CASE OF PANTELIMON AND VASILICA SAVU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamanții, domnul Pantelimon Savu (primul reclamant) și doamna Vasilica Savu (al doilea reclamant), sunt resortisanți români și locuiesc în Izvoarele. Aceștia sunt reprezentați în fața instanței de domnul G. Dumitrache, consilier juridic în Târgoviște.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, se pot rezuma după cum urmează.

Cererea de obținere a unui titlu de proprietate de la primarul Comunei Voinești

La 31 octombrie 2002, reclamanții au depus o plângere împotriva primarului Comunei Voinești („primarul”), având ca obiect obligarea acestuia din urmă să emită un titlu de proprietate asupra unui teren din comună în perioada 1959-1963, sub sancțiunea plății unor penalități cu titlu cominatoriu. Aceștia au precizat că aveau nevoie de titlul de proprietate în cadrul unui alt set de proceduri, care aveau ca scop obținerea recunoașterii dreptului de proprietate asupra unui teren (a se vedea procedurile descrise la punctele 5 și 6 infra). Aceștia doreau să invoce titlul respectiv pentru a-și dovedi dreptul de proprietate anterior asupra terenului revendicat. În hotărârea definitivă din 3 februarie 2003, Curtea de Apel Ploiești a hotărât că primarul ar trebui să emită titlul solicitat de reclamanți, sub sancțiunea unor penalități cu titlu cominatoriu de 100

Reclamanții au apelat la un executor judecătoresc pentru punerea în executare a hotărârii definitive din 3 februarie 2003, solicitând în principal plata de penalităților. Primarul a contestat toate încercările de executare silită. Tribunalul Dâmbovița a pronunțat hotărâri definitive la 5 noiembrie 2004, 19 aprilie 2005 și 29 septembrie 2008. Prima hotărâre a respins contestația primarului și a dispus că hotărârea din 3 februarie 2003 putea fi pusă în executare. Ultimele două hotărâri au admis contestația primarului și au declarat nule de drept toate măsurile de executare. Pronunțându-se astfel, tribunalul a menționat că plata de penalități impusă de hotărârea definitivă din 3 februarie 2003, pe care reclamanții urmăreau să o pună în executare, nu putea fi executată cu asistența unui executor judecătoresc, deoarece numai o instanță poate stabili suma totală care trebuie plătită, prin aprecierea prejudiciului suferit de creditori ca rezultat al întârzierii în executarea hotărârii. În continuare, aceasta a stabilit că reclamanții nu depuseseră o astfel de cerere în fața instanței.

Acțiunea în revendicarea terenului

La o dată nespecificată din 2002, primul reclamant a depus o cerere în fața instanței, cu scopul de a obține recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui teren. În hotărârea definitivă din 27 august 2003, Curtea de Apel Ploiești i-a admis cererea și i-a recunoscut dreptul de proprietate, făcând referire,

Această hotărâre a fost executată parțial în 2004, când a fost emis un titlu de proprietate pentru o parte din teren. Primul reclamant a fost pus în posesia întregului teren la 25 septembrie 2008, iar la 5 ianuarie 2009 a fost emis un titlu de proprietate privind același teren.

Art. 580

În hotărârea definitivă din 12 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a interpretat dispozițiile din Codul de procedură civilă menționate anterior cu scopul de a armoniza diversele interpretări care fuseseră adoptate de instanțele interne. ÎCCJ a hotărât că penalitățile cu titlu cominatoriu, impuse într-o hotărâre judecătorească care constată existența unei obligații de a face sau de a nu face, nu erau direct aplicabile, ci trebuiau să fie cuantificate de o instanță într-o hotărâre ulterioară. Această hotărâre judecătorească ar trebui să stabilească suma efectivă care trebuie plătită de debitor, care ar fi echivalentul prejudiciului suferit de creditor din cauza întârzierii în executarea obligației principale.

Art. 580

Noul Cod de procedură civilă, neintrat încă în vigoare, menține această interdicție.

Reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 6 și 13 din convenție și al art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, că hotărârile definitive din 3 februarie 2003 și 27 august 2003 nu fuseseră puse în executare.

În scrisoarea din 9 februarie 2009, reclamanții au declarat că, în urma executării hotărârii definitive din 27 august 2003, aceștia au solicitat Curții să examineze doar capătul de cerere referitor la neexecutarea hotărârii definitive din 3 februarie 2003.

Reclamanții s-au plâns de neexecutarea hotărârilor pronunțate în favoarea lor. Aceștia au invocat art. 6 § 1 și art. 13 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează:

În ceea ce privește capătul de cerere care se referă la neexecutarea hotărârii definitive din 27 august 2003, Curtea ia act de scrisoarea reclamanților din 9 februarie 2009, care informează Curtea că problema fusese soluționată și că nu doreau să se continue examinarea acesteia de către Curte. Prin urmare, Curtea decide să radieze această parte din cerere în conformitate cu art. 37 § 1 c) din convenție.

În ceea ce privește capătul de cerere care se referă la neexecutarea hotărârii definitive din 3 februarie 2003, Curtea remarcă, de la început, că această hotărâre a cuprins două elemente: în primul rând, obligația primarului de a emite un titlu de proprietate asupra unui teren deținut în comuna Voinești în perioada 1959-1963 și, în al doilea rând, obligația primarului de a plăti penalități până la îndeplinirea primei obligații.

Curtea remarcă, de asemenea, că a doua obligație impusă primarului, plata de penalități, era secundară în raport cu prima obligație, scopul acesteia fiind de a obliga debitorul să își îndeplinească obligația principală. În această privință, trebuie să se observe că, în cauze anterioare împotriva României, Curtea a evidențiat faptul că, în temeiul dreptului român, penalitățile zilnice nu erau direct aplicabile, deoarece creditorul trebuia să introducă întâi o cerere în fața instanței pentru fixarea sumei efective în conformitate cu prejudiciul suferit ca urmare a întârzierii în executarea sau a neexecutării obligației principale (a se vedea

Ținând seama de aceste elemente, Curtea consideră că, în continuare, trebuie să stabilească dacă acele capete de cerere ale reclamanților referitoare la neexecutarea hotărârii definitive din 3 februarie 2003 sunt admisibile în temeiul art. 35 din convenție, astfel cum a fost modificat de Protocolul nr. 14 la convenție, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2010.

Protocolul nr. 14 a adăugat un nou criteriu de admisibilitate la art. 35, redactat după cum urmează în părțile sale relevante:

Curtea reiterează faptul că noua dispoziție se aplică de la data intrării sale în vigoare tuturor cererilor pendinte în fața Curții, cu excepția celor care au fost deja declarate admisibile [a se vedea

Prin urmare, Curtea va examina din oficiu dacă în urma invocatei neexecutări: a) reclamanții au suferit un prejudiciu important; b) respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii; și c) cauza a fost examinată corespunzător de o instanță națională.

Cu privire la stabilirea faptului dacă reclamanții au suferit un prejudiciu important

Curtea remarcă faptul că principalul element al criteriului introdus de Protocolul nr. 14 se referă la problema stabilirii dacă reclamantul a suferit un prejudiciu important.

Curtea a hotărât anterior că acest criteriu se aplică în cazul în care, sub rezerva unei posibile încălcări a unui drept din punct de vedere pur juridic, nivelul de gravitate atins nu garantează luarea în considerare de către o instanță internațională [a se vedea

În circumstanțele prezentei cauze, Curtea reiterează faptul că obligația principală care trebuie să fie executată este obligația de a emite un titlu de proprietate asupra unui teren din comuna Voinești în perioada 1959-1963. Ca atare, această obligație nu poate fi cuantificată din punct de vedere financiar. Totuși, ținând seama de argumentele reclamanților conform cărora acest titlu era necesar pentru ca aceștia să își poată dovedi dreptul de proprietate în cadrul procedurii în care solicitau restituirea unui teren, Curtea admite că această procedură privește un drept civil în sensul art. 6 § 1 din convenție, care este important pentru reclamanți.

Curtea remarcă, în continuare, că, în hotărârea definitivă din 27 august 2003, instanțele interne au recunoscut dreptul de proprietate al primului reclamant asupra unui teren pe care îl revendica, întemeindu-și hotărârea pe un titlu care fusese emis de primărie în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra unui teren din comuna Voinești în perioada 1959-1963.

Fără să considere necesar să se pronunțe dacă titlul folosit în cadrul procedurii privind dreptul de proprietate al primului reclamant era exact același titlu care a făcut obiectul procedurii împotriva primarului, Curtea constată că, începând cu 27 august 2003, atunci când dreptul de proprietate asupra terenului revendicat a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fusese atins scopul pentru care aceștia au dorit să obțină titlul. Reclamanții nu au expus niciun alt motiv pentru a justifica scopul plângerii lor împotriva primarului, în afara afirmației conform căreia aveau nevoie de titlu pentru a-și dovedi dreptul anterior de proprietate asupra terenului pretins în procedura descrisă la punctele 5 și 6 supra.

În plus, luând în considerare natura secundară a obligației de a plăti penalități, ca mecanism pentru obligarea debitorului să își respecte obligația principală, Curtea consideră, de asemenea, că neexecutarea hotărârii respective în ceea ce privește această obligație secundară nu le-a cauzat reclamanților un prejudiciu important.

În ceea ce privește perioada anterioară datei de 27 august 2003, Curtea nu consideră excesivă întârzierea de aproape șapte luni [a se vedea,

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamanții nu au suferit un prejudiciu important ca urmare a pretinsei neexecutări a hotărârii definitive din 3 februarie 2003.

Cu privire la stabilirea faptului dacă respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și prin protocoalele sale impune o examinare pe fond a cererii

În continuare, Curtea remarcă faptul că, în România, problema neexecutării a fost abordată în hotărârile sale în numeroase ocazii (a se vedea, printre multe altele,

Prin urmare, Curtea concluzionează că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și prin protocoalele sale nu impune examinarea pe fond a cererii.

Cu privire la examinarea corespunzătoare a prezentei cauze de către o instanță națională

Curtea remarcă faptul că art. 35 §

În opinia Curții, faptele cauzei de față privite în ansamblu nu indică denegarea de justiție la nivel intern. Plângerile inițiale ale reclamanților împotriva primarului au fost examinate la două niveluri de jurisdicție și pretențiile lor au fost admise. De asemenea, la momentul faptelor, în legislația românească era prevăzut un mecanism de executare a hotărârilor pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor pozitive impuse statului în această privință [a se vedea

Încercările ulterioare ale reclamanților de a pune în executare hotărârea au eșuat, deoarece instanțele naționale au constatat că aceștia au introdus o acțiune judiciară pentru a stabili valoarea efectivă a penalităților datorate. Această situație nu constituie o denegare de justiție imputabilă autorităților.

Prin urmare, Curtea concluzionează că această cauză a reclamanților a fost examinată corespunzător de o instanță națională în sensul art. 35 § 3 b).

Concluzie

Având în vedere că cele trei condiții din cadrul noului criteriu de inadmisibilitate au fost, în consecință îndeplinite, Curtea constată că această plângere trebuie să fie declarată inadmisibilă în temeiul art. 35 § 3 b) și § 4 din convenție.