CASE OF IOVIȚONI AND OTHERS v. ROMANIA

Reclamanții, Coriolan Gabriel Iovițoni și Paraschiva Anghel, sunt resortisanți români; s-au născut în 1975 și, respectiv, 1959 și domiciliază în Lugoj și, respectiv, Arad. Societatea comercială cu răspundere limitată reclamantă este persoană juridică de drept român, înființată la 4 martie 2005, are sediul social în Baia Mare și este reprezentată prin administrator, Daniel Mihai Vlaika. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, se pot rezuma după cum urmează.

Dorind să înmatriculeze în România autovehicule cumpărate în străinătate – din state membre ale Uniunii Europene –, reclamanții au avut de plătit pentru înmatriculare o taxă pe poluare al cărei cuantum era de la aproximativ 400 la 2 000 de euro, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, în versiunea inițială anterioară modificării legislative aduse la 15 decembrie 2008.

Aceștia au plătit taxa de înmatriculare dar, ulterior, au declanșat procedura pentru restituirea taxei, considerând-o contrară dreptului Uniunii Europene aplicabil direct în dreptul român, în special liberei circulații a mărfurilor, întrucât afecta exclusiv autovehiculele importate.

Acțiunile în justiție ale reclamanților au fost respinse de instanțele interne, care le-au refuzat restituirea taxei. Procedurile pentru fiecare dintre cele trei cereri sunt descrise în cele ce urmează.

La 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns astfel la o întrebare preliminară adresată de Tribunalul Sibiu în materie: „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.” 1. Faptele referitoare la Coriolan Gabriel Iovițoni (cererea nr. 57583/10)

Reclamantul a cumpărat în Germania un autovehicul de ocazie fabricat în 1998. Acesta a dorit să îl înmatriculeze în România și a trebuit să plătească, în acest scop, suma de 6 775 lei cu titlu de taxă pe poluare, prevăzută de OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 12 decembrie 2008 de Administrația Finanțelor Publice Lugoj.

La 19 februarie 2009, reclamantul a sesizat Tribunalul Timiș solicitând restituirea sumei respective. În susținerea acțiunii sale, acesta a invocat faptul că taxa în cauză era incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene din motive identice cu cele menționate mai jos în legătură cu cererea nr. 1245/11.

Prin hotărârea din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, comunicată reclamantului la 9 septembrie 2010, recursul a fost respins ca inadmisibil pe motiv că nu îndeplinise procedura administrativă prealabilă. 2. Faptele referitoare la societatea SC HOLTZVER SRL (cererea nr. 1245/11)

La 23 iunie și 1 iulie 2008, societatea reclamantă a cumpărat în Germania două autovehicule de ocazie fabricate în 2004 și, respectiv, 2003. Aceasta a dorit să înmatriculeze autovehiculele respective în România și a trebuit să plătească, în acest scop, sumele de 1 217 și, respectiv, 1 244 lei românești cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, conform celor două decizii emise la 23 și 29 iulie 2008 de Administrația Finanțelor Publice Baia Mare.

La 28 aprilie 2009, în urma finalizării procedurii administrative prealabile, societatea reclamantă a sesizat Tribunalul Maramureș solicitând restituirea sumelor respective. În susținerea acțiunii sale, aceasta a susținut faptul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, în special întrucât este aplicată autovehiculelor de ocazie importate în România dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene și înmatriculate pentru prima dată în România, în condițiile în care, în cazul vehiculelor similare deja înmatriculate în România, această taxă nu mai este percepută cu ocazia revânzării lor ca vehicule de ocazie. Vehiculele de ocazie importate ar fi astfel impozitate mai împovărător decât vehiculele similare deja înmatriculate în România, ceea ce ar orienta cumpărătorii români către achiziționarea acestora din urmă.

Prin hotărârea din 2 noiembrie 2009, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea societății reclamante considerând că taxa pe poluare nu este discriminatorie deoarece se aplică și în cazul primei înmatriculări a autovehiculelor noi de producție națională și are ca obiectiv exclusiv protecția mediului.

Curtea de Apel Cluj, prin hotărârea din 8 iunie 2010, a respins recursul societății reclamante motivând că taxa în litigiu este în conformitate cu dreptul român și cu dreptul Uniunii Europene, nefiind direct discriminatorie. 3. Faptele referitoare la Paraschiva Anghel (cererea nr. 4189/11)

La 7 iunie 2008, reclamanta, de profesie avocat, a cumpărat în Italia un autovehicul de ocazie fabricat în 2000, pentru deplasările sale în interes de serviciu. Aceasta a dorit să înmatriculeze vehiculul respectiv în România și a trebuit să plătească, în acest scop, suma de 7 923 lei cu titlu de taxă pe poluare, prevăzută de OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 12 august 2008 de Administrația Finanțelor Publice Arad.

La 3 martie 2009, reclamanta a sesizat Tribunalul Arad solicitând restituirea sumei respective. În susținerea acțiunii sale, aceasta a invocat faptul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene din motive identice cu cele sus-menționate în legătură cu cererea nr. 1245/11.

Prin hotărârea din 1 iunie 2009, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamantei motivând că taxa pe poluare nu este discriminatorie deoarece se aplică și în cazul primei înmatriculări a autovehiculelor noi de producție națională și are ca obiectiv exclusiv protecția mediului.

Reclamanta a formulat recurs împotriva hotărârii din 1 iunie 2009 și a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „CJUE”) cu o întrebare preliminară pentru a stabili dacă OUG nr. 50/2008 este compatibilă cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea pentru sesizarea CJUE motivând că dreptul Uniunii Europene este clar și că nu este necesară sesizarea CJUE.

Prin hotărârea din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul reclamantei fără examinarea fondului cauzei, pe motiv că reclamanta nu îndeplinise procedura administrativă prealabilă. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Principiile dreptului Uniunii Europene

Principiile dreptului Uniunii Europene în materie de supremație și efect direct, inclusiv în ceea ce privește rambursarea sumelor percepute de un stat membru contrar normelor de drept ale Uniunii Europene, sunt prezentate în hotărârea S.A. Dangeville împotriva Franței (nr. 36677/97, pct. 31-33, CEDO 2002-III).

Cu privire la principiul „supremației ordinii juridice comunitare”, a se vedea în special: Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), 15 iulie 1964, Costa împotriva E.N.E.L. , cauza 6/64, Culegere de jurisprudență 1141 („spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o nouă ordine juridică, integrată sistemului juridic al statelor membre odată cu intrarea în vigoare a tratatului și care se aplică instanțelor acestora”); 10 octombrie 1973, Variola , cauza 34/73, Culegere 981; 9 martie 1978, Simmenthal , cauza 106/77, Culegere 629.

CJCE, 5 februarie 1963, Van Gend & Loos , cauza 26/62, Culegere 3: „În consecință, independent de legislațiile statelor membre, dreptul comunitar nu numai că impune obligații indivizilor, dar are și scopul de a le oferi drepturi, care devin o parte a patrimoniului lor juridic.”

CJCE, 2 februarie 1988, Barra , cauza 309/85, Culegere 355, punctele 17 și 18: „Dreptul de a obține rambursarea unor sume percepute într-un stat membru cu încălcarea dispozițiilor dreptului comunitar reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite particularilor de dispozițiile comunitare, astfel cum au fost interpretate de Curte. Deși este adevărat că rambursarea nu se poate face decât în cadrul condițiilor, de fond și de formă stabilite de diversele legislații naționale în materie, totuși [...] aceste condiții nu pot [...] să fie organizate astfel încât să facă practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară.”

Cu privire la efectele acestor hotărâri, CJCE s-a pronunțat în hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu , cauza 263/10, punctul 32: „În conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i ‑ o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C ‑ 402/03, Rep., p. I ‑ 199, punctul 50, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C ‑ 313/05, Rep., p. I ‑ 513, punctul 55).” 2. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008

OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule din 21 aprilie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 327 din 25 aprilie 2008) a intrat în vigoare la 1 iulie 2008 și a instituit, prin art. 3, o taxă pe poluare pentru autovehicule pentru anumite categorii.

OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 218/2008, intrată în vigoare la 15 decembrie 2008, apoi, succesiv, prin alte ordonanțe, inclusiv Ordonanța de urgență nr. 7/2009, intrată în vigoare la 19 februarie 2009. [1]

Preambulul OUG nr. 7/2009 menționa că OUG nr. 50/2008 a avut „un impact negativ în plan social, discriminând în mod nejustificat persoanele care au achiziționat autovehicule în vederea înmatriculării anterior datei de 15 decembrie 2008”.

Conform preambulului OUG nr. 50/2008, în vigoare la vremea faptelor, taxa se numără printre măsurile necesare „pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu” și este adoptată „pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene”.

Articolul 1 din OUG nr. 50/2008 prevede: „(1) Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului. (2) Din sumele colectate potrivit prezentei ordonanțe de urgență se finanțează programe și proiecte pentru protecția mediului, după cum urmează: a) Programul de stimulare a înnoirii parcului auto național; b) Programul național de îmbunătățire a calității mediului prin realizarea de spații verzi în localități; c) proiecte de înlocuire sau completare a sistemelor clasice de încălzire cu sisteme care utilizează energie solară, energie geotermală și energie eoliană; d) proiecte privind producerea energiei din surse regenerabile [...]”

Conform art. 4 lit. a) din OUG nr. 50/2008, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Art. 5 alin. (1) și (2) din ordonanță precizează că „taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă” și că, pentru stabilirea taxei, persoana fizică sau persoana juridică (contribuabil) care intenționează să efectueze înmatricularea autovehiculului va depune documentele din care rezultă elementele de calcul al taxei, prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.

Conform art. 10 din OUG nr. 50/2008: „(1) Suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută în anexa nr. 4. (2) Evaluarea nivelului de depreciere se va face pe baza elementelor avute în vedere la stabilirea cotei de reducere prevăzute la art. 6 alin. (3). (3) În caz de contestare, caracteristicile autovehiculului rulat prevăzute la alin. (2) se stabilesc, la cererea contribuabilului, prin expertiză tehnică efectuată contra cost de Regia Autonoma „Registrul Auto Român”, pe baza procedurii prevăzute de normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. [...]” 3. Practica instanțelor naționale în materia aplicării OUG nr. 50/2008, în forma la momentul respectiv

Practica instanțelor naționale a fost oscilantă cu privire la chestiunea dacă OUG nr. 50/2008 este sau nu conformă cu principiul liberei circulații a mărfurilor, consacrat prin art. 110 TFUE. Astfel, printr-o serie de hotărâri definitive, cererile reclamanților au fost respinse (a se vedea hotărârea Curții de Apel București nr. 1880 din 16 septembrie 2010, hotărârea Curții de Apel Cluj nr. 2108 din 21 septembrie 2010, hotărârea Curții de Apel Suceava nr. 1888 din 22 octombrie 2010 și hotărârea Curții de Apel Ploiești nr. 1867 din 11 noiembrie 2010). În schimb, în conformitate cu hotărârea Curții de Apel Galați nr. 981 din 3 noiembrie 2009, hotărârea Curții de Apel Suceava nr. 1946 din 6 noiembrie 2009 și hotărârea Curții de Apel Bacău nr. 173 din 18 februarie 2010, taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 a fost considerată contrară dreptului Uniunii Europene. Prin aceste hotărâri definitive, cererile petenților au fost admise, iar instanțele au dispus rambursarea taxei percepute în mod nejustificat. 4. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la taxa pe poluare reglementată de OUG nr. 50/2008

În hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (cauza C-402/09), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că, deși nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, taxa în litigiu poate fi indirect discriminatorie din cauză că este de natură să descurajeze importul de autovehicule. CJUE s-a exprimat după cum urmează: „În cursul lunii iulie 2008, domnul Tatu, resortisant român care locuiește în statul său membru de origine, a cumpărat un automobil de ocazie în Germania. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria M1, are o capacitate cilindrică de 2 155 cm3 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 2. Acest vehicul a fost fabricat în 1997 și a fost înmatriculat în Germania în același an. Domnul Tatu a dorit să înmatriculeze vehiculul menționat mai sus în România. Domnul Tatu a trebuit, în acest scop, să plătească suma de 7 595 de lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 27 octombrie 2008 de Administrația Finanțelor Publice Sibiu. Prin actul de sesizare a instanței depus la 17 decembrie 2008 la Tribunalul Sibiu, domnul Tatu a solicitat ca pârâtele să fie obligate să îi restituie suma menționată. În susținerea acțiunii sale, acesta a invocat faptul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii, în special întrucât este aplicată autovehiculelor de ocazie importate în România dintr-un alt stat membru și înmatriculate pentru prima dată în România, în condițiile în care, în cazul vehiculelor similare deja înmatriculate în România, această taxă nu mai este aplicată cu ocazia revânzării lor ca vehicule de ocazie. Vehiculele de ocazie importate ar fi astfel impozitate mai împovărător decât vehiculele similare deja înmatriculate în România, ceea ce ar orienta cumpărătorii români către achiziționarea acestora din urmă. [...] În speță, din dosar reiese că reglementarea națională aplicabilă acțiunii principale este OUG nr. 50/2008 în versiunea sa inițială, având în vedere că autovehiculului în cauză în acțiunea menționată i-a fost aplicată taxa pe poluare la 27 octombrie 2008. Astfel, potrivit explicațiilor furnizate în decizia de trimitere, OUG nr. 50/2008 a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, iar modificările aduse acestei ordonanțe prin OUG nr. 208/2008 nu au intrat în vigoare decât începând de la 15 decembrie 2008. [...] Domnul Tatu invocă, printr-o argumentație care corespunde celei prezentate în fața instanței de trimitere și rezumată la punctele 21-23 din prezenta hotărâre, incompatibilitatea unei taxe precum cea în cauză în acțiunea principală cu articolul 110 TFUE. Guvernul ceh împărtășește acest punct de vedere. Guvernul român și Comisia Europeană susțin teza opusă. Astfel cum a amintit avocatul general la punctul 20 și următoarele din concluzii, o taxă încasată de un stat membru cu ocazia înmatriculării unor autovehicule pe teritoriul său în vederea unei puneri în circulație nu constituie nici o taxă vamală, nici o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale în sensul articolelor 28 TFUE și 30 TFUE. O astfel de taxă este un impozit intern și trebuie, așadar, examinată în raport cu articolul 110 TFUE (a se vedea în special Hotărârea din 17 iunie 2003, De Danske Bilimportører, C ‑ 383/01, Rec., p. I ‑ 6065, punctul 34, precum și Hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi și Németh, C ‑ 290/05 și C ‑ 333/05, Rec., p. I ‑ 10115, punctele 38-41). [...] Nu este mai puțin adevărat că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. Acesta vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre (a se vedea în special Hotărârea din 11 decembrie 1990, Comisia/Danemarca, C ‑ 47/88, Rec., p. I ‑ 4509, punctul 9, Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 27, și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C ‑ 2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37). În acest sens, primul paragraf al articolului 110 TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Aceste dispoziții ale tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca, citată anterior, punctele 8 și 9, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C ‑ 387/01, Rec., p. I ‑ 4981, punctul 66). [...] Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea Nádasdi și Németh, citată anterior, punctul 47). Pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acțiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, este necesar, având în vedere întrebările instanței naționale și observațiile prezentate în fața Curții, să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008. În continuare, va fi necesar să se examineze neutralitatea aceleiași taxe între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008. [...] Din principiile amintite mai sus rezultă că articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare. În acțiunea principală, în pofida prezenței necontestate a unor date statistice care demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2008, guvernul român a subliniat în fața Curții că obiectivul primordial urmărit de această reglementare este cel al protecției mediului. Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curții rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr ‑ o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. În această privință, trebuie precizat, în lumina principiilor amintite la punctele 50-53 din prezenta hotărâre, că, deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE. În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că obiectivul protecției mediului menționat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește. Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”

CJUE a trebuit să răspundă, de asemenea, la întrebări preliminare privind modificările legislative ulterioare ale OUG nr. 50/2008 în hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (cauza C ‑ 263/10). Conform CJUE, se impun aceleași considerații din hotărârea Tatu în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. În opinia sa, versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr ‑ o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Hotărârea este redactată astfel în părțile relevante: „Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii Tatu, citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. [...] În ipoteza în care hotărârea care urmează a fi pronunțată ar statua că articolul 110 TFUE se opune perceperii unei taxe precum cea instituită prin reglementarea națională în cauză, guvernul român a solicitat Curții, cu ocazia ședinței, să limiteze efectele în timp ale hotărârii sale. În conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C ‑ 402/03, Rep., p. I ‑ 199, punctul 50, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C ‑ 313/05, Rep., p. I ‑ 513, punctul 55). Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna-credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov și Bilka, citată anterior, punctul 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50). În ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C-209/03, Rec., p. I-2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev, punctele 54 și 55, citate anterior). Or, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre prin care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, guvernul român s-a limitat în esență la menționarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ 40 000, și să facă referire la criza economică de care este afectată România. Trebuie să se constate că, în lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată stabilită. [...] Din aceste considerații rezultă că nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei hotărâri.” 5. Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule

Expunerea de motive a Legii nr. 9/2012, publicată în Monitorul Oficial din 10 ianuarie 2012, precizează că, în urma hotărârii CJUE în cauza Tatu, citată anterior, se impunea abrogarea prevederilor legislative având ca efect descurajarea importului și că trebuia instituită o nouă taxă pe poluare, aplicabilă fără deosebire atât autovehiculelor cumpărate de pe piața națională, cât și celor importate.

Potrivit legii menționate, obligația de plată a noii taxe intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa pe poluare în momentul înmatriculării.

Legea prevede, de asemenea, că, în cazul în care taxa pe poluare achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 este mai mare decât taxa care trebuie plătită în temeiul noii legi, se pot restitui, la cerere, sumele reprezentând diferența de taxă plătită și taxa datorată în temeiul noii legi. Capete de cerere

Invocând, explicit sau pe fond, art. 6 și art. 14 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, precum și art. 14 din convenție coroborat cu ambele dispoziții citate anterior, toți reclamanții se plâng de faptul că taxa pe poluare pe care au fost obligați să o plătească în temeiul OUG nr. 50/2008 este incompatibilă cu dreptul Uniunii și discriminatorie, în special prin faptul că este percepută pentru autovehiculele de ocazie importate în România din alt stat membru al Uniunii Europene și înmatriculate pentru prima dată în România, în vreme ce, pentru autovehicule similare înmatriculate deja în România, taxa nu mai este percepută în urma revânzării lor ca autovehicule de ocazie.

În ceea ce privește cererea nr. 4189/11, reclamanta se plânge, invocând art. 6, de faptul că Curtea de Apel Timișoara i-a respins cererea de sesizare a CJUE cu o întrebare preliminară privind compatibilitatea OUG nr. 50/2008 cu dreptul comunitar. În drept A. Cu privire la conexarea cererilor

Curtea constată că cererile înregistrate cu nr. 57583/10, nr. 1245/11 și nr. 4189/11 sunt similare în ceea ce privește capetele de cerere invocate și problemele de fond pe care acestea le ridică. În consecință, consideră necesar să le conexeze, în temeiul art. 42 § 1 din regulament. B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, luat în considerare individual și în coroborare cu art. 14

Reclamanții se plâng, în principal, că au fost obligați să plătească o taxă pe poluare discriminatorie din perspectiva dreptului Uniunii Europene la înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie pe care le-au cumpărat din alte state membre ale Uniunii Europene.

În acest sens, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, luat în considerare individual și în coroborare cu art. 14 din convenție. Dispozițiile respective sunt redactate după cum urmează: Art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.” Art. 14 din convenție „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [...] convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

În speță, Curtea observă mai întâi că, în cazul a doi dintre cei trei reclamanți, respectiv domnul Iovițoni și doamna Anghel (cererile nr. 57583/10 și 4189/11), acțiunile lor au fost respinse de instanțe pe motivul neîndeplinirii procedurii administrative prealabile. În speță se ridică așadar chestiunea epuizării căilor de atac interne.

De asemenea, rămâne deschisă întrebarea dacă reclamanții au obligația epuizării noii căi de atac, deschisă prin Legea nr. 9/2012, pentru remedierea pretinselor încălcări. Chiar și în ipoteza că reclamanții ar fi epuizat căile de atac interne, cererile lor sunt inadmisibile din următoarele motive.

Conform jurisprudenței Curții, o creanță asupra statului ca urmare a unei taxe plătite în mod nejustificat se interpretează ca valoare patrimonială și poate fi considerată așadar un „bun” în sensul primei teze din art. 1 din Protocolul nr. 1 ( S.A. Dangeville împotriva Franței , nr. 36677/97, pct. 48, CEDO 2002 ‑ III, Cabinet Diot și S.A. Gras Savoye împotriva Franței , nr. 49217/99 și 49218/99, pct. 26, 22 iulie 2003 și „Bulves” AD împotriva Bulgariei , nr. 3991/03, pct. 60, 22 ianuarie 2009). În cazul în care o astfel de taxă este percepută contrar dreptului Uniunii Europene se poate ridica, în special, o problemă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 [ S.A. Dangeville împotriva Franței , citată anterior, pct. 49-62 și EEG-Slachthuis Verbist împotriva Belgiei (dec.), nr. 60559/00, CEDO 2005-XII]. În cauza S.A. Dangeville , citată anterior, Curtea a considerat că ingerința rezulta din omisiunea legiuitorului de a interveni pentru punerea în conformitate a dreptului național cu dreptul comunitar, combinată cu refuzul nejustificat al instanțelor interne de a deduce consecințele unei norme de drept comunitar cât se poate de clară, precisă și direct aplicabilă, care scutea de TVA activitățile comerciale precum cele ale societății reclamante ( S.A. Dangeville , citată anterior, pct. 47, 56 și 57).

În speță, Curții îi revine sarcina de a verifica dacă reclamanții aveau, în momentul sesizării instanțelor interne, o „creanță suficient individualizată pentru a fi exigibilă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a taxei pe poluare pe care au fost obligați să o plătească în temeiul OUG nr. 50/2008 și care a fost declarată contrară dreptului Uniunii Europene în hotărârea Curții de Justiție Tatu din data de 7 aprilie 2011. Instanțele interne, care au pronunțat hotărârile definitive la 21 ianuarie, 6 iunie și, respectiv, 27 aprilie 2010, așadar anterior hotărârii Tatu , citată anterior, au răspuns negativ la această întrebare.

Curtea constată că, în cazul de față, norma aplicabilă din dreptul Uniunii Europene, astfel cum a fost identificată de CJUE, este art.110 TFUE, care „are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență” și „vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre” (a se vedea Hotărârea CJUE din 7 aprilie 2011, Tatu , cauza C-202/09 și hotărârile citate). Curtea observă că în acest caz este vorba despre o normă cu un caracter mult mai general decât norma aplicabilă în cauza S.A. Dangeville , citată anterior. Altfel spus, în vreme ce în cauza S.A. Dangeville era vorba despre o normă de drept comunitar care instituia o scutire de TVA pentru o anumită categorie de activități comerciale, în cazul de față este vorba despre o aplicare a însuși principiului liberei circulații a mărfurilor.

Este adevărat că, în conformitate cu jurisprudența constantă a CJUE, „interpretarea unei norme a dreptului Uniunii Europene dată de Curte în exercitarea competenței pe care i ‑ o conferă art. 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare” [Hotărârea CJUE din 7 iulie 2011, Nisipeanu (cauza C-263/10) și hotărârile citate].

Cu toate acestea, Curtea reține că, înainte de hotărârea Tatu , citată anterior, practica instanțelor naționale a fost oscilantă cu privire la chestiunea dacă OUG nr. 50/2008 este sau nu conformă cu principiul liberei circulații a mărfurilor, consacrat prin art. 110 TFUE ( supra , pct. 32). Rezultă că răspunsul la această problemă juridică nu era evident, ceea ce de altfel a făcut necesară intervenția CJUE.

Prin urmare, în circumstanțele prezentei cauze, Curtea poate accepta cu greu faptul că, anterior datei de 7 aprilie 2011, data la care CUJE s-a pronunțat cu privire la incompatibilitatea OUG nr. 50/2008 cu norma UE citată anterior, reclamanții „avea[u] drept[uri] de creanță în temeiul unei norme de drept comunitar cât se poate de clară, precisă și direct aplicabilă” ( a contrario S.A. Dangeville, citată anterior, pct. 47). În acest sens, Curtea reamintește că, în ceea ce privește competența proprie, cu excepția arbitrariului evident, nu poate judeca erorile de fapt și de drept comise de instanțele interne, cărora le revine în primul rând interpretarea și aplicarea dreptului intern [ Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 56, CEDO 2004 ‑ IX și Agro-B, Spol. S R.O. împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 740/05, 1 februarie 2011]. Ținând seama de cele de mai sus, nu există elemente care să conducă Curtea la concluzia că hotărârile atacate de reclamanții din speță sunt în mod vădit nerezonabile sau arbitrare.

Rezultă că art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție nu este aplicabil în speță și că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile convenției în sensul art. 35 § 3 lit. a) și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.

În ceea ce privește discriminarea imputată, Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, art. 14 din convenție completează celelalte clauze normative ale convenției și protocoalelor. Acesta nu are o existență independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile și libertățile” pe care acestea le garantează. Desigur, art. 14 poate intra în discuție chiar și fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, are o însemnătate autonomă, dar nu s-ar putea aplica dacă faptele în litigiu nu ar intra sub incidența cel puțin uneia din clauzele respective ( Gaygusuz împotriva Austriei , 16 septembrie 1996, pct. 36, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV).

Dat fiind că reclamanții nu pot fi considerați titulari ai unui „bun” sau ai unei „creanțe suficient individualizate pentru a fi exigibilă” în sensul jurisprudenței sale, Curtea concluzionează așadar că această parte a cererilor nu intră sub incidența art. 14 din convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, de asemenea, Epstein și alții împotriva Belgiei (dec.), nr. 9717/05, 8 ianuarie 2008].

Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione materiae cu dispozițiile convenției în sensul și trebuie respinse așadar în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție. C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 din convenție

În măsura în care reclamanții invocă art. 6 în raport cu procedurile prin intermediul cărora contestau aplicarea, în cazul lor, a taxei pe poluare în forma reglementată prin OUG nr. 50/2008, Curtea reamintește că această dispoziție din convenție nu este aplicabilă contenciosului fiscal în materie de impuneri cu caracter nerepresiv [a se vedea, pentru o cauză referitoare tot la aplicarea dreptului Uniunii Europene, Emesa Sugar N.V. împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 62023/00, 13 ianuarie 2005 și Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73053/01, pct. 38-39, CEDO 2006 ‑ XIII].

Reiese că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione materiae cu dispozițiile convenției în sensul art. 35 § 3 lit. a) și trebuie respinse în temeiul art. 35 § 4. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să conexeze cererile; Declară cererile inadmisibile. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte [1] OUG nr. 50/2008 a fost abrogată prin art. 16 din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenind de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial nr. 17 din 10 ianuarie 2012.