CASE OF GOROBET v. MOLDOVA

RESPONDENT

MDA

HOTĂRÂRE

11.10.2011

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 5-1;Violation of Art. 3 (substantive aspect);Remainder inadmissible;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - award

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

CASE OF GOROBET v. MOLDOVA (CtEDO, 2011)

HUDOC · oficial

Reclamantul s-a născut în 1966 și trăiește în Costești. La 25 februarie 2008 la aproximativ ora 9:00, reclamantul a fost vizitat la domiciliu de doi ofițeri de poliție, care l-au invitat la secția de poliție. Reclamantul a refuzat la început, dar după ce a fost amenințat cu urmărirea penală pentru refuzarea respectării ordinilor legale de poliție, el a admis. În loc să fie dus la secția de poliție, reclamantul a fost dus de cei doi ofițeri de poliție la spitalul psihiatric din Bălți, unde a fost spitalizat împotriva voinței sale pentru o perioadă de patruzeci și o zi. În primele câteva zile reclamantul a fost ținut într-o cameră cu persoane care suferă de tulburări psihice grave, unele dintre ele nu puteau să-și arate nevoile de bază și care l-au intimidat în mod regulat. El a cerut în mai multe ocazii să-și permită să contacteze un avocat sau familia sa, dar fără folos. Mai târziu a fost transferat într-o secție cu pacienți cu condiții mai puțin grave. În timpul sejurului în spitalul psihiatric, reclamantul a fost administrat injecții care au provocat în el un stat similar cu paralizia și ca urmare a cărui conștiință a pierdut. El a fost, de asemenea, forțat să ia o cantitate mare de comprimate pe o bază zilnică. El a încercat să refuze să ia medicamente; totuși, el s-a răzgândit după ce a fost amenințat cu o jachetă de forță și de a fi legat de patul său. Potrivit dosarelor medicale din spital, reclamantul a primit tratament împotriva depresiei paranoice. Înregistrările nu conțin nicio informație cu privire la niciun risc pentru reclamant sau pentru alte persoane puse de starea reclamantului. Înregistrările conțin un formular de consimțământ completat cu numele reclamantului și se presupune că el a semnat. Reclamantul a refuzat să semneze un astfel de formular și a susținut că este o falsificare care a apărut prima dată în dosarul său medical după inițiarea anchetei penale (a se vedea punctul 13 de mai jos). 10. După ce a fost eliberată din spital, reclamantul a efectuat anchete oficiale cu Curtea de District Rascani pentru a afla dacă a autorizat spitalizarea forțată. În două scrisori din 27 iulie și 26 decembrie 2008, Curtea de District Rascani a refuzat vreodată orice cerere oficială de închidere involuntară a reclamantului într-un spital psihiatric. 11. La 13 iunie 2008, reclamantul a obținut de la spitalul Rascani două rapoarte medicale care confirmă că nu a fost dependent de alcool sau droguri și că nu a suferit de tulburări psihice. Raportul privind sănătatea mentală a reclamantului a fost emis în urma examinării sale de către opt medici și a fost semnat, printre altele, de către un psihiatru, A.G. 12. De asemenea, reclamantul a solicitat și obținut de la spitalul său local un document care declară că nu a fost înregistrat ca o persoană suferind de tulburări mentale înainte de 25 februarie 2008. 13. La 29 august 2008, reclamantul a depus o plângere penală la Biroul Procurorului, cerându-i să investigheze cazul său și să pună în judecată persoanele responsabile pentru spitalizarea ilegală forțată într-un spital psihiatric și pentru că l-a supus la tratament medical împotriva voinței sale. El a descris în detaliu condițiile de spitalizare și tratamentul medical pe care l-a primit și a susținut că aceasta a constituit tratamente inumane și degradante. El a susținut că spitalizarea sa a fost posibilă datorită unui document oficial care îl trimite pentru tratament obligatoriu emis de doctorul A.G. din spitalul Rascani. Doctor A.G. a eliberat acest document fără să fi văzut vreodată reclamantul în persoană. Documentul nu a fost dat, conține numărul greșit de securitate socială în ceea ce privește reclamantul, și a declarat că el este în posesia asigurării medicale, ceea ce nu este adevărat deoarece nu este, de fapt, asigurat în mod medical. 14. În cursul anchetei, Procurorul a auzit doctorul de familie al reclamantului, care a declarat că înainte de evenimentele din 25 februarie 2008, sora și mama reclamantului i-a spus că aveau adesea litigii cu el și că le-a amenințat cu violență și chiar cu moartea, și în general a arătat un comportament foarte ciudat. Medicul familiei i-a spus mamei reclamantului să vadă psihiatra A.G. din spitalul Rascani. În februarie 2008, mama reclamantului a spus medicului familiei că are un document oficial de la A.G. referindu-se la reclamantul pentru tratament psihiatric. Medicul familiei a spus mamei reclamantului că acest document este suficient pentru a limita în mod obligatoriu reclamantul într-un spital psihiatric. 15. Mama reclamantului a spus procurorilor că, începând din decembrie 2007, când reclamantul s-a întors dintr-o lungă ședere în Federația Rusă, unde a fost angajat, a început să aibă probleme de băut și să se comporte în mod necorespunzător. A fost sora reclamantului care a mers la spitalul Rascani și a obținut de la A.G. un document oficial referitor la reclamantul pentru tratament psihiatric. 16. Sora reclamantului a spus procurorilor că reclamantul a avut probleme de băut și a prezentat un comportament foarte rău. A văzut A.G. de la spitalul Rascani și i-a cerut un document oficial care trimite reclamantul pentru tratament psihiatric. A.G. a refuzat să elibereze un astfel de document fără să vadă mai întâi reclamantul. Apoi a început să plângă și A.G. a acordat. El i-a furnizat documentul și i-a spus să contacteze medicul familiei pentru a organiza spitalizarea. 17. Cei doi polițiști care au transportat reclamantul la spitalul psihiatric Bălți au declarat că, la 25 februarie 2008, au fost contactați de medicul de familie al reclamantului, care le-a prezentat un document oficial referitor la reclamantul pentru tratament. Ei au dus reclamantul direct la spitalul psihiattric Bălți și l-au lăsat acolo. 18. Oficiul Procurorului a auzit, de asemenea, psihiatru A.G., care a declarat că la începutul lunii februarie 2008, el a fost vizitat de o femeie care se plângea de comportamentul agresiv al fratelui ei, reclamantul. Mai târziu, reclamantul a fost adus pentru consultare de către un ofițer de poliție (unul dintre ofițerii de poliție care a arestat reclamantul) și, după o scurtă conversație, medicul a determinat că reclamantul suferă de o credință iluzioasă că rudele sale au intenția de a-și vinde casa. Medicul a considerat că reclamantul reprezintă un risc pentru rudele sale și a ordonat spitalizarea sa. Ofițerul de poliție a dus reclamantul la spitalul psihiatric Bălți. A.G. a fost întrebat de ce a emis reclamantul cu un document în iunie 2008 declarând că el este mental sănătos. A.G. a răspuns că el a emis un astfel de document, deoarece reclamantul i-a spus că el este sănătos și nu a primit niciodată un tratament psihiatric. 19. În timpul anchetei, Procurorul solicită reclamantului să facă o evaluare psihiatrică, pentru a determina dacă el suferă de fapt de tulburarea mentală care a dus la spitalizarea sa. Reclamantul a fost de acord la început; totuși, el s-a răzgândit după ce a aflat că el a trebuit să se angajeze pentru un examen de trei săptămâni lung în pacient într-un spital psihiatric. 20. La 12 iunie 2009, Procurorul a respins plângerea penală a reclamantului din cauza faptului că spitalizarea sa a fost ordonată în mod corespunzător de Doctorul A.G. și că, ca urmare a refuzului reclamantului de a face o examinare medicală, a fost imposibil să se determine dacă diagnosticul stabilit de Doctor A.G. a fost corect sau nu. În ceea ce privește formularul de consimțământ semnat de către solicitant, se pare că a fost ignorat și că nimeni în timpul procedurii nu a pus la îndoială faptul că reclamantul a fost spitalizat împotriva voinței sale. 21. Reclamantul a apelat împotriva deciziei de mai sus la Biroul Procurorului ierarhic superior; totuși, recursul său a fost respins la 13 iulie 2009. 22. La 23 iulie 2009, reclamantul a apelat la Curtea de district Rascani. El a susținut, printre altele, că același psihiatru, A.G., l-a emis în iunie 2008 cu un raport medical care a afirmat că nu a suferit de tulburări psihice și că nu a fost înregistrat ca un pacient bolnav mental cu spitalul său local înainte de 25 februarie 2008. El a susținut, de asemenea, că nu au existat ordine de judecată care l-au comis într-un spital psihiatric împotriva voinței sale și că spitalizarea sa a fost, prin urmare, ilegală și arbitrară. 23. La 23 noiembrie 2009, Curtea de District Rascani a respins apelul reclamantului din cauză că a refuzat să fie spitalizat pentru o examinare în pacient. 24. După comunicarea prezentului caz către Guvern, Oficiul Procurorului General a deschis noi proceduri penale cu privire la presupusele acțiuni ilegale ale personalului medical al spitalului psihiatric Bălți în ceea ce privește reclamantul, fiind încă în așteptare ancheta respectivă. Nu apare din documentul prezentat de Guvern că ancheta a progresat în niciun fel între aprilie 2010 și iunie 2011, când Guvernul a prezentat observațiile finale în acest caz. 25. Secțiunea 11 din Legea privind asistența psihiatrică („Legea”) prevede că o persoană poate fi spitalizată într-un spital psihiatric pentru tratamentul împotriva voinței sale numai în conformitate cu dispozițiile Codului Penal sau în conformitate cu dispozițiile articolului 28 din Legea respectivă. În ambele cazuri, cu excepția motivelor de urgență, spitalizarea trebuie ordonată pe baza unei decizii luate de o comisie de psihiatri. 26. Secțiunea 28 din Lege stabilește motivele pe care pot fi invocate pentru spitalizarea unei persoane pentru tratamentul împotriva voinței sale. Acesta prevede că o persoană care suferă de o tulburare mentală poate fi spitalizată împotriva voinței sale, înainte de a fi eliberată o judecată judiciară în acest scop, atunci când tulburarea mentală este deosebit de gravă și constituie un risc pentru el însuși sau pentru alții; atunci când tulburarea mentală este de o asemenea natură că persoana este incapabilă să-și îndeplinească singur nevoile vitale; sau dacă nu este tratată, tulburarea mentală ar putea provoca prejudicii grave pentru sănătatea persoanei în cauză. 27. În conformitate cu art. 32 din Lege, spitalizarea obligatorie pentru tratamentul unei persoane în conformitate cu art. 28 trebuie să fie hotărâtă de către o instanță. Spitalul trebuie să solicite permisiunea instanței, indicând în cerere motivele pentru care se solicită spitalizarea și atașând o copie a deciziei unei comisii de psihiatri. În conformitate cu art. 33, instanța care examinează cererea trebuie să ia o decizie în termen de trei zile de la data depunerii cererii, iar persoana în cauză are dreptul de a participa la audiere. Dacă condiția persoanei este gravă și nu poate veni la instanță, judecătorul este obligat să țină audierea la spital. Hotărârea emisă la sfârșitul audierii constituie baza spitalizării obligatorii. 28. Secțiunea 39 din Lege prevede, printre altele, că un pacient spitalizat într-un spital psihiatric cu consimțământul său poate părăsi spitalul la cererea sa. Pe de altă parte, un pacient spitalizat împotriva voinței sale poate părăsi spitalul numai după decizia unei comisii de psihiatri sau pe baza unei hotărâri judiciare.

The applicant was born in 1966 and lives in Costești. 6. On 25 February 2008 at approximately 9 p.m. the applicant was visited at his home by two police officers, who invited him to the police station. The applicant refused in the beginning, but after being threatened with criminal prosecution for refusing to comply with legitimate police orders, he conceded. 7. Instead of being taken to the police station, the applicant was taken by the two police officers to the psychiatric hospital in Bălți, where he was hospitalised against his will for a period of forty-one days. 8. During the first few days the applicant was kept in a room with persons suffering from serious mental disorders, some of whom could not attend to their basic needs and who intimidated him on a regular basis. He requested on several occasions that he be allowed to contact a lawyer or his family, but to no avail. Later he was transferred to a ward with patients with less serious conditions. 9. Throughout his stay in the psychiatric hospital the applicant was administered injections which provoked in him a state similar to paralysis and as a result of which he lost consciousness. He was also forced to take a large amount of tablets on a daily basis. He attempted to refuse to take medication; however, he changed his mind after being threatened with a straitjacket and with being tied to his bed. According to the medical records from the hospital, the applicant received treatment against paranoid depression. The records do not contain any information concerning any risks for the applicant or for other persons posed by the applicant’s condition. The records contain a consent form filled in with the applicant’s name and allegedly signed by him. The applicant denied having signed such a form and submitted that it was a forgery which first appeared in his medical file after the criminal investigation had been initiated (see paragraph 13 below). 10. After being released from hospital, the applicant made official inquiries with the Rascani District Court to find out whether it had authorised his forced hospitalisation. In two letters dated 27 July and 26 December 2008, the Rascani District Court denied having ever received any official request for the applicant’s involuntary confinement in a psychiatric hospital. 11. On 13 June 2008 the applicant obtained from the Rascani hospital two medical reports confirming that he had not been addicted to alcohol or drugs, and that he had not suffered from any psychiatric disorders. The report concerning the applicant’s mental health was issued following his examination by a commission of eight doctors and was signed, inter alia, by a psychiatrist, A.G. 12. The applicant also requested and obtained from his local hospital a document stating that he had not been registered as a person suffering from mental disorders before 25 February 2008. 13. On 29 August 2008 the applicant lodged a criminal complaint with the Prosecutor’s Office, asking it to investigate his case and to prosecute the persons responsible for his illegal forced hospitalisation in a psychiatric hospital and for subjecting him to medical treatment against his will. He described in detail the conditions of his hospitalisation and the medical treatment which he had received, and argued that it amounted to inhuman and degrading treatment. He submitted that his hospitalisation had been possible owing to an official document referring him for compulsory treatment issued by Doctor A.G. from the Rascani hospital. Doctor A.G. had issued that document without ever having seen the applicant in person. The document was not dated, contained the wrong social security number as regards the applicant, and stated that he was in possession of medical insurance, which was not true because he was not in fact medically insured. 14. In the course of the investigation, the Prosecutor’s Office heard the applicant’s family doctor, who stated that before the events of 25 February 2008 she had been told by the applicant’s sister and mother that they had often had disputes with him and that he had threatened them with violence and even with death, and in general displayed very strange behaviour. The family doctor told the applicant’s mother to see the psychiatrist A.G. from the Rascani hospital. In February 2008 the applicant’s mother told the family doctor that she had an official document from A.G. referring the applicant for psychiatric treatment. The family doctor told the applicant’s mother that that document was sufficient to compulsorily confine the applicant in a psychiatric hospital. 15. The applicant’s mother told the prosecutors that starting in December 2007, when the applicant had returned from a long stay in the Russian Federation where he had been employed, he began to have drinking problems and to behave inappropriately. It was the applicant’s sister who went to the Rascani hospital and obtained from A.G. an official document referring the applicant for psychiatric treatment. 16. The applicant’s sister told the prosecutors that the applicant had drinking problems and exhibited very bad behaviour. She saw A.G. from the Rascani hospital and asked him for an official document referring the applicant for psychiatric treatment. A.G. refused to issue such a document without first seeing the applicant. Then she started crying and A.G. conceded. He provided her with the document and told her to contact the family doctor in order to organise the hospitalisation. 17. The two police officers who transported the applicant to the Bălți psychiatric hospital stated that on 25 February 2008 they had been contacted by the applicant’s family doctor, who presented them with an official document referring the applicant for treatment. They took the applicant directly to the Bălți psychiatric hospital and left him there. 18. The Prosecutor’s Office also heard psychiatrist A.G., who declared that at the beginning of February 2008 he had been visited by a woman complaining about the aggressive behaviour of her brother, the applicant. Later the applicant was brought in for consultation by a police officer (one of the police officers who had arrested the applicant) and, after a brief conversation, the doctor determined that the applicant was suffering from a delusional belief that his relatives were intending to sell his house. The doctor considered that the applicant represented a risk to his relatives and ordered his hospitalisation. The police officer took the applicant to the Bălți psychiatric hospital. A.G. was asked why he had issued the applicant with a document in June 2008 stating that he was mentally healthy. A.G. answered that he had issued the applicant with such a document because the applicant had told him that he was healthy and had never received psychiatric treatment. 19. During the investigation, the Prosecutor’s Office requested the applicant to undergo psychiatric evaluation, in order to determine whether he was actually suffering from the mental disorder which had led to his hospitalisation. The applicant agreed in the beginning; however, he changed his mind after learning that he had to commit himself for a three-week long in-patient examination in a psychiatric hospital. 20. On 12 June 2009 the Prosecutor’s Office dismissed the applicant’s criminal complaint on the ground that his hospitalisation had been duly ordered by Doctor A.G., and that as a result of the applicant’s refusal to undergo a medical examination, it was impossible to determine whether the diagnosis as established by Doctor A.G. had been correct or not. In so far as the consent form allegedly signed by the applicant is concerned, it appears that it was disregarded and that no one during the proceedings questioned the fact that the applicant had been hospitalised against his will. 21. The applicant appealed against the above decision to the hierarchically superior Prosecutor’s Office; however, his appeal was dismissed on 13 July 2009. 22. On 23 July 2009 the applicant appealed to the Rascani District Court. He argued, inter alia, that the same psychiatrist, A.G., had issued him in June 2008 with a medical report stating that he did not suffer from any mental disorders and that he had not been registered as a mentally ill patient with his local hospital before 25 February 2008. He also submitted that there had been no court orders committing him to a psychiatric hospital against his will, and that his hospitalisation had therefore been unlawful and arbitrary. 23. On 23 November 2009 the Rascani District Court dismissed the applicant’s appeal on the ground that he had refused to be hospitalised for an in-patient examination. 24. After the communication of the present case to the Government, new criminal proceedings were opened by the General Prosecutor’s Office on 23 April 2010 concerning the alleged unlawful actions of the Bălți psychiatric hospital’s medical personnel in respect of the applicant. That investigation is still pending. It does not appear from the material submitted by the Government that the investigation had progressed in any way between April 2010 and June 2011, when the Government submitted their final observations in the case. 25. Section 11 of the Law on Psychiatric Assistance (“the Law”) provides that a person can be hospitalised in a psychiatric hospital for treatment against his or her will only in accordance with the provisions of the Criminal Code or in accordance with the provisions of section 28 of that Law. In both cases, except for reasons of urgency, the hospitalisation must be ordered on the basis of a decision taken by a commission of psychiatrists. 26. Section 28 of the Law sets out the reasons which can be relied upon for hospitalising a person for treatment against his or her will. It provides that a person suffering from a mental disorder can be hospitalised against his or her will, before a court judgment for that purpose has been issued, when the mental disorder is particularly serious and constitutes a risk to himself or herself or to others; when the mental disorder is of such a nature that the person is incapable of meeting his or her vital needs alone; or if left untreated, the mental disorder could cause serious harm to the health of the individual concerned. 27. Pursuant to section 32 of the Law, compulsory hospitalisation for treatment of a person in accordance with section 28 must be decided by a court. The hospital must apply to the court for permission, indicating in the application the reasons for which hospitalisation is sought and attaching a copy of the decision of a commission of psychiatrists. Pursuant to section 33, the court examining the application must take a decision within three days from the date on which the application was lodged, and the person concerned has the right to participate in the hearing. If the person’s condition is serious and he or she cannot come to the court, the judge is obliged to hold the hearing at the hospital. The judgment issued at the end of the hearing constitutes the basis for compulsory hospitalisation. 28. Section 39 of the Law provides, inter alia, that a patient hospitalised in a psychiatric hospital with his consent can leave the hospital upon his or her request. On the other hand, a patient hospitalised against his or her will can leave the hospital only upon the decision of a commission of psychiatrists or on the basis of a court judgment.

§ Cauze similare