CRETELLA c. ITALIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35510/02 prezentate de Vittorio CRETELLA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 octombrie 2011 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintele David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători; și a lui Stanley Naismith, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Vittorio Cretella, este un resortisant italian, născut în 1953 și rezident în Brusciano (Naples). Acesta este reprezentat în fața Curții de domnul Giovanni Romano și Umberto Russo, avocați din Benevent. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura de faliment la 3 iulie 1987, reclamantul a atribuit societății , unde a fost angajat, în fața instanței judecătorești din statul Frattamaggiore (Naples) pentru a obține retribuțiile neplătite, precum și prima de îndată (tractamento di final raporto - T.F.R. La o dată nespecificată, judecătorul judecător din Frattamaggiore a transmis cazul judecătorului judecător al statului Afragola (Naples) competent din punct de vedere teritorial. La 28 aprilie 1988, reprezentantul societății pârâte l-a informat pe judecător că societatea fusese declarată în faliment printr-o hotărâre a tribunalului din Napoli depusă la 11 februarie 1988. Judecătorul judecător a declarat, prin urmare, încetarea procesului. La 9 mai 1988, reclamantul a depus o cerere la Tribunalul din Napoli pentru a fi admis la pasivul falimentului la nivelul T.F.R. La 29 septembrie 1989, judecătorul delegat a respins această cerere. La 18 septembrie 1990, reclamantul s-a opus datoriei falimentului. printr-o hotărâre depusă la 4 mai 1994, tribunalul din Napoli a acceptat cererea reclamantului și l-a admis la datorie în valoare de 15 179 050 lire italiene (ITL) și anume aproximativ 7 840 euro (EUR), din care 4 972 750 ITL pentru T.F.R. Guvernul a prezentat un document de la I.I.N.P.S. (Institut National de Previziance Sociale) care atestă că, la 2 mai 1996, aceasta din urmă a lichidat reclamantului prima sa de laîncredere (T.F.R.), în conformitate cu cererea depusă în sensul articolului 2 din Legea nr. 297 din 29 mai 1982 (a se vedea partea Printr-o decizie depusă la 22 februarie 2000, Tribunalul din Napoli a declarat încheierea procedurii de faliment pentru repartizarea finală a activelor. La 3 martie 2000, reclamantul a obținut plata retribuțiilor neplătite. 2. Procedura introdusă în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (Legea Pinto) La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune în fața Tribunalului de apel din Roma în conformitate cu legea Pinto Prin decizia depusă la 19 februarie 2002, Curtea a condamnat Ministerul Justiției la plata a 4 648,11 EUR plus cheltuielile și cheltuielile de judecată în favoarea reclamantului pentru repararea prejudiciului moral suferit de acesta din cauza duratei procedurii. (3) Procedura de executare a deciziei adoptate în conformitate cu legea Pinto la 22 noiembrie 2002, reclamantul notifia titlul executiv la Ministerul Justiției și, la 14 aprilie 2003, nota la minister un ordin de plată. Față la data de 23 iunie 2003, reclamantul a introdus o procedură de sechestru-hotărâre în fața Tribunalului de la Roma (pignoramento Presso terzi) ) La data de 12 noiembrie 2003 s-a stabilit o audiere la data de 26 februarie 2004, reclamantul obține plata a 5 543,94 EUR. Dreptul intern relevant 1. Legea nr 297 din 29 mai 1982 art. 2: Fondul de garantare 1. Un fond de garantare pentru prima de da (tractamento di fina raporto-T.F.R. ) este înființat la Institutul Național de Previziuni Sociale (I.N.P.S.) pentru a înlocui angajatorul în caz de insolvabilitate al acestuia din urmă în plata primei de (2) În termen de 15 zile de la depunerea landului pasiv al falimentului [...] sau al hotărârii prin care se decide asupra unor eventuale cereri în opoziție [...], angajatul poate obține la cerere plata în sarcina fondului [suspendare] a primei sale de mai sus [...]. Decretul legislativ nr. 80 din 27 ianuarie 1992 art. 1: Garantarea creanțelor care decurg dintr-un contract de muncă (1) În cazul în care angajatorul face obiectul unei proceduri de faliment [...] land work [...] poate obține la cerere plata creanțelor neplătite care decurg din contractul de muncă referitor la acesta menționat la art. 2 [din același decret] în sarcina Fondului de garantare instituit prin Legea nr. 297 din 29 mai 1982....art. 2: Intervenția Fondului de garantare (1) Plata efectuată de Fondul de garantare în sensul art. 1 [din același decret] se referă la creanțele care provin din contractul de muncă, altele decât cele care provin din prima de la prima de plată, în ceea ce privește ultimele trei luni ale contractului de muncă care se întorc în cele douăsprezece luni anterioare datei de începere a [procedurii de faliment]. (1) Invocând art. 6 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de durata procedurii și de limitarea dreptului său la respectarea proprietății sale, în măsura în care hotărârea Tribunalului din Napoli din 9 februarie 1994 nu a fost executată decât după mai mult de șase ani. (2) Printr-o scrisoare din 18 august 2003, reclamantul ridică o nouă cauză, formulată de art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care, la acea dată, administrația nu plătise suma acordată de instanța de apel a Romei în conformitate cu legea Pinto. (1) Reclamantul se plânge de durata procedurii și de limitarea dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza duratei procedurii. În acest sens, invocă art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul denunță întârzierea plății sumei recunoscute de instanța de apel a Romei, în conformitate cu legea Pinto. Astfel, articolele în cauză sunt exprimate în părțile lor relevante art. 6 alineatul (1) din Convenție Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul a prezentat un document de la I.N.P.S. care atestă că, la 2 Mai 1996, aceasta din urmă i-a lichidat reclamantului prima sa de . (T.F.R. . .), în conformitate cu cererea pe care a depus-o în sensul articolului 2 din Legea nr. 297 din 29 mai 1982. În ceea ce privește lunaritatea neplătită, guvernul susține că reclamantul a omis să solicite plata în sensul articolelor 1 și 2 din Decretul legislativ nr. 80 din 27 ianuarie 1992. În orice caz, acesta indică faptul că acestea au fost lichidate reclamantului după încheierea procedurii de faliment, la 3 martie 2000. Această parte a cererii ar trebui, prin urmare, să fie respinsă pentru lipsa calității de victimă a reclamantului. Subsidiar, guvernul susține că procedura de faliment a fost deosebit de complexă. În plus, reclamantul nu ar fi beneficiat de un Guvernul observă, de asemenea, că reclamantul a obținut câștig de cauză în fața Tribunalului de apel al Romei sesizat în sensul legii Pinto În cele din urmă, din punctul de vedere al guvernului pârât, reclamantul ar fi putut introduce o procedură de executare forțată în ceea ce privește suma datorată de Ministerul Justiției. Reclamantul își reiterează obiecțiunile fără nicio referire la informațiile furnizate de guvern cu privire la lichidarea efectuată de către II.N.P.S. În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la durata procedurii și la presupusa lipsă de lichidare a creanțelor reclamantului care derivă din admiterea sa la pasivul falimentului, Curtea constată că, potrivit informațiilor furnizate de guvern, dovezi în sprijinul acestora, la 2 mai Legea Pinto (cel mai devreme, la curentul anului 2002), reclamantul primise plata primei sale decizii (T.F.R.) din partea I.I.N.P.S. Curtea nu vede niciun motiv de a se eschiva de la versiunea faptelor, astfel cum a fost prezentată de guvernul pârât. Aceasta arată, de asemenea, că reclamantul nu a furnizat nici o informație cu privire la plata menționată la introducerea cererii sale în fața Curții și a observațiilor sale ca răspuns la cele ale guvernului. De altfel, el nu a contestat în nici un fel faptele, cum ar fi cele ale guvernului pârât. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a trecut sub tăcere informațiile esențiale referitoare la faptele din cauza cauzei în cauză în eroare. Întrucât a comis un abuz de dreptul său la acțiune, această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție (Basilio și alții (dec.), n 11303/02, 23 august 2011). În ceea ce privește restul creanțelor pentru care reclamantul a fost admis la pasivul falimentului, și anume, ultimele trei retribuții neplătite la care a considerat că are dreptul, Curtea arată, la rândul său, din partea guvernului, că acesta a omis să depună o cerere în fața II.N.P.S. pentru a obține lichidarea acestora în temeiul Decretului legislativ nr. 80 din 27 ianuarie 1992. În conformitate cu articolele 1 și 2 din acest decret, reclamantul ar fi putut într-adevăr să solicite această plată în termen de 15 zile de la depunerea hotărârii care decide cu privire la cererea sa în opoziție la pasivul falimentului, care a avut loc la 4 mai 1994. Întrucât reclamantul nu a utilizat calea care i-a fost deschisă pentru a reintegra în scurt timp creanțele care decurg din contractul său de muncă, Curtea consideră că, având în vedere drepturile protejate prin convenție, orice întârziere în lichidarea acestora care decurge din durata procedurii de faliment nu poate fi pusă în sarcina guvernului pârât. Având în vedere toate circumstanțele din speță, Curtea consideră, prin urmare, că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea constată că împrejurarea că instanța de apel din Roma a recunoscut reclamantului o despăgubire morală pe durata procedurii nu poate crea drepturi pentru acesta din urmă în privința convenției, acesta având în mod expres o cale de reintegrare a creanțelor în timp scurt, pe care a omis să o utilizeze. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, să fie respinsă pentru lipsa evidentă a temeiului, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

35510/02

présentée par Vittorio CRETELLA

contre l’Italie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 11 octobre 2011 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

David Thór Björgvinsson,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Guido Raimondi,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 août 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Vittorio Cretella, est un ressortissant italien, né en 1953 et résidant à Brusciano (Naples). Il est représenté devant la Cour par M

es

Giovanni Romano et Umberto Russo, avocats à Bénévent.

Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E.

Spatafora, ainsi que par ses coagents, M

mes

P. Accardo et S. Coppari.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 3 juillet 1987, le requérant assigna la société

S.

, où il avait été employé, devant le juge d’instance (

pretore

) de Frattamaggiore (Naples) afin d’obtenir les rétributions non payées ainsi que la prime d’ancienneté (

trattamento di fine rapporto - T.F.R.

) auxquelles il estimait avoir droit.

A une date non précisée, le juge d’instance de Frattamaggiore transmit le dossier au juge d’instance d’Afragola (Naples) territorialement compétent.

Le 28 avril 1988, le représentant de la société défenderesse informa le juge que la société avait été déclarée en faillite par un jugement du tribunal de Naples déposé le 11 février 1988. Le juge d’instance déclara donc l’interruption du procès.

Le 9 mai 1988, le requérant introduisit une demande devant le tribunal de Naples afin d’être admis au passif de la faillite à la hauteur de son

T.F.R.

et des trois dernières rétributions non payées auxquelles il estimait avoir droit.

Le 29 septembre 1989, le juge délégué rejeta cette demande.

Le 18 septembre 1990, le requérant fit opposition à l’état du passif de la faillite.

Par un jugement déposé le 4 mai 1994, le tribunal de Naples fit droit à la demande du requérant et admit ce dernier au passif pour un montant de 15

179

050 lires italiennes (ITL) à savoir, environ 7

840 euros (EUR), dont 4

972

750 ITL pour le

T.F.R.

.

Le Gouvernement a produit un document de l’I.N.P.S. (Institut National de Prévoyance Sociale) attestant que, le 2 mai 1996, cette dernière liquida au requérant sa prime d’ancienneté (

T.F.R.

), conformément à la demande qu’il avait introduite

au sens de l’article 2 de

la loi n

o

297 du 29 mai 1982 (voir la partie «

Droit interne pertinent

» ci-dessous).

Aucune information concernant le paiement litigieux n’a été fournie par le requérant lors de l’introduction de sa requête devant la Cour ni à l’occasion des observations en réponse à celles du Gouvernement. Le requérant n’a pas contesté ces informations, telles qu’exposées par le gouvernement défendeur.

Par une décision déposée le 22 février 2000, le tribunal de Naples déclara la clôture de la procédure de faillite pour répartition finale de l’actif.

Le 3 mars 2000, le requérant obtint le paiement de ses rétributions non-payées.

o

89 du 24 mars 2001 («

loi Pinto

»)

A une date non précisée, le requérant introduisit un recours devant la cour d’appel de Rome conformément à la «

loi Pinto

».

Par une décision déposée le 19 février 2002, la cour d’appel condamna le ministère de la Justice au paiement de 4

648,11 EUR plus les frais et dépens en faveur du requérant pour la réparation du préjudice moral que ce dernier avait subi en raison de la durée de la procédure.

loi Pinto

»

Le 22 novembre 2002, le requérant notifia le titre exécutif au ministère de la Justice et, le 14 avril 2003, il notifia au ministère une injonction à payer. Face à l’inactivité du ministère, le 23 juin 2003, le requérant introduisit une procédure de saisie-arrêt devant le tribunal de Rome (

pignoramento presso terzi

). Une audience fut fixée au 12

novembre 2003.

Le 26 février 2004, le requérant obtint le paiement de 5

543,94 EUR.

B.

Le droit interne pertinent

o

297 du 29 mai 1982

Article 2

: Le fonds de garantie

«

trattamento di fine rapporto- T.F.R.

) est institué auprès de l’Institut National de Prévoyance Sociale (I.N.P.S.) en vue de remplacer l’employeur en cas d’insolvabilité de ce dernier dans le paiement de la prime d’ancienneté [...].

»

o

80 du 27 janvier 1992

Article 1

: Garantie des créances dérivant d’un contrat de travail

o

297 du 29 mai 1982. [...].

Article 2

: Intervention du Fonds de garantie

GRIEFS

o

1, le requérant se plaint de la durée de la procédure et de la limitation de son droit au respect de ses biens dans la mesure où le jugement du tribunal de Naples du 9

février 1994 n’a été exécuté que plus de six ans plus tard.

o

1 dans la mesure où, à cette date, l’administration n’avait pas payé la somme accordée par la cour d’appel de Rome conformément à la loi Pinto.

EN DROIT

o

1 à la Convention.

o

1 à la Convention, le requérant dénonce le retard dans le paiement de la somme reconnue par la cour d’appel de Rome, conformément à la loi Pinto.

Les articles en cause sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes

:

Article 6 § 1 de la Convention

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement a produit un document de l’I.N.P.S. attestant que, le 2

mai 1996, cette dernière liquida au requérant sa prime d’ancienneté (

T.F.R.

), conformément à la demande qu’il avait introduite

au sens de l’article 2 de

la loi n

o

297 du 29 mai 1982.

Quant aux mensualités non-payées, le Gouvernement fait valoir que le requérant a omis d’en demander le paiement au sens des articles 1 et 2 du décret législatif n

o

80 du 27 janvier 1992. En tout cas, il indique que celles-ci ont été liquidées au requérant une fois la procédure de faillite clôturée, le 3 mars 2000.

Cette partie de la requête devraient donc être rejetée pour défaut de qualité de victime du requérant.

Subsidiairement, le Gouvernement fait valoir que la procédure de faillite a été particulièrement complexe. De plus, le requérant n’aurait pas bénéficié d’un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention car les créances admises à l’état passif de la faillite ne seraient ni certaines ni définitives.

Le Gouvernement observe aussi que le requérant a obtenu gain de cause devant la cour d’appel de Rome saisie au sens de la «

loi Pinto

» et que, de toute manière, il ne s’est pas pourvu en cassation contre la décision y relative.

Enfin, de l’avis du gouvernement défendeur, le requérant aurait pu introduire une procédure en exécution forcée quant à la somme qui lui était due par le ministère de la Justice.

Le requérant réitère ses griefs sans aucune référence aux informations fournies par le Gouvernement quant à la liquidation effectués par l’I.N.P.S.

En ce qui concerne les griefs portant sur la durée de la procédure et le manque allégué de liquidation des créances du requérant dérivant de son admission au passif de la faillite, la Cour constate que, selon les informations fournies par le Gouvernement, preuves à l’appui, le 2 mai 1996, c’est-à-dire, bien avant la date d’introduction de la requête devant la Cour (le 18 août 2000) ainsi que du recours au sens de la «

loi Pinto

» (au plus tôt, au courant de l’année 2002), le requérant avait obtenu le paiement de sa prime d’ancienneté (

T.F.R.

) de la part de l’I.N.P.S. La Cour ne voit pas de raison de s’écarter de la version des faits telle que présentée par le gouvernement défendeur. Elle relève aussi que le requérant n’a fourni aucune information concernant ledit paiement lors de l’introduction de sa requête devant la Cour et de ses observations en réponse à celles du Gouvernement. Il n’a d’ailleurs à aucun point contesté les faits, tels qu’exposés par le gouvernement défendeur.

La Cour constate donc que le requérant a passé sous silence des informations essentielles concernant les faits de l’affaire afin de l’induire en erreur. Ayant commis un abus de son droit de recours, cette partie de la requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention (

Basileo et

autres c. Italie

(déc.), n

o

11303/02, 23 août 2011).

Quant au restant des créances pour lesquelles le requérant a été admis au passif de la faillite, à savoir, les trois dernières rétributions non-payées auxquelles il estimait avoir droit, la Cour relève, à l’instar du Gouvernement, que celui-ci a omis d’introduire une demande devant l’I.N.P.S. afin d’en obtenir la liquidation aux termes du décret législatif n

o

80 du 27 janvier 1992. Selon les articles 1 et 2 de ce décret, le requérant aurait pu en effet demander ce paiement dans les quinze jours suivant le dépôt du jugement décidant sur sa demande en opposition au passif de la faillite, ayant eu lieu le 4 mai 1994.

Le requérant n’ayant pas utilisé la voie qui lui était ouverte afin de réintégrer, dans des brefs délais, les créances dérivant de son contrat de travail, la Cour estime que, eu égard aux droits protégés par la Convention, tout retard dans la liquidation de ces dernières découlant de la durée de la procédure de faillite ne saurait être mis à la charge du gouvernement défendeur.

Compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, la Cour estime donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée au sens de l’article 35 §§ 3et 4 de la Convention.

Venant maintenant au grief du requérant portant sur le retard dans l’obtention du dédommagement qui lui a été reconnu dans le cadre de la procédure «

Pinto

», compte tenu des considérations qui précèdent, la Cour observe que la circonstance que la cour d’appel de Rome a reconnu au requérant un dédommagement moral pour la durée de la procédure ne saurait engendrer des droits pour ce dernier à l’égard de la Convention, celui- ci ayant disposé d’une voie afin de réintégrer les créances dans des brefs délais, qu’il a omis d’utiliser.

Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Stanley Naismith

Françoise Tulkens

Greffier

Présidente