DI GENNARO ET TEDESCHI c. ITALIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 11389/02 prezentate de Mauro DI GENNARO și Gianni Antonio TEDESCHI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 octombrie 2011 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintele David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque; Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 martie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, dnii Mauro Di Gennaro și Gianni Antonio Tedeschi, sunt resortisanți italieni, născuți în 1967 și, respectiv, 1953 și reședința în Roccarainola (Naples) și Sperone (Avellino). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Giovanni Romano și, respectiv, Umberto Russo, avocați din Benevent. Spatafora, precum și de co-agenții săi, domnul P. Accoardo și S. Coppari. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura de faliment Reclamanții erau angajați ai societății D.B.B. S.r.l. printr-o hotărâre depusă la 3 octombrie 1991, Tribunalul din Napoli a declarat falimentul acestei societăți. La 27 și 29 noiembrie 1991, reclamanții au depus cereri în fața Tribunalului pentru a fi admiși la pasivul falimentului în vederea obținerii ultimelor trei retribuții neplătite, precum și a primei de mai sus (tractamento di fin raporto - T.F.R.) la care se considera că au dreptul. La o dată nespecificată, instanța a acceptat aceste cereri. La data de 17 iunie 1993, guvernul a depus la 1 martie 1994, în conformitate cu un document al Institutului Național de Prevenire Socială (I.N.P.S.) furnizat de guvern în momentul depunerii observațiilor sale, la 1 martie 1994, aceasta din urmă i-a acordat domnului Di Gennaro prima sa de responsabilitate (T.F.R.), în conformitate cu cererea depusă în sensul art. 2 din Legea nr. 297 din 29 mai 1982 (a se vedea, de asemenea, partea de drept intern relevant mai jos). Dupa o declaratie a lichidatorului falimentului de o data nespecificata, domnul Tedeschi obtine plata mentionata. La 18 iulie 2007, procedura a fost inchisa pentru repartizarea finala a activelor de faliment. 2. Procedura introdusa in conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 ( La 16 aprilie 2002, reclamanții au introdus o acțiune în fața Tribunalului de Primă Instanță din Roma în conformitate cu Legea Pinto, care s-a plâns de durata procedurii de faliment, care a dus în speță la încălcarea dreptului lor de proprietate, în special din cauza faptului că nu și-au putut recupera creanțele pe termen lung. Printr-o decizie depusă la 20 iunie 2003, instanța de apel a acordat fiecăruia dintre reclamanți 1 500 EUR (EUR) pentru daune morale plus cheltuieli și cheltuieli de judecată. 3. Procedura de executare a deciziei adoptate în conformitate cu legea Pinto Întrucât Ministerul Justiției nu a plătit sumele acordate reclamanților de către instanța de apel a Romei la 10 august 2004 și, respectiv, 2 decembrie 2004 cei doi reclamanți au depus un ordin de plată (atto di precetto di precetto) La 6 septembrie 2004 și la 10 ianuarie 2005, cei doi reclamanți au introdus o procedură de sechestru-hotărâre (pignoramento presso terzi) Prin două ordonanțe depuse la date nespecificate, instanța de executare a dat dreptul la aceste cereri. Aceste ordonanțe au fost executate de Ministerul Justiției la 9 ianuarie 2006 și 12 septembrie 2005 în valoare de 2 807, 47 EUR și respectiv 2 695, 54 EUR pentru cei doi reclamanți. Dreptul intern relevant 1. Legea nr 297 din 29 mai 1982 art. 2: Fondul de garantare (1) Se instituie un fond de garantare pentru prima d a (tractamento di fin raporto-T.F.R.) la Institutul Național de Previziuni Sociale (I.N.P.S.) pentru a înlocui angajatorul în caz de insolvabilitate al acestuia din urmă în plata primei deîncredere [...]. (2) În termen de 15 zile de la depunerea landului pasiv al falimentului [...] sau al hotărârii prin care se decide asupra unor eventuale cereri în opoziție [...], angajatul poate obține la cerere plata în sarcina fondului [suspendare] a primei sale de mai sus [...]. Decretul legislativ nr. 80 din 27 ianuarie 1992 art. 1: Garantarea creanțelor care decurg dintr-un contract de muncă (1) În cazul în care angajatorul face obiectul unei proceduri de faliment [...] land work [...] poate obține la cerere plata creanțelor neplătite care decurg din contractul de muncă referitor la acesta menționat la art. 2 [din același decret] în sarcina Fondului de garantare instituit prin Legea nr. 297 din 29 mai 1982....art. 2: Intervenția Fondului de garantare Plata efectuată de Fondul de garantare în sensul articolului 1 [din același decret] se referă la creanțele care derivă din contractul de muncă, altele decât cele care derivă din prima de scadență, în ceea ce privește ultimele trei luni ale contractului de muncă care se întorc în cele 12 luni anterioare datei de începere a [procedurii de faliment]. Cererea de plată se face în conformitate cu art. 2 alineatul (2) [...] din Legea nr. 297 din 29 mai 1982. [...] GRIEFS 1. Reclamanții susțin încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor pe motiv că nu au obținut plata creanțelor lor, în special din cauza duratei procedurii de faliment. (2) Prin scrisoarea din 20 august 2002, reclamanții au introdus un nou Registru, întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție, sub aspectul dreptului de acces la o instanță și al art. 13 din Convenție, în măsura în care nu ar dispune de o cale de atac pentru a controla activitatea lichidatorului și pentru a solicita lichidarea bunurilor care fac parte din faliment. (3) Printr-o scrisoare din 18 august 2003, reclamanții au ridicat o nouă cauză, formulată de art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care, la acea dată, administrația nu le plătise încă suma acordată de instanța de apel a Romei în conformitate cu legea Pinto. (1) Reclamanții declară încălcarea dreptului lor de a-și respecta bunurile pe motiv că nu ar fi obținut plata creanțelor lor, în special din cauza duratei procedurii de faliment. (2) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, ele denunță faptul că nu dispune de o cale de atac pentru a controla activitatea lichidatorului și pentru a solicita lichidarea bunurilor care fac parte din faliment. 3. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng în sfârșit de faptul că la 18 august 2003, administrația nu le plătise încă suma acordată de instanța de apel a Romei în conformitate cu legea Pinto Articolele în cauză sunt astfel menționate în părțile lor relevante art. 6 alineatul (1) din Convenție Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 din Convenție Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul a furnizat un document de la I.N.P.S. conform căruia, la 1 martie 1994, aceasta din urmă i-a lichidat domnului Di Gennaro prima sa dată (T.F.R. ), în conformitate cu cererea depusă în sensul articolului 2 din Legea nr. 297 din 29 mai 1982. În plus, guvernul susține că cei doi reclamanți au omis să solicite plata plăților lunare neplătite în temeiul Decretului legislativ nr. 80 din 27 ianuarie 1992. Această parte a cererii ar trebui, prin urmare, să fie respinsă pentru lipsa de calitate de victimă a reclamanților. Subsidiar, guvernul constată că procedura de faliment a fost deosebit de complexă. În plus, în cazul în care nu ar fi beneficiat de un 1 la Convenție, deoarece creanțele admise în statul pasiv al falimentului nu ar fi nici unele, nici definitive. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 13 din convenție, potrivit guvernului, reclamanții ar fi putut introduce acțiuni în sensul articolelor 26 și 36 din Legea privind falimentul pentru a denunța Ö Õ sau Õ instanța delegată și, respectiv, lichidatorul falimentului. Reclamanții și-au reiterat obiecțiunile fără nicio referire la informațiile furnizate de guvern cu privire la atribuirea plăților efectuate de către II.N.P.S. în ceea ce privește obiecțiunile referitoare la presupusa lipsă de lichidare a creanțelor reclamanților care derivă din admiterea lor la pasivul falimentului (griefs n 1 și 2), Curtea constată că, potrivit informațiilor furnizate de guvern, dovezi în sprijinul acestora, la 1 martie 1994, adică, cu mult înainte de data la care a fost introdusă în fața Curții (la 14 martie 2002), precum și al acțiunii în sensul Legii Pinto (la 16 aprilie 2002), domnul Di Gennaro primise plata primei sale de judecată (T.F.R.) din partea I.N.P.S. În plus, potrivit unei declarații a lichidatorului falimentului unei date nespecificate, domnul Tedeschi obține și această plată. Curtea nu vede nici un motiv de sine în afara versiunii faptelor prezentate de guvernul pârât. Aceasta arată, de asemenea, că instanțele nu au furnizat nici o informație cu privire la plățile menționate la introducerea cererii lor în fața Curții și a observațiilor lor ca răspuns la cele ale guvernului. De altfel, acestea nu au contestat în nici un fel faptele, cum ar fi cele prezentate de guvernul pârât. Prin urmare, Curtea constată că informațiile esențiale referitoare la faptele cauzei au fost prezentate sub tăcere în scopul de a-l înșela. Reclamanții care au comis un abuz de dreptul lor la acțiune, această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție (Basilio și alții (dec.), n 11303/02, 23 august 2011). În ceea ce privește restul creanțelor pentru care reclamanții au fost admiși la pasivul falimentului, și anume, ultimele trei retribuții neplătite la care se considerau a avea dreptul, Curtea arată, la rândul lor, că aceștia au omis să depună o cerere în fața I.N.P.S. pentru a obține lichidarea acestora în temeiul Decretului legislativ nr. 80 din 27 ianuarie 1992. În conformitate cu articolele 1 și 2 din acest decret, reclamanții ar fi putut, într-adevăr, să depună o astfel de cerere în termen de 15 zile de la depunerea landului pasiv al falimentului, care a avut loc la 17 iunie 1993. Întrucât reclamanții nu au utilizat căile care le-au fost deschise pentru a reintegra rapid creanțele care derivă din contractul lor de muncă, Curtea consideră că, având în vedere drepturile protejate prin convenție, orice întârziere în lichidarea acestora care decurge din durata procedurii de faliment nu poate fi pusă în sarcina guvernului pârât. Având în vedere toate circumstanțele din speță, Curtea consideră, prin urmare, că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. 3. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea constată că circumstanța că instanța de apel din Roma a recunoscut reclamanților o despăgubire morală pe durata procedurii nu poate crea drepturi pentru acestea din urmă în privința convenției, aceștia având o cale de reintegrare a creanțelor într-un interval de timp scurt, pe care au omis să le utilizeze. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, să fie respinsă pentru lipsa evidentă a temeiului, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

11389/02

présentée par Mauro DI GENNARO et Gianni Antonio TEDESCHI

contre l’Italie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 11 octobre 2011 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

David Thór Björgvinsson,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Guido Raimondi,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mars 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Mauro Di Gennaro et Gianni Antonio Tedeschi, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1967 et 1953 et résidant respectivement à Roccarainola (Naples) et à Sperone (Avellino). Ils sont représentés devant la Cour par M

es

Giovanni Romano et Umberto Russo, avocats à Bénévent.

Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E.

Spatafora, ainsi que par ses coagents, M

mes

P. Accardo et S. Coppari.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient salariés de la société

D.B.B. S.r.l.

Par un jugement déposé le 3 octobre 1991, le tribunal de Naples déclara la faillite de cette société.

Les 27 et 29 novembre 1991, les requérants introduisirent devant le tribunal des demandes afin d’être admis au passif de la faillite en vue d’obtenir les trois dernières rétributions non payées ainsi que la prime d’ancienneté (

trattamento di fine rapporto - T.F.R.

) auxquelles ils estimaient avoir droit.

A une date non précisée, le tribunal fit droit à ces demandes.

Le 17 juin 1993, l’état du passif de la faillite fut déposé.

Selon un document de l’I.N.P.S. (Institut National de Prévoyance Sociale) fourni par le Gouvernement lors du dépôt de ses observations, le 1

er

mars 1994, cette dernière liquida à M. Di Gennaro sa prime d’ancienneté (

T.F.R.

), conformément à la demande qu’il avait introduite

au sens de l’article 2 de

la loi n

o

297 du 29 mai 1982 (voir la partie «

Droit interne pertinent

» ci-dessous).

D’après une déclaration du syndic de la faillite d’une date non précisée, M. Tedeschi obtint également ledit paiement.

Le 18 juillet 2007, la procédure fut close pour la répartition finale de l’actif de la faillite.

o

89 du 24 mars 2001 («

loi Pinto

»)

Le 16 avril 2002, les requérants introduisirent un recours devant la cour d’appel de Rome conformément à la «

loi Pinto

» se plaignant de la durée de la procédure de faillite, «

entraînant en l’espèce, la violation de leur droit de propriété

», notamment en raison de l’impossibilité prolongée de récupérer leurs créances.

Par une décision déposée le 20 juin 2003, la cour d’appel accorda à chacun des requérants 1

500 euros (EUR) pour dommage moral plus les frais et dépens.

loi Pinto

»

Le ministère de la Justice n’ayant pas payé les sommes accordées aux requérants par la cour d’appel de Rome, les 10 août et 2 décembre 2004 les deux requérants signifièrent respectivement au ministère une injonction de payer (

atto di precetto

).

Face à l’inactivité du ministère, le 6 septembre 2004 et le 10 janvier 2005, les deux requérants introduisirent respectivement une procédure de saisie-arrêt (

pignoramento presso terzi

).

Par deux ordonnances déposées à des dates non précisées, le juge de l’exécution fit droit à ces demandes. Ces ordonnances furent exécutées par le ministère de la Justice les 9 janvier 2006 et 12 septembre 2005 à la hauteur de 2

807, 47 EUR et 2

695, 54 EUR respectivement pour les deux requérants.

B.

Le droit interne pertinent

o

297 du 29 mai 1982

Article 2

: Le fonds de garantie

«

trattamento di fine rapporto- T.F.R.

) est institué auprès de l’Institut National de Prévoyance Sociale (I.N.P.S.) en vue de remplacer l’employeur en cas d’insolvabilité de ce dernier dans le paiement de la prime d’ancienneté [...].

»

o

80 du 27 janvier 1992

Article 1

: Garantie des créances dérivant d’un contrat de travail

o

297 du 29 mai 1982. [...].

Article 2

: Intervention du Fonds de garantie

o

297 du 29 mai 1982. [...]

GRIEFS

o

1.

o

1 dans la mesure où, à cette date, l’administration ne leur avait pas encore payé la somme accordée par la cour d’appel de Rome conformément à la loi Pinto.

EN DROIT

o

1.

o

1 à la Convention, les requérants se plaignent enfin du fait qu’au 18 août 2003, l’administration ne leur avait pas encore payé la somme accordée par la cour d’appel de Rome conformément à la «

loi Pinto

».

Les articles en cause sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes

:

Article 6 § 1 de la Convention

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13 de la Convention

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement a fourni un document de l’I.N.P.S. selon lequel, le 1

er

mars 1994, cette dernière liquida à M. Di Gennaro sa prime d’ancienneté (

T.F.R.

), conformément à la demande qu’il avait introduite

au sens de l’article 2 de

la loi n

o

297 du 29 mai 1982.

De plus, le Gouvernement fait valoir que les deux requérants ont omis de demander le paiement des mensualités non-payées aux termes du décret législatif n

o

80 du 27 janvier 1992.

Cette partie de la requête devraient donc être rejetée pour défaut de qualité de victime des requérants.

Subsidiairement, le Gouvernement observe que la procédure de faillite a été particulièrement complexe. De plus, les requérants n’auraient pas bénéficié d’un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention car les créances admises à l’état passif de la faillite ne seraient ni certaines ni définitives.

Quant au grief tiré de l’article 13 de la Convention, selon le Gouvernement les requérants auraient pu introduire des recours au sens des articles 26 et 36 de la loi sur la faillite afin de dénoncer les agissements ou l’inertie respectivement du juge délégué et du syndic de la faillite.

Les requérants réitèrent leurs griefs sans aucune référence aux informations fournies par le Gouvernement quant à l’attribution des paiements effectués par l’I.N.P.S.

En ce qui concerne les griefs portant sur le manque allégué de liquidation des créances des requérants dérivant de leur admission au passif de la faillite (griefs n

os

1 et 2), la Cour constate que, selon les informations fournies par le Gouvernement, preuves à l’appui, le 1

er

mars 1994, c’est-à-dire, bien avant la date d’introduction de la requête devant la Cour (le 14

mars 2002) ainsi que du recours au sens de le «

loi Pinto

» (le 16 avril 2002), M. Di Gennaro avait obtenu le paiement de sa prime d’ancienneté (

T.F.R.

) de la part de l’I.N.P.S. De plus, d’après une déclaration du syndic de la faillite d’une date non précisée, M. Tedeschi obtint également ledit paiement. La Cour ne voit pas de raison de s’écarter de la version des faits telle que présentée par le gouvernement défendeur. Elle relève aussi que les requérants n’ont fourni aucune information concernant lesdits paiements lors de l’introduction de leur requête devant la Cour et de leurs observations en réponse à celles du Gouvernement. Ils n’ont d’ailleurs à aucun point contesté les faits, tels qu’exposés par le gouvernement défendeur.

La Cour constate donc que des informations essentielles concernant les faits de l’affaire ont été passées sous silence afin de l’induire en erreur. Les requérants ayant commis un abus de leur droit de recours, cette partie de la requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention (

Basileo et

autres c. Italie

(déc.), n

o

11303/02, 23 août 2011).

Quant au restant des créances pour lesquelles les requérants ont été admis au passif de la faillite, à savoir, les trois dernières rétributions non-payées auxquelles ils estimaient avoir droit, la Cour relève, à l’instar du Gouvernement, que ceux-ci ont omis d’introduire une demande devant l’I.N.P.S. afin d’en obtenir la liquidation aux termes du décret législatif n

o

80 du 27 janvier 1992. Selon les articles 1 et 2 de ce décret, les requérants auraient pu en effet introduire une telle demande dans les quinze jours suivant le dépôt de l’état passif de la faillite, ayant eu lieu le 17 juin 1993.

Les requérants n’ayant pas utilisé les voies qui leur étaient ouvertes afin de réintégrer, dans des brefs délais, les créances dérivant de leur contrat de travail, la Cour estime que, eu égard aux droits protégés par la Convention, tout retard dans la liquidation de ces dernières découlant de la durée de la procédure de faillite ne saurait être mis à la charge du gouvernement défendeur.

Compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, la Cour estime donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée au sens de l’article 35 §§ 3et 4 de la Convention.

Venant maintenant au grief des requérants portant sur le retard dans l’obtention du dédommagement qui leur a été reconnu dans le cadre de la procédure «

Pinto

» (grief n

o

3), compte tenu des considérations qui précèdent, la Cour observe que la circonstance que la cour d’appel de Rome a reconnu aux requérants un dédommagement moral pour la durée de la procédure ne saurait engendrer des droits pour ces dernières à l’égard de la Convention, ceux-ci ayant disposé d’une voie afin de réintégrer les créances dans des brefs délais, qu’ils ont omis d’utiliser.

Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Greffier

Présidente