again refused to undergo a bronchoscopy. On the same date he was taken to the thoracic surgery department of the hospital for a radioscopy and examination. He refused to undergo the radioscopy and left the surgical department of the hospital.

On 29 March 2001 S.’s condition was assessed as extremely serious. He refused all medical treatment, including surgical interventions.

On 30 March 2001 the doctors noted that S. was in a serious condition and was refusing to accept intramuscular and intravenous injections. The doctors explained to the applicant that S. required an examination and surgical treatment.

On the same date S. was examined by a psychiatrist and diagnosed with a paranoid disorder.

Between 31 March and 3 April 2001 S. remained in an extremely serious condition and continued to refuse intramuscular injections.

On 3 April 2001 he was still suffering from an acute abscess on the left lung. At 3 p.m. that day his condition was again assessed as extremely serious. At 11.45

p.m. S. died.

The case file contains one written refusal from treatment of 29

March 2001 signed by the applicant’s son. The document does not specify whether the applicant’s son had been explained of the consequences of the refusal and whether his mental ability to take such decisions had been established.

On 12 July 2001 an internal disciplinary inquiry into the incident was held. It found that S. had died as a result of intoxication and increasing respiratory and cardiovascular insufficiency caused by an acute abscess on the left lung. In the board of inquiry’s opinion, S. had only asked for medical aid belatedly, when he had already been very seriously ill. The inquiry found the following shortcomings on the part of the doctors: on 22

March 2001 a medical treatment plan had not been drawn up; on 23

March 2001 X-ray images had been interpreted wrongly; on 24 and 25

March 2001 S. had not been sufficiently supervised; and on 26 March 2001 S. should have been examined by a resuscitation specialist and provided with specialised intensive therapy. The board also noted that S.

had repeatedly refused the treatment which was offered.

On 13 July 2001 the Deputy Minister of Health for the Autonomous Republic of Crimea responded to the applicant and acknowledged that between 22 and 25 March 2001 the medical staff had not taken appropriate organisational and therapeutic measures in respect of S. In particular, on 26

March 2001 he should have been transferred to the resuscitation department for further treatment, but this had not been done. A number of doctors had been disciplined on this account.

The applicant complained to the local prosecutor’s office on account of alleged malpractice by the medical staff.

On 16 January 2002 the Kyivskyy District Prosecutor’s Office made a submission to the local court that one of the doctors, Ch., not be prosecuted, in view of the Amnesty Act.

On 17 April 2002 the local court endorsed that submission. The applicant appealed.

On 13 August 2002 the court of appeal quashed the decision of 17 April 2002. It noted that: the local court had failed to determine the precise reason for the death of the applicant’s son; it had not paid attention to section 43

§

2 of the Health Protection Standards Act 1992 (see “Relevant domestic law” below) stating that a patient’s refusal of medical treatment could not be a valid excuse for failure to provide such treatment in urgent situations where the patient’s life is subjected to real risk; the behaviour of the rest of the medical staff had not been examined. The court of appeal requested additional inquiry by the prosecutor’s office.

On 21 May 2003 the local prosecutor’s office commenced a criminal investigation into the alleged malpractice by the medical staff. A forensic examination was ordered in the case.

On 30 March 2004 the experts issued their report, which mostly repeated the conclusions that the board of internal inquiry made on 12 July 2001.

On 6 May 2005 the local prosecutor’s office found that S.’s death had been caused by a serious chronic lung disease, which had required proper surgical intervention. This had been offered to S. but he had refused it several times. The refusal of treatment had aggravated his condition and had resulted in his death. It followed that there had been no causal link between the doctors’ behaviour and S.’s death. The prosecutor’s office therefore terminated the proceedings in the case. The applicant challenged that decision before the supervising prosecutor’s office.

On 18 October 2005 the Prosecutor for the Autonomous Republic of Crimea informed the applicant that the decision of 6 May 2005 had been quashed as unfounded and that he had remitted the case for additional investigation.

On 3 April 2006 the local prosecutor’s office, having conducted an additional investigation, found that S. had died as a result of a serious chronic lung disease which had required proper surgical intervention. This had been repeatedly refused by S., which had aggravated his condition and had caused his death. In such circumstances, there had been no causal link between the doctors’ behaviour and S.’s death. The proceedings in the case were therefore terminated. The applicant challenged that decision before the supervising prosecutor’s office.

On 2 October 2006 the Prosecutor for the Autonomous Republic of Crimea informed the applicant that the decision of 3 April 2006 had been quashed, as the investigation held had not been thorough or comprehensive.

In November 2006 the Deputy Minister of Health for the Autonomous Republic of Crimea informed the local prosecutor’s office that the X-ray images of S. made on 23 and 26 March 2001 and requested by the prosecutor’s office could not be found. He noted that the retention period for such files had expired in 2004.

On 28 December 2006 the local prosecutor’s office terminated the criminal proceedings in the case for the reason that no causal link had been identified between the doctors’ conduct and S.’s death.

On 22 March 2007 the Prosecutor for the Autonomous Republic of Crimea informed the applicant that her requests to examine the materials of the case file could not be met, as under domestic law she had no such right.

On 17 May 2007 the General Prosecutor’s Office quashed the decision of 28 December 2006 for the reason that the investigation had been incomplete.

On 2 July 2007 the Ministry of Health for the Autonomous Republic of Crimea informed the applicant that in 2001 S.’s X-ray images had been transferred to the prosecutor’s office.

On 12 July 2007 the local prosecutor’s office terminated the criminal proceedings in the case for the reason that there had been no

corpus delicti

in the conduct of the medical staff.

On 1 August 2007 the General Prosecutor’s Office quashed the decision of 12 July 2007 as unfounded and ordered a further investigation.

On 1 September 2007 a post-mortem forensic psychiatric assessment was carried out. The experts concluded that while on 30 March 2001 S. had been diagnosed with a paranoid disorder, in the period between 30 March and 3

April 2001 his mind had been clear and he had been able to understand the consequences of his actions. The refusal of treatment had not been caused by S.’s mental illness.

On 4 October 2007 the local prosecutor’s office terminated the criminal proceedings in the case for the reason that there had been no

corpus delicti

in the conduct of the medical staff.

On 7 November 2007 the General Prosecutor’s Office quashed the decision of 4 October 2007 as unfounded and ordered further investigation.

Between January and April 2008 an additional forensic examination was held. On 18 April 2008 the experts issued their report, stating that S. had been diagnosed correctly and that he had been examined and treated appropriately by the medical staff. No violations of law in providing medical aid to S. could be found. The death of S. had been caused by the seriousness of his chronic lung disease and by his repeated refusal of proper surgical treatment, such as abscess cavity drainage and tracheal intubation. If S. had agreed to surgical treatment the outcome might have been favourable.

On 8 July 2008 the case was transferred to the local police for further investigation.

On 13 August 2008 the local police investigator, referring,

inter alia

, to the latest medical expert report, found that there had been no causal link between the conduct of the medical staff and S.’s death. He therefore terminated the criminal proceedings for lack of

corpus delicti

in the actions of the medical staff.

The applicant challenged that decision before the supervising prosecutors’ offices.

On 30 September 2008 the Deputy Prosecutor General informed the applicant that the decision of 13 August 2008 was lawful and substantiated.

B.

Relevant domestic law

Article 113 of the Code provided as follows:

“A failure to provide assistance to an ill person without a valid reason by a medical practitioner, who, according to the established rules, was obliged to provide such assistance, if such a failure could result in serious consequences for the ill person and the medical practitioner was aware of that [risk], shall be punishable by correctional work for up to two years or by public reprimand.

The same conduct, if it resulted in serious consequences, shall be punishable by imprisonment for up to three years.”

Article 4 of the Code provides that a court, prosecutor, investigator or body of inquiry must, to the extent that it is within their power to do so, institute criminal proceedings in every case where signs of a crime have been discovered, take all necessary measures provided by law to establish whether a crime has been committed, identify the perpetrators and punish them.

According to Article 28 of the Code, a person who has sustained damage as a result of a crime can lodge a civil claim against an accused at any stage of criminal proceedings before the beginning of the consideration of the case on the merits by a court. A civil claimant within criminal proceedings shall be exempt from the court fee for lodging a civil claim.

Article 221 of the Code of Civil Procedure of 18 July 1963 (in force until 1 September 2005) provided,

inter alia

, that a court was obliged to suspend its examination of a civil case if that case could not be examined prior to the outcome of other pending criminal proceedings.

The Code of Civil Procedure of 18 March 2004 (in force as of 1

September 2005) established the same obligation in its Article

201.

November 1992 (“the Health Protection Standards Act 1992”) (as worded at the relevant time)

Section 39. The obligation to provide medical information

“A doctor shall be obliged to explain to a patient, in an understandable manner, the state of his health, the purpose of [any] proposed examinations and medical treatment, and the prognosis for the possible development of his or her illness, including any risk to life and health.

The patient shall be entitled to familiarise himself with the illness history and other documents which may be of use for his or her further treatment.

The doctor may restrict access to the patient’s medical information if such access could be detrimental to the patient’s health. In that case, the doctor, taking into account the patient’s personal interests, shall inform the members of the patient’s family or the patient’s legal representative accordingly. The doctor shall act in the same way when the patient is unconscious.”

Section 43. Consent to medical intervention

“Diagnostic and preventive measures and medical treatment shall be carried out with the consent of the patient, who shall have been provided with the information required in accordance with section 39 of this Act. Medical intervention with respect to patients who are under the age of fifteen and patients recognised as incapable shall be carried out with the consent of their legal representatives.

In urgent situations when there is a real risk to the patient’s life, the consent of the patient or his legal representative to medical treatment shall not be required.

If a patient’s refusal of medical treatment may result in serious consequences for him, the doctor shall be obliged to explain this to the patient. If the patient continues to refuse the treatment, the doctor shall be entitled to insist on written confirmation of the refusal by the patient, and if it is impossible to obtain that confirmation the doctor shall be entitled to attest to the patient’s refusal in writing in the presence of witnesses. ...”

C.

Relevant international material

The relevant extracts of the declaration provide as follows:

Article 6 – Consent

“1. Any preventive, diagnostic and therapeutic medical intervention is only to be carried out with the prior, free and informed consent of the person concerned, based on adequate information. The consent should, where appropriate, be express and may be withdrawn by the person concerned at any time and for any reason without disadvantage or prejudice. ...”

Article 7 – Persons without the capacity to consent

“In accordance with domestic law, special protection is to be given to persons who do not have the capacity to consent:

(a) authorization for research and medical practice should be obtained in accordance with the best interest of the person concerned and in accordance with domestic law. However, the person concerned should be involved to the greatest extent possible in the decision-making process of consent, as well as that of withdrawing consent; ...”

The relevant extracts of the declaration provide as follows:

“3. Consent

3.1 The informed consent of the patient is a prerequisite for any medical intervention.

3.2 A patient has the right to refuse or to halt a medical intervention. The implications of refusing or halting such an intervention must be carefully explained to the patient.

3.3 When a patient is unable to express his or her will and a medical intervention is urgently needed, the consent of the patient may be presumed, unless it is obvious from a previous declared expression of will that consent would be refused in the situation.

3.4 When the consent of a legal representative is required and the proposed intervention is urgently needed, that intervention may be made if it is not possible to obtain, in time, the representative’s consent.

3.5 When the consent of a legal representative is required, patients (whether minor or adult) must nevertheless be involved in the decision-making process to the fullest extent which their capacity allows.

3.6 If a legal representative refuses to give consent and the physician or other provider is of the opinion that the intervention is in the interest of the patient, then the decision must be referred to a court or some form of arbitration.

3.7 In all other situations where the patient is unable to give informed consent and where there is no legal representative or representative designated by the patient for this purpose, appropriate measures should be taken to provide for a substitute decision making process, taking into account what is known and,, to the greatest extent possible, what may be presumed about the wishes of the patient

3.8 The consent of the patient is required for the preservation and use of all substances of the human body. Consent may be presumed when the substances are to be used in the current course of diagnosis, treatment and care of that patient. ...”

April

1997)

The relevant extracts of the Convention provide as follows:

Chapter II – Consent

Article

5 – General rule

“An intervention in the health field may only be carried out after the person concerned has given free and informed consent to it.

This person shall beforehand be given appropriate information as to the purpose and nature of the intervention as well as on its consequences and risks.

The person concerned may freely withdraw consent at any time.”

Article

6 –

Protection of persons not able to consent

“1.

Subject to Articles

17 and 20 below, an intervention may only be carried out on a person who does not have the capacity to consent, for his or her direct benefit.

2.

Where, according to law, a minor does not have the capacity to consent to an intervention, the intervention may only be carried out with the authorisation of his or her representative or an authority or a person or body provided for by law.

The opinion of the minor shall be taken into consideration as an increasingly determining factor in proportion to his or her age and degree of maturity.

3.

Where, according to law, an adult does not have the capacity to consent to an intervention because of a mental disability, a disease or for similar reasons, the intervention may only be carried out with the authorisation of his or her representative or an authority or a person or body provided for by law.

The individual concerned shall as far as possible take part in the authorisation procedure.

4.

The representative, the authority, the person or the body mentioned in paragraphs

2 and

3 above shall be given, under the same conditions, the information referred to in Article

5.

5.

The authorisation referred to in paragraphs 2 and 3 above may be withdrawn at any time in the best interests of the person concerned.”

Article

7 –

Protection of persons who have a mental disorder

“Subject to protective conditions prescribed by law, including supervisory, control and appeal procedures, a person who has a mental disorder of a serious nature may be subjected, without his or her consent, to an intervention aimed at treating his or her mental disorder only where, without such treatment, serious harm is likely to result to his or her health.”

Article

8 –

Emergency situation

“When because of an emergency situation the appropriate consent cannot be obtained, any medically necessary intervention may be carried out immediately for the benefit of the health of the individual concerned.”

Article

9 –

Previously expressed wishes

“The previously expressed wishes relating to a medical intervention by a patient who is not, at the time of the intervention, in a state to express his or her wishes shall be taken into account.”

COMPLAINTS

The applicant complained under Article 2 of the Convention that the medical staff of the hospital had failed to provide appropriate and urgent medical treatment to her son, which had resulted in his death. She further complained under Articles 6 and 7 of the Convention that the domestic authorities had not carried out an effective investigation into the death of her son.

THE LAW

The applicant complained that her son had died due to a lack of adequate medical treatment and that there had been no effective investigation into the circumstances in which he had died. She relied on Articles 2, 6 and 7 of the Convention.

The Court decided to examine the complaints exclusively under Article 2 of the Convention, which provides, in as much as relevant, as follows:

“1.

Everyone’s right to life shall be protected by law. No one shall be deprived of his life intentionally save in the execution of a sentence of a court following his conviction of a crime for which this penalty is provided by law. ...”

The Government submitted that the applicant had not exhausted domestic remedies as regards her complaint concerning the ineffectiveness of the investigation. In particular, the applicant had failed to challenge the investigator’s decision of 13

August 2008 before the courts. Moreover, she had failed to lodge a separate civil claim seeking compensation for the alleged medical negligence in respect of her son. In any event, the measures taken by the investigative authorities had been appropriate and sufficient to comply with the procedural requirements of Article 2 of the Convention.

They further insisted that all other necessary steps had been taken to protect the applicant’s son’s life. They specified that domestic law had offered an appropriate legal framework concerning the provision of medical information to patients, documentation of a refusal to undergo medical treatment, and cases in which such refusal had no binding effect on medical staff.

The applicant disagreed. As regards the procedural limb of Article 2, she claimed she had no longer been obliged to pursue the investigation and, in particular, to challenge the investigator’s decision of 13 August 2008, as the investigation had proved to be ineffective. A separate civil claim had not been appropriate.

She further contended that her son’s life had not been properly protected from wrongdoing on the part of the medical staff.

The Court considers that the question of whether the applicant has complied with the rule of exhaustion of domestic remedies is closely linked to the merits of her application. The Government’s objections in this respect should therefore be joined to the merits of the application and reserved for later consideration.

In light of the parties’ submissions, the Court considers that the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits. The Court concludes, therefore, that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established. It must therefore be declared

admissible.

For these reasons, the Court unanimously

Joins

to the merits the Government’s objections relating to the exhaustion of domestic remedies;

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Registrar

President