- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 4 octombrie 2011
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Büyükkol împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE BÜYÜKKOL c. TURKY (Documentul nr. 24280/09) HOTĂRÂREA STRASBOURG 4 octombrie 2011 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Büyükkol c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 13 septembrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 24280/09) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți turci, dna Hatice Büyükkol și dna Berna Büyükkol („reclamanții”), la 6 aprilie 2009. Reclamanții au fost reprezentați de dl Y. Ertan, un avocat practicant la Istanbul.
Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. La 2 noiembrie 2010, președintele secțiunii a doua a decis să anunțe cererea guvernului. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1980 și, respectiv, 2000 și trăiesc în Istanbul. Soțul primului reclamant, care este, de asemenea, tatăl celui de-al doilea reclamant, a decedat într-un accident de mașină în 2001. La 20 iulie 2006, Curtea Civilă Șișli a acceptat parțial cazul și a acordat reclamanților un total de 25,705 Lira turcă (TRY) [1] pentru prejudiciu material și 5.000 [2] pentru prejudiciu moral, plus toate dobânzile care ar fi aplicabile acestei sume. La 13 mai 2008, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță cu o modificare minoră.
La 23 octombrie 2008, a respins cererea părții inculpate de rectificare. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 A CONVENȚIEI Reclamanții se plângea că durata procedurii a fost incompatibilă cu cererea de „tempă rezonabilă”, prevăzută la art. 6 §§ 1 din Convenție, care se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Guvernul a contestat acest argument și au susținut că procedurile încurcate nu ar putea fi considerate ca fiind excesiv de mult timp, având în vedere complexitatea cauzei, dificultățile de colectare a probelor și procesul de notificare și, prin urmare, au concluzionat că nu a existat întârziere în cadrul procedurii care ar putea fi atribuibile statului.
10. Perioada care va fi luată în considerare a început la 7 noiembrie 2001 și s-a încheiat la 23 octombrie 2008. Astfel, a durat șase ani și unsprezece luni pentru două nivele de competență. 11. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 §§ 3 litera (a) din Convenție, subliniind, în plus, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 12. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun la îndoială chestiuni similare cu cele din acest caz (a se vedea art. 6 § 1 din Convenția). Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, §§ 42 – 46, ECHR 2000-VII și Daneshpayeh c. Turcia , nr. 21086/04, §§ 26 – 29, 16 iulie 2009). 13. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză.
Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 14. În baza articolelor 1 și 6 § 1 din Convenție, reclamanții s-au plâns în legătură cu rezultatul procedurii dinainte de Curtea Civilă Șișli a Jurisdicției Generale. Ei au susținut, în special, că compensația morală acordată de instanța internă era insuficientă.
15. Curtea remarcă că plângerea în temeiul articolului 1 din Convenție ar trebui evaluată numai din punctul de vedere al articolului 6 § 1. Reiterează că nu este o instanță de a patra instanță și nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de drept presupuse de către o instanță națională, cu excepția cazului în care ar fi putut încălca drepturile și libertățile protejate de Convenție (a se vedea García Ruiz v. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, ECHR 1999-I; Streletz, Kessler și Krenz v. Germania [GC], nr. 34044/96, 355332/97 și 44801/98, § 49, ECHR 2001 II; și Göktaș v. Turcia , nr. 66446/01, §§ 32-34, 29 noiembrie 2007). De asemenea, subliniază că nu este sarcina sa de a revizui evaluarea probelor de către o instanță națională, cu excepția cazului în care este arbitrar sau de nerezonabil (a se vedea punctul 32-34, 29 noiembrie 2007). Camilleri c. Malta (dec.), nr. 51760/99, 16 martie 2000). 16. În consecință, având în vedere tot materialul în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că nu există nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, după care această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 17. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înălții Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea oferă, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă pentru partea vătămată.” 18. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a le atribui sume în acest cont. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea cu privire la lungimea excesivă a procedurii admisibile și la restul cererii; că s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenție și a fost notificat în limba engleză la 4 octombrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
Françoise Elens-Pasos Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului [1] Aproximativ 13.000 euro la data respectivă. [2] Aproximativ 2.500 de euro la data respectivă.
SECOND SECTION
CASE OF BÜYÜKKOL v. TURKEY (Application no. 24280/09) JUDGMENT STRASBOURG 4 October 2011 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Büyükkol v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Dragoljub Popović, President, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 13 September 2011, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 24280/09) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Turkish nationals, Ms Hatice Büyükkol and Ms Berna Büyükkol (“the applicants”), on 6 April 2009.
The applicants were represented by Mr Y. Ertan, a lawyer practising in Istanbul. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
On 2 November 2010 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicants were born in 1980 and 2000 respectively and live in Istanbul.
The first applicant’s husband, who is also the second applicant’s father, deceased in a car accident in 2001. Subsequently, on 7 November 2001 the applicants initiated proceedings before the Șișli Civil Court of General Jurisdiction, claiming compensation from those liable of the accident.
On 20 July 2006 the Șișli Civil Court partially accepted the case and awarded the applicants a total of 25,705 Turkish Liras (TRY) [1] for pecuniary damage and TRY 5,000 [2] for non-pecuniary damage, plus all interest that would be applicable to that amount.
On 13 May 2008 the Court of Cassation upheld the judgment of the first-instance court with a minor amendment. On 23 October 2008 it rejected the defendant party’s request for rectification. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
8. The applicants complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government contested that argument. They maintained that the impugned proceedings could not be considered to have been excessively long in view of the complexity of the case, the difficulties in collecting evidence and the notification process. They concluded therefore that there had been no delay in the proceedings that may be attributable to the State.
The period to be taken into consideration began on 7 November 2001 and ended on 23 October 2008. It thus lasted six years and eleven months for two levels of jurisdiction.
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, §§ 42 – 46, ECHR 2000-VII; and Daneshpayeh v. Turkey , no. 21086/04, §§ 26 – 29, 16 July 2009).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.
OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION
14. Relying upon Articles 1 and 6 § 1 of the Convention, the applicants complained about the outcome of the proceedings before the Șișli Civil Court of General Jurisdiction. They maintained, in particular, that the non-pecuniary compensation awarded by the domestic court was insufficient.
The Court notes that the complaint under Article 1 of the Convention should be evaluated from the standpoint of Article 6 § 1 alone. It reiterates that it is not a court of fourth instance and it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999-I; Streletz, Kessler and Krenz v. Germany [GC], nos. 34044/96, 35532/97 and 44801/98, § 49, ECHR 2001 ‑ II; and Göktaș v. Turkey , no. 66446/01, §§ 32-34, 29 November 2007). It also points out that it is not its task to review the assessment of evidence by a national court, unless it is arbitrary or manifestly unreasonable (see Camilleri v. Malta (dec.), no. 51760/99, 16 March 2000).
Accordingly, in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that there is no appearance of any violation of Article 6 § 1 of the Convention. It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
17. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
The applicants did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award them any sum on that account.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention. Done in English, and notified in writing on 4 October 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Deputy Registrar President [1] . Approximately 13,000 euros at the date. [2] . Approximately 2,500 euros at the date.