CENNAMO c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

06.12.2011

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

CENNAMO c. ITALIE (CtEDO, 2011)

HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6310/07 Antonio CENNAMO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 6 decembrie 2011 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Dragoljub Popović, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători și Françoise Elens-Passos; graffiter adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 25 ianuarie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl A. Cennamo, este un cetățean italian, născut în 1955 și rezident la Acerra (Naples). Ferraro, avocat la Palma Campania. Guvernul italian ( Prin hotărârea pronunțată la 12 noiembrie 1991, Tribunalul din Napoli a declarat falimentul personal al reclamantului. În 1996, procedura de faliment a fost transferată în fața Tribunalului din Nola. În 2002, lichidatorul falimentului a fost înlocuit. Cu o decizie depusă la 14 iulie 2006, instanța a declarat procedura închisă pentru repartizarea finală a activelor falimentului. 1. La art. 50 din vechea lege privind falimentul (hotărârea regală nr 267 din 16 martie 1942) a fost astfel formulată grefa fiecărei instanțe ține un registru public în care sunt înregistrate numele celor care au eșuat. Numele unui ratat este șters din registru după judecarea instanței. Cel care a eșuat este supus incapacităților prevăzute de lege atâta timp cât numele său nu a fost tăiat din registru. Campagnano c. Italia 77955/01, § 54, CEDO 2006 IV) [...] Curtea arată că înscrierea numelui unei persoane în registrul celor care au suferit un accident implică o serie de decădere personală prevăzută de lege, cum ar fi:: de a fi numit tutore (art. 350 din Codul civil), de a fi numit administrator sau reprezentant al unei societăți comerciale sau cooperatiste (articolele 2382, 2399, 2417 și 2516 din Codul civil), de a fi numit tutore (articolele 2288, 2293 și 2318 din Codul civil), de a fi numit administrator al unei societăți comerciale sau cooperatiste (art. 393 din Codul civil), de a fi agent de schimb (art. 57 din Legea nr. 272 din 1913), de a audita (art. 5 din Decretul regal nr. 228 din 1937), de arbitrator (art. 812 din Codul de procedură civilă). Alte incapacități rezultă din faptul că cel care nu mai beneficiază pe deplin de drepturile sale civile nu mai poate fi înscris în tabelul anumitor ordine profesionale (de exemplu, avocați, notari sau consilieri comerciali). (2) La art. 47 din Decretul legislativ nr. 5 din 9 ianuarie 2006, care a intrat în vigoare la 16 ianuarie 2006 (reformând legea anterioară privind falimentul) dispune astfel: La art. 50 din Decretul regal nr 267 din 16 martie 1942, se abrogă. 3. Alte elemente de drept intern relevante sunt expuse în cauzele Campagnano c. Italia, nr. 77955/01, CEDH 2006 Albanese Italia, nr. 77924/01, 23 martie 2006 și Vitiello c. Italia, nr. 77962/01, 23 martie 2006. GRIEFS 1. Invocând articolele 8 și 10 din Convenție, 1 din Protocolul nr 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența și libertatea de exprimare, de dreptul său la respectarea bunurilor și de libertatea de circulație, în special din cauza duratei procedurii. 2. Invocând art. 8 din Convenție, acesta denunță încălcarea dreptului său la respectarea vieții private și de familie din cauza incapacității personale și profesionale care derivă din înscrierea numelui său în registrul celor care au suferit un accident și nu poate solicita reabilitarea sa decât după cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. 3. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 4 Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea sa pe tot parcursul procedurii de faliment. (1) Invocând art. 8 și 10 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența și libertatea de exprimare, de dreptul său la respectarea bunurilor și a libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. În primul rând, Curtea observă că este necesar să se ia în considerare t ă ț ii întemeiate pe dreptul reclamantului de a-și respecta corespondența numai sub aspectul articolului 8 din Convenție (Colariu c. Italia , n 10644/02, § 17, 8 iunie 2006). Aceste articole sunt, prin urmare, în conformitate cu art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea (...) corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile da . art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Curtea arată că, în Hotărârea nr. 362 din 2003, depusă la 14 ianuarie 2003 Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală care derivă din durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care derivă din statutul de "răspunzător." Curtea reamintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorat de către public și că aceaceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de către tribunalele care recurg la această cale de atac în sensul articolului 35 1 din Convenție (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005). Reclamantul care nu a introdus o cale de atac în conformitate cu legea Pinto Curtea consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Francesco Moretti c. Italia, n 10399/02, §§ 23ś, 24 mai 2006). Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private și de familie din cauza incapacității personale și profesionale care derivă din înscrierea numelui său în registrul celor care au suferit un accident și nu poate solicita reabilitarea sa decât după cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. Acest articol dispune astfel în părțile relevante ale art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și de familie (...). O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Curtea arată că, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, această parte a cererii nu a fost susținută. În ceea ce privește restul acestui aspect, guvernul observă că, la 16 ianuarie 2006, decretul legislativ nr. 5 din 2006 a intrat în vigoare, abrogând astfel art. 50 din vechea lege privind falimentul (art. 47 din decretul menționat anterior). În opinia guvernului, cauza invocată de reclamant ar fi întârziată deoarece incapacitățile de care s-a plâns au încetat la 16 ianuarie 2006 și ar fi trebuit să-și introducă cauza în termen de cel mult șase luni de la data respectivă, și anume la 16 iulie 2006. Reclamantul nu a răspuns la observațiile guvernului pârât. Din punctul de vedere al Curții, nu există nici o îndoială că incompetențele la care reclamantul se plângea în fața Curții au încetat de la 16 ianuarie 2006. Reclamantul ar fi trebuit, prin urmare, să își introducă cauza până la 16 iulie 2006. Această cerere fiind introdusă la 25 ianuarie 2007, cauza reclamantului este întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. (3) Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de limitarea drepturilor sale electorale ca urmare a falimentului. Articolul în cauză este formulat astfel art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Înaltele P ă r ț i contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret, în c o n d i ț ii care asigură libera exprimare a p o zi ț ii poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Curtea arată că, în conformitate cu legea aplicabilă la momentul la care au avut loc faptele din cauza cauzei, pierderea dreptului de vot ca urmare a punerii în faliment nu putea depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, această hotărâre din 12 noiembrie 1991: interdicia în litigiu se încetează la 12 noiembrie 1996. Prin urmare, reclamantul ar fi trebuit să-și introducă Ö înainte de data de șase luni de la data respectivă (12 mai 1997). Cererea a fost introdusă la 25 ianuarie 2007, Curtea constată că această cauză este întârziată și consideră că Õ trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din Convenție. (4) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea sa de a-l afecta pe tot parcursul procedurii de faliment. Aceste articole sunt astfel menționate în secțiunile relevante ale art. 6 alin. (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 din Convenție Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că a încheiat cu lacurență obiecțiile trase din articole 8 din Convenția nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Să nu se ia în considerare nici un motiv întemeiat pe Convenție. Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție ( Brancatelli c. Italia, n 212202, dec. din 11 mai 2006). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Francoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte