CAUZA DE STARYGIN v. UKRAINE (Declarația nr. 10347/07) JUDGMENT STRASBOURG 13 octombrie 2011 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Starygin v. Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Mark Villiger, Președinte, Karel Jungwiert, Isabelle Berro-Lefèvre, judecători și Stephen Phillips, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 20 septembrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 10347/07) împotriva Ucrainei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național ucrainean, dl Vasiliy Vladimirovich Starygin („reclamantul”), la 19 februarie 2007. Guvernul ucrainean („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, Valeria Lutkovska, al Ministerului Justiției. La 1 octombrie 2010, președintele secțiunii a cincea a hotărât să anunte cererea guvernului. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1975 și trăiește în Saki. Procedura penală La 31 martie 1994, procurorii locali au instituit o procedură penală împotriva reclamantului din cauza evaziunii serviciului militar. La 20 ianuarie 1995, el a fost arestat. El a rămas în detenție în SIZO timp de trei luni. Reclamantul afirmă că a fost bătut și maltratat de deținuți și că, în ciuda bolilor cardiace, nu a fost efectuat un examen medical adecvat în timpul detenției. Potrivit documentelor furnizate de Guvern, la 17 noiembrie 2001, în urma a două mandate ale cazului pentru investigații suplimentare, procedurile penale împotriva reclamantului au fost întrerupte. Procedura civilă La 30 aprilie 1998, reclamantul a instituit proceduri civile în Curtea Saki („curtea”) împotriva procurorilor locali și a biroului militar de închiriere, cerând compensații pentru prejudiciu material și moral provocate de urmărirea presupusă ilegală. Între 10 ianuarie 1999 și 5 septembrie 2001, procedurile au fost suspendate în așteptarea rezultatului procedurii penale împotriva reclamantului. La 15 noiembrie 2001, instanța a întrerupt procedura în parte din cererea reclamantului de compensare pentru prejudiciu material, deoarece, în conformitate cu legislația respectivă, ar fi trebuit să caute compensații direct de la procurori și a respins reclamația în parte din compensarea pentru prejudiciu moral. 10. La 19 august 2002, Curtea de Apel regională a Crimeei („Curtea de Apel”) a susținut hotărârea de mai sus. 11. La 10 octombrie și, respectiv, 25 noiembrie 2002, reclamantul a depus un recurs în cazare împotriva deciziilor de mai sus și a unei cereri de reînnoire a termenelor procedurale pentru depunerea acesteia. 12. Între 26 iunie 2003 și 8 aprilie 2004, dosarul a rămas în Curtea de Apel din motive neespecificate. 13. La 29 aprilie și, respectiv, 4 mai 2004, instanța a reînnoit termenele procedurale și a trimis apelul reclamantului în casație Curții Supreme, care la 7 noiembrie 2006 l-a respins ca fiind nesubstanțiat. 14. În cursul procedurii, s-a suspendat o audiere din cauza absenței reclamantului. De patru ori, instanțele au solicitat reclamantului să își depună recursul în conformitate cu cerințele procedurale, ceea ce a întârziat procedura cu aproximativ patru luni și jumătate. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 A CONVENȚIEII 15. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva sa, toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 16. Guvernul a contestat acest argument și, în ceea ce privește procedura penală, au susținut că reclamantul nu ar putea pretinde că este o victimă, deoarece el nu a formulat plângerea cu privire la durata lor în formularul de cerere, susținând în continuare că, în orice caz, plângerea a fost depusă din timp și că, în mod alternativ, aceaceasta a fost manifestament nefondată. În ceea ce privește procedura civilă, Guvernul a recunoscut că unele întârzieri în examinarea cazului reclamantului au fost cauzate de Curtea Supremă datorită retragerii sale, o problemă de natura temporară rezolvată prin introducerea măsurilor legislative în februarie 2007. Cu toate acestea, ei au considerat că reclamantul a contribuit, de asemenea, la durata procedurii și că durata lor globală nu a fost irazonabilă. 17. Procedura penală a început la 31 martie 1994 și s-a încheiat la 17 noiembrie 2001. Procedura civilă a început la 30 aprilie 1998 și s-a încheiat la 7 noiembrie 2006, a durat aproximativ opt ani și jumătate înainte de trei cazuri judiciare. În ceea ce privește procedura penală, Curtea constată că reclamantul a menționat în mod expres în forma sa de cerere că dreptul său la procedură a fost încălcat într-un „temps motivabil”; prin urmare, respinge argumentul guvernului cu privire la statutul de victimă al reclamantului. În același timp, Curtea observă că procedura s-a încheiat la 17 Noiembrie 2001, în timp ce cererea a fost depusă la 19 februarie 2007. Rezultă că plângerea privind durata procedurii penale a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 19. În ceea ce privește procedura civilă, Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 21. În ceea ce privește circumstanțele cauzei, Curtea consideră că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantului, care a contribuit oarecum la durata procedurii (a se vedea punctul 14 mai sus) nu pot explica durata generală a procedurii. Pe de altă parte, consideră că întârzierile majore au fost cauzate de instanțele interne, în special, constată perioadele neexplicate de inactivitate procedurală între 25 noiembrie 2002 și 8 aprilie 2004 (a se vedea punctele 11 și 12 de mai sus) și perioada examinării cazului de către Curtea Supremă (a se vedea punctul 13 de mai sus). În ceea ce privește măsurile legislative menționate de Guvern , acestea au fost introduse în februarie 2007 , în timp ce Curtea Supremă a examinat cazul în noiembrie 2006 (a se vedea Marchenko c. Ucraina , nr. 24857/07 , § 30, 10 februarie 2011 ). În ceea ce privește perioada în care a fost suspendată procedura, Curtea constată că instanța civilă a decis în cele din urmă să nu aștepte până la rezultatul procedurii penale, care a finalizat la 17 noiembrie 2001, și a reluat propriile proceduri deja la 5 septembrie 2001 (a se vedea punctele 6 și 8 de mai sus). Prin urmare, necesitatea eventuală a unei astfel de suspendări nu a fost evidentă. 22. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 23. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument capabil de a-l convinge să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚI ALEGATE A CONVENȚIEI 24. De asemenea, reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 2 și 5 din Convenție că arestarea și detenția sale au fost ilegale și că autoritățile SIZO nu l-au trimis pentru o examinare medicală adecvată. În cele din urmă, el s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 și 13 din Convenție cu privire la rezultatul nefavorabil al procedurii civile și, fără detalii suplimentare, la prejudecățile instanțelor și la încălcarea principiului egalității armelor. 25. După examinarea atentă a argumentelor reclamantului în funcție de tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție. 26. Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă pentru faptul că este evident nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” 28. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-l atribui pe acest cont. Pentru aceste motive, Curtea declară în mod inadmisibil plângerea cu privire la lungimea excesivă a procedurii civile admisibile și la restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 13 octombrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Stephen Phillips Mark Villiger Președintele adjunct al grefierului
FIFTH SECTION
STARYGIN v. UKRAINE
(Application no. 10347/07)
JUDGMENT
13 October 2011
This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Starygin v. Ukraine,
The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of:
Mark Villiger,
President,
Karel Jungwiert,
Isabelle Berro-Lefèvre,
judges,
and Stephen Phillips,
Deputy Section Registrar,
Having deliberated in private on 20 September 2011,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 10347/07) against Ukraine lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Ukrainian national, Mr Vasiliy Vladimirovich Starygin (“the applicant”), on 19 February 2007.
2.
The Ukrainian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms Valeria Lutkovska, of the Ministry of Justice.
3.
On 1 October 2010 the President of the Fifth Section decided to give notice of the application to the Government.
4.
The applicant was born in 1975 and lives in Saki.
A.
Criminal proceedings
5.
On 31 March 1994 the local prosecutors instituted criminal proceedings against the applicant on account of military service evasion. On 20 January 1995 he was arrested. He remained in detention in the SIZO for three months. The applicant states that he was beaten and ill-treated by inmates and that, despite his cardiac diseases, he was not provided with proper medical examination while in detention.
6.
According to the documents provided by the Government, on 17
November 2001, following two remittals of the case for additional investigations, the criminal proceedings against the applicant were discontinued.
B.
Civil proceedings
7.
On 30 April 1998 the applicant instituted civil proceedings in the Saki Court (“the court”) against the local prosecutors and the military enlistment office, seeking compensation for pecuniary and non-pecuniary damage caused to him by the allegedly unlawful prosecution.
8.
Between 10 January 1999 and 5 September 2001 the proceedings were suspended pending the outcome of the criminal proceedings against the applicant.
9.
On 15 November 2001 the court discontinued the proceedings in part of the applicant’s claim for compensation for pecuniary damage as, pursuant to the legislation then in force, he should have sought compensation directly from the prosecutors, and rejected as unsubstantiated his claim in part of compensation for non-pecuniary damage.
10.
On 19 August 2002 the Crimea Regional Court of Appeal (“the Court of Appeal”) upheld the above judgment.
11.
On 10 October and 25 November 2002, respectively, the applicant lodged an appeal in cassation against the above decisions and a request for the renewal of the procedural time-limits for lodging it.
12.
Between 26 June 2003 and 8 April 2004 the case file remained in the Court of Appeal for unspecified reasons.
13.
On 29 April and 4 May 2004, respectively, the court renewed the procedural time-limits and sent the applicant’s appeal in cassation to the Supreme Court, which on 7 November 2006 rejected it as unsubstantiated.
14.
In the course of the proceedings one hearing was adjourned due to the applicant’s absence. Four times the courts requested the applicant to lodge his appeals in accordance with the procedural requirements. This delayed the proceedings by approximately four and a half months.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
15.
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations or of any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
16.
The Government contested that argument. In respect of the criminal proceedings, they submitted that the applicant could not claim to be a victim, as he had not raised the complaint about their length in the application form. They further submitted that, in any event, the complaint had been lodged out of time and that, alternatively, it had been manifestly ill-founded. In respect of the civil proceedings, the Government acknowledged that some delay in the examination of the applicant’s case had been caused by the Supreme Court due to its backlog, a problem of the temporary nature resolved by the introduction of legislative measures in February 2007. However, they considered that the applicant had also contributed to the length of the proceedings and that their overall duration had not been unreasonable.
17.
The periods to be taken into account are as follows. The criminal proceedings began on 31 March 1994 and ended on 17 November 2001. The civil proceedings began on 30 April 1998 and ended on 7 November 2006, having lasted for approximately eight and a half years before three judicial instances.
A.
Admissibility
18.
As regards the criminal proceedings, the Court notes that the applicant expressly mentioned in his application form that his right to the proceedings within a “reasonable time” had been breached; it therefore dismisses the Government’s argument about the applicant’s victim status. At the same time, the Court observes that the proceedings ended on 17
November 2001, while the application was lodged on 19
February 2007. It follows that the complaint about the length of the criminal proceedings was introduced out of time and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
19.
As regards the civil proceedings, the Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
20.
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,
Frydlender v. France
[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
21.
Turning to the circumstances of the case, the Court considers that neither the complexity of the case nor the conduct of the applicant, who somewhat contributed to the length of the proceedings (see paragraph 14 above) can explain the overall duration of the proceedings. On the other hand, it considers that the major delays were caused by the domestic courts. In particular, it notes the unexplained periods of procedural inactivity between 25 November 2002 and 8 April 2004 (see paragraphs 11 and 12 above) and the period of the examination of the case by the Supreme Court (see paragraph 13 above). As to the legislative measures referred to by the Government, they were introduced in February 2007
, while the Supreme Court examined the case in November 2006 (see
Marchenko v. Ukraine
, no.
24857/07, § 30, 10 February 2011). As to the period during which the proceedings were suspended, the Court notes that the civil courts eventually decided not to wait until the outcome of the criminal proceedings, which finalized on 17 November 2001, and resumed their own proceedings already on 5 September 2001 (see paragraphs 6 and 8 above). Thus, the eventual necessity for such a suspension was not apparent.
22.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see
Frydlender
, cited above).
23.
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
II.
24.
The applicant also complained under Articles 2 and 5 of the Convention that his arrest and detention had been unlawful and that the SIZO authorities had failed to send him for proper medical examination. Finally, he complained under Article 6 § 1 and 13 of the Convention about the unfavourable outcome of the civil proceedings and, without further details, about the courts’ bias and the infringement of the principle of equality of arms.
25.
Having carefully examined the applicant’s submissions in the light of all the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention.
26.
It follows that this part of the application must be declared inadmissible for being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
27.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
28.
The applicant did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award him any sum on that account.
1.
Declares
the complaint concerning the excessive length of the civil proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
Done in English, and notified in writing on 13 October 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Stephen Phillips
Mark Villiger
Deputy Registrar
President