Ganimet Tașkin împotriva Turciei

Traducere în română Auto

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE GANİMET TAȘKIN v. TURKEY (Depunerea nr. 17993/09) HOTĂRÂREA STRASBOURG 4 octombrie 2011 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Ganimet Tașkın c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 13 septembrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 17993/09) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dna Ganimet Tașkın („reclamantul”), la 11 martie 2009. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Söyler, avocat practicant la Izmir.

Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 2 noiembrie 2010, președintele secțiunii a doua a decis să anunte cererea guvernului. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1950 și trăiește în Izmir. Soțul reclamantului a murit într-un accident de mașină în 2001. Apoi, la 20 iulie 2001, la Curtea Civilă Izmir de Jurisdicție Generală a inițiat un proces în favoarea Curții Civile Izmir, cerând compensații de către cei vizavi de accident. La 18 iunie 2007, Curtea Civilă Izmir a hotărât în favoarea reclamantului. La 28 mai 2008, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță și la 9 octombrie 2008 a respins cererea părții acuzate de rectificare.

HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerințele privind „tempul rezonabil”, prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție, care se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Guvernul a contestat acest argument și au susținut că procedurile încurcate nu ar putea fi considerate ca fiind excesiv de mult timp, având în vedere complexitatea cauzei, dificultățile de colectare a probelor și procesul de notificare și, prin urmare, au concluzionat că nu a existat întârziere în cadrul procedurii care ar putea fi atribuibile statului.

10. Perioada care va fi luată în considerare a început la 20 iulie 2001 și s-a încheiat la 9 octombrie 2008. A durat astfel șapte ani și două luni pentru două nivele de competență. 11. Curtea remarcă că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 §§ 3 litera (a) din Convenție, subliniază, în plus, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 12. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun la îndoială chestiuni similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, §§ 42-46, CEDO 2000 VII și Daneshpayeh c. Turcia , nr. 21086/04 , §§ 26-29, 16 iulie 2009). 13. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză.

Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 14. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 15. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-i atribui sumă pe acest cont. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod neobișnuit cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 4 octombrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF GANİMET

TAȘKIN v. TURKEY (Application no. 17993/09) JUDGMENT STRASBOURG 4 October 2011 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Ganimet Tașkın v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Dragoljub Popović, President, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 13 September 2011, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

The case originated in an application (no. 17993/09) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Ms Ganimet Tașkın (“the applicant”), on 11 March 2009.

The applicant was represented by Mr A. A. Söyler, a lawyer practising in Izmir. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

On 2 November 2010 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government. THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1950 and lives in Izmir.

The applicant’s husband died in a car accident in 2001. Subsequently, on 20 July 2001 she initiated proceedings before the Izmir Civil Court of General Jurisdiction, claiming compensation from those responsible for the accident.

On 18 June 2007 the Izmir Civil Court decided in favour of the applicant.

On 28 May 2008 the Court of Cassation upheld the judgment of the first-instance court and on 9 October 2008 it rejected the defendant party’s request for rectification. THE LAW I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

8. The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

The Government contested that argument. They maintained that the impugned proceedings could not be considered to have been excessively long in view of the complexity of the case, the difficulties in collecting evidence and the notification process. They concluded therefore that there had been no delay in the proceedings that could be attributable to the State.

10.

The period to be taken into consideration began on 20 July 2001 and ended on 9 October 2008. It thus lasted seven years and two months for two levels of jurisdiction.

11.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

12.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, §§ 42-46, ECHR 2000 ‑ VII, and Daneshpayeh v. Turkey , no. 21086/04, §§ 26-29, 16 July 2009).

13.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

14. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

15.

The applicant did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award her any sum on that account.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention. Done in English, and notified in writing on 4 October 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Deputy Registrar President