Tykva împotriva Cehiei

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr 21617/10 Libor TYKVA împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 4 octombrie 2011 într-o Cameră compusă din Dean Spielmann, președintele Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Angelika Nußberger, judecători și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 martie 2010, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Libor Tykva, este un resortisant ceh, născut în 1965 și rezident la Česká Lípa. El este reprezentat în fața Curții de către J. Klofáč, avocat în barou ceh. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: în decembrie 2008, reclamantul a fost acuzat în mod oficial de tentativă de crimă.

În faza pregătitoare a procedurii, el a trecut la mărturisire; apoi s-a bazat pe dreptul său de a-și păstra tăcerea. Prin hotărârea din 13 ianuarie 2009, tribunalul regional al d mailului Labem l-a recunoscut pe reclamant vinovat și l-a condamnat la 12 ani de închisoare. El s-a bazat pe mărturisirea lui … pe depozițiile victimelor și ale martorilor, precum și pe rapoarte medicale și alte mijloace de probă. La 17 martie 2009, Curtea Supremă de la Praga a respins apelurile reclamantului și ale procurorului districtual, considerând că procedura anterioară nu era afectată de vicii și că starea faptelor fusese stabilită în mod corespunzător și subscrie, de asemenea, la calificarea juridică reținută de instanță, respingând teza reclamantului pe motiv că a fost vorba despre bătăi și răni cauzate de neglijență.

În iunie 2009, reclamantul s-a ocupat de casare și, pe baza articolelor 265a alineatul (1) și 265b alineatul (1) litera (g) din Codul de procedură penală (denumit în continuare CPP), a pus sub semnul întrebării calificarea juridică a dreptului de proprietate prin înștiințarea faptului că nu a avut intenția de a comite o crimă. La 12 august 2009, Curtea Supremă a declarat recursul în casație eligibil în conformitate cu art. 265 alineatul (1) și art. 2 litera (h) din CPP, dar l-a respins ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul articolului 265 alineatul (1) litera (e). În primul rând, aceasta a considerat că o parte din recursul în cassation nu se baza într-adevăr pe motivele de casare prevăzute la art. 265b alineatul (1) litera (g) din CPP invocat de solicitant, deoarece acesta din urmă nu viza decât revizuirea punctelor de fapt.

În ceea ce privește partea recursului întemeiat pe singurul motiv de casare invocat în mod valabil, și anume cel referitor la gradul de inculpat, aceaceasta a fost considerată în mod vădit nefondată. Hotărârea a fost notificată avocatului reclamantului la 14 septembrie 2009, la 12 noiembrie 2009, reclamantul a formulat o acțiune constituțională împotriva deciziilor Tribunalului Regional și ale Înaltei Curți. Invocând dreptul la un proces echitabil, s-a plâns de încălcarea principiului egalității părților, în măsura în care autoritățile naționale nu ar fi căutat elementele la descărcarea sa de gestiune, precum și de nerespectarea principiilor beneficiului îndoielii și al inocenței. La 27 noiembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat acțiunea inadmisibilă pentru întârziere.

182/1993 se referea în special la recursul în casare formulat în temeiul articolului 237 alineatul (1) litera (c) din Codul de procedură civilă, admis numai atunci când Curtea Supremă ajunge la concluzia că importanța juridică crucială a deciziei contestate Prin urmare, această dispoziție constituia o excepție de la regula conform căreia reclamantul trebuie să își dirijeze întotdeauna acțiunea constituțională împotriva deciziei pe ultima cale de atac. În opinia Curții, un reclamant nu poate formula, într-adevăr, acțiunea constituțională numai împotriva deciziei anterioare celei privind recursul, fără a contesta concluzia cu privire la inadmisibilitatea recursului respectiv prin intermediul căreia decizia în recurs fusese examinată pe fond (și anume decizia de respingere a acțiunii extraordinare, de exemplu, pentru neatenție vădită de temei).

Prin urmare, în cazul în care recursul în Casație este respins ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul articolului 265 alineatul (1) litera (e) din CPP, o astfel de respingere nu intră sub incidența puterii discreționare a Curții Supreme, iar beneficiul articolului 72 alineatul (4) din Legea nr. 182/1993 (care permitea introducerea acțiunii constituționale împotriva deciziei în apel numai după notificarea deciziei cu privire la recurs) nu se aplică. În aceste condiții, acțiunea constituțională a reclamantului era în afara termenului, întrucât acest termen a început să curgă de la notificarea hotărârii cu privire la Curtea Supremă. Curtea Constituțională a adăugat că, în cazul în care reclamantul considera că decizia Curții Supreme îi încălca drepturile, ar fi trebuit să-l acuze în micul său recurs constituțional, ceea ce nu ar fi făcut.

având în vedere că nu există niciun motiv legal de casare n … Republica Cehă 35836/05, §§ 12-31, 12 octombrie 2010).În plus, prin Decizia nr. III. ÚS 501/04 din 3 martie 2005, Curtea Constituțională a anulat hotărârea pronunțată în apel, lăsând în același timp în vigoare decizia Curții Supreme de a respinge recursul în casare a celui în cauză ca vădit nefondat, împotriva căruia a fost condusă și acțiunea constituțională. Curtea a indicat în această privință că faptul de a lăsa decizia în vigoare nu ar putea avea niciun impact negativ asupra poziției juridice a persoanei în cauză. (1) Pe teren de la art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul contestă decizia Curții Constituționale de respingere a acțiunii sale constituționale pentru întârziere, și anume că nu putea prevedea modul în care Curtea Supremă va decide recursul său în casare.

În acest sens, el denunță o jurisprudență divergentă a Curții Constituționale. 2. Invocând dreptul la un proces echitabil, recurentul susține că, din lipsă de a fi auzit un martor cheie și de a aprecia dovezile într-un mod complex și conștiincios, tribunalele nu au demonstrat în mod corespunzător că a avut intenția de a comite o crimă. ÎN Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) 1. Reclamantul se plânge de lipsa accesului la Curtea Constituțională în măsura în care aceasta și-a respins acțiunea constituțională pentru întârziere. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

(2) Reclamantul denunță, de asemenea, procedura, întrucât instanțele nu dispuneau de suficiente dovezi care să ateste intenția sa de a comite o crimă. Curtea constată că, în majoritatea cazurilor, recurentul reiterează în fața sa obiecțiile care au făcut deja obiectul unei examinări de către instanțele naționale. În acest context, Comisia ia notă că: în special în atribuiile sale de a înlocui propria sa apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanelor interne, căreia îi revine, în principiu, sarcina de a cântări elementele colectate de acestea. Sarcina Curții este de a verifica dacă procedura în litigiu examinată în ansamblul său, inclusiv modul de administrare a probelor, a acoperit caracterul echitabil (G.B.

Franța, nr. 44659/98, § 59, CEDH 2001-X). În urma examinării documentelor prezentate de solicitant, Curtea constată că aceasta continuă să nege intenția sa de a comite o crimă și de a contesta concluziile instanțelor naționale. Aceștia au fost declarați vinovați pe baza unui set de elemente de probă pe care le-au considerat suficiente, colectate în cursul procesului de luare a deciziilor și discutate în mod public și contradictoriu în cadrul audierilor publice. Nu reiese din dosarul pe care l-am solicitat la audierea martorului-cheie care se poate pronunța cu privire la problema de intenție În orice caz, această chestiune a făcut obiectul unei examinări aprofundate de către instanțele care au respins teza reclamantului.

Prin urmare, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu era conformă cu drepturile protejate de convenție și nu poate fi considerată inechitabilă. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) litera (a) și cu art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea Õ reclamantului întemeiat pe dreptul de acces la Curtea Constituțională Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Prezident

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 21617/10 Libor TYKVA contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 4 octobre 2011 en une Chambre composée de : Dean Spielmann, président , Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Angelika Nußberger, juges , et de Claudia Westerdiek, greffière de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 15 mars 2010, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Libor Tykva, est un ressortissant tchèque, né en 1965 et résidant à Česká Lípa. Il est représenté devant la Cour par M e J. Klofáč, avocat au barreau tchèque. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En décembre 2008, le requérant fut formellement accusé d’une tentative de meurtre. Lors de la phase préparatoire de la procédure, il passa aux aveux ; ensuite, il se prévalut de son droit de se taire. Par le jugement du 13 janvier 2009, le tribunal régional d’Ústí nad Labem reconnut le requérant coupable et le condamna à douze ans de prison. Il se fonda sur les aveux de l’intéressé, sur les dépositions des victimes et des témoins ainsi que sur des rapports médicaux et d’autres expertises. Le 17 mars 2009, la haute cour de Prague rejeta les appels du requérant et du procureur, considérant que la procédure antérieure n’était pas entachée de vices et que l’état des faits avait été dûment établi.

Elle souscrivit également à la qualification juridique retenue par le tribunal, réfutant la thèse du requérant soutenant qu’il s’agissait de coups et blessures infligés par négligence. Le 1 er juin 2009, le requérant se pourvut en cassation. Se fondant sur les articles 265a § 1 et 265b § 1 g) du code de procédure pénale (ci-après le « CPP), il contesta la qualification juridique de l’infraction en soulignant qu’il n’avait pas eu l’intention de commettre un meurtre. Le 12 août 2009, la Cour suprême déclara le pourvoi en cassation admissible selon l’article 265a §§ 1 et 2 h) du CPP mais le rejeta comme manifestement mal fondé en vertu de l’article 265i § 1 e). Elle releva d’abord qu’une partie du pourvoi en cassation ne se fondait pas réellement sur les motifs de cassation prévus par l’article 265b § 1 g) du CPP invoqué par le requérant car ce dernier ne visait par ses arguments que le réexamen des points de fait.

Quant à la partie du pourvoi fondé sur le seul motif de cassation valablement soulevé, à savoir celui relatif au degré de l’intention criminelle, elle fut jugée manifestement mal fondée. La décision fut notifiée à l’avocat du requérant le 14 septembre 2009. Le 12 novembre 2009, le requérant forma un recours constitutionnel contre les décisions du tribunal régional et de la haute cour. Invoquant le droit à un procès équitable, il se plaignit de la violation du principe de l’égalité des parties, en ce que les autorités pénales n’auraient pas recherché les éléments à sa décharge, ainsi que du non-respect des principes du bénéfice du doute et de la présomption d’innocence. Le 27 novembre 2009, la Cour constitutionnelle déclara ledit recours irrecevable pour tardiveté.

Relevant que le requérant calculait le dies a quo du délai imparti pour introduire le recours constitutionnel à compter de la notification de la décision de la Cour suprême, la cour nota d’abord que l’intéressé n’attaquait pas cette décision. Elle observa également que l’article 72 § 4 de la loi n o 182/1993 visait surtout le pourvoi en cassation formé en vertu de l’article 237 § 1 c) du code de procédure civile, admissible seulement lorsque la Cour suprême conclut à l’importance juridique cruciale de la décision contestée ; cette disposition constituait donc une exception à la règle selon laquelle le requérant doit toujours diriger son recours constitutionnel contre la décision sur la dernière voie de recours.

Selon la cour, un requérant ne peut en effet former le recours constitutionnel uniquement contre la décision précédant celle sur le pourvoi sans contester la conclusion sur l’inadmissibilité dudit pourvoi au travers duquel la décision en appel avait été examinée au fond (c’est-à-dire la décision rejetant le recours extraordinaire par exemple pour défaut manifeste de fondement). Dès lors, lorsque le pourvoi en cassation est rejeté comme manifestement mal fondé en vertu de l’article 265i § 1 e) du CPP, un tel rejet ne relève pas du pouvoir discrétionnaire de la Cour suprême, et le bénéfice de l’article 72 § 4 de la loi n o 182/1993 (permettant de former le recours constitutionnel contre la décision en appel seulement après la notification de la décision sur le pourvoi) ne s’applique donc pas.

Dans ces conditions, le recours constitutionnel du requérant était hors délai car ce délai courait à compter de la notification de l’arrêt de la haute cour. La Cour constitutionnelle ajouta que si le requérant estimait que la décision de la Cour suprême enfreignait ses droits, il aurait dû l’attaquer dans le petitum de son recours constitutionnel, ce qu’il n’avait pas fait. Si au contraire il considérait qu’aucun des motifs légaux de cassation n’existait en l’espèce, il aurait pu introduire son recours constitutionnel de suite après la décision rendue en appel. B. Le droit et la pratique internes pertinents Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans la décision Janyr c. République tchèque (n o 12579/06, 21 septembre 2010) et dans l’arrêt Adamíček c. République tchèque (n o 35836/05, §§ 12-31, 12 octobre 2010). En outre, par la décision n o III.

ÚS 501/04 du 3 mars 2005, la Cour constitutionnelle a annulé l’arrêt rendu en appel tout en laissant en vigueur la décision de la Cour suprême rejetant le pourvoi en cassation de l’intéressé comme manifestement mal fondé, contre laquelle le recours constitutionnel était également dirigé. La cour nota à cet égard que le fait de laisser ladite décision en vigueur ne pouvait avoir aucun impact négatif sur la position juridique de l’intéressé. GRIEFS 1. Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant conteste la décision de la Cour constitutionnelle rejetant son recours constitutionnel pour tardiveté, soutenant qu’il ne pouvait pas prévoir comment la Cour suprême allait décider de son pourvoi en cassation.

Il dénonce à cet égard une jurisprudence divergente de la Cour constitutionnelle. 2. Invoquant le droit à un procès équitable, le requérant soutient que, faute d’avoir entendu un témoin clé et d’apprécier les preuves de manière complexe et consciencieuse, les tribunaux n’ont pas dûment démontré qu’il avait eu l’intention de commettre un meurtre. EN DROIT Le requérant soulève des griefs sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 1. Le requérant se plaint du défaut d’accès à la Cour constitutionnelle en ce que celle-ci a rejeté son recours constitutionnel pour tardiveté.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Le requérant dénonce également l’iniquité de la procédure, considérant que les tribunaux ne disposaient pas de preuves suffisantes concluant à son intention de commettre un meurtre. La Cour observe que, pour la plupart, le requérant réitère devant elle les griefs qui ont déjà fait l’objet d’un examen par les instances nationales. Dans ce contexte, elle note qu’il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles.

La tâche de la Cour est de rechercher si la procédure litigieuse examinée dans son ensemble, y compris le mode d’administration des preuves, a revêtu le caractère équitable ( G.B. c. France , n o 44069/98, § 59, CEDH 2001-X). Après avoir examiné les documents soumis par le requérant, la Cour note que l’intéressé ne fait que continuer à nier son intention de commettre un meurtre et polémiquer sur les conclusions des tribunaux nationaux. Ceux-ci l’ont déclaré coupable en se basant sur un ensemble d’éléments de preuve qu’ils ont estimés suffisants, recueillis au cours de l’instruction et discutés publiquement et contradictoirement lors des audiences publiques. Il ne ressort pas du dossier que l’intéressé ait demandé l’audition du « témoin clé » pouvant se prononcer sur la question de l’intention ; en tout état de cause, cette question a fait l’objet d’un examen approfondi par les tribunaux qui ont réfuté la thèse du requérant.

La Cour estime donc que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse était respectueuse des droits protégés par la Convention et ne saurait passer pour inéquitable. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré du droit d’accès à la Cour constitutionnelle ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président