J. v. THE NETHERLANDS

Reclamantul, dl J., este un național afgan care s-a născut în 1965 și trăiește în Eindhoven. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fugit din Afganistanul său nativ în 1998 și a solicitat azil în Țările de Jos. În conformitate cu prevederile Legii extraterestre din 1965 (Vreemdelingenwet 1965), el a fost eliberat un permis provizoriu de ședere (voorwaardelijke vergunning tot verblijf) la 26 mai 1999, care a fost valabilă de la 31 decembrie 1998 până la 31 decembrie 1999. Validitatea sa a fost mai târziu prelungită până la 31 decembrie 2001. La 1 aprilie 2001, în conformitate cu termenii și dispozițiile tranzitorii în temeiul Legii privind extraterestrii 2000, care au intrat în vigoare la data respectivă și au înlocuit Legea privind extraterestria din 1965, permisul de ședere provizoriu al reclamantului a fost transformat automat într-un permis de ședere temporar în scopuri de azil (verblijfsvergunning asiel voor bepaalde tijd). La 31 octombrie 2001, reclamantul a depus o cerere de permis de reședință pentru scopuri de azil pentru o perioadă nedeterminată (verblijfsvergunning asiel voor onbepaalde tijd). La 2 iunie 2003, ministrul imigrației și integrării (ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration), a respins cererea reclamantului prin deținerea articolului 1F din Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților („Convenția din 1951”) împotriva acestuia. Ministrul a bazat această decizie pe declarațiile reclamantului cu privire la cariera sa în calitate de ofițer al Khadimat-e Atal'at-e Dowlati/Wezarat-e Amniyat-e Dowlati („KhAD/WAD”) – serviciul de informații în timpul fostului regim comunist din Afganistan – și raportul oficial general de evaluare a țării (algemeen ambtsbericht) privind Afganistanul, elaborat la 29 februarie 2000 de Ministerul Afacerilor Externe din Olanda. La 30 iunie 2003, reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională (rechtbank) din Haga. În hotărârea sa din 22 decembrie 2005, instanța regională, care stătea la Haarlem, a acceptat apelul și a anulat hotărârea impugnată. Referindu-se la o hotărâre adoptată la 2 iunie 2004 de Divizia de Jurisdicție Administrativă (Afdeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State), Curtea regională a susținut că, de asemenea, ministrul ar fi trebuit să examineze dacă art. 3 din Convenția constituie un obstacol susținut pentru expulzarea reclamantului în Afganistan și , examinarea ministrului a fost incompletă. La 21 ianuarie 2010, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie; succesorul ministrului pentru imigrație și integrare) a luat o nouă decizie cu privire la cererea reclamantului, retragând retroactiv titlul de reședință al reclamantului începând cu 31 decembrie 1998 și deținând, printre altele, că, deși art. 3 din Convenția s-a opus întoarcerii reclamantului în Afganistan, nu a parut că art. 3 constituia un obstacol susținut pentru îndepărtarea sa din Țările de Jos, deoarece reclamantul nu a demonstrat că o plecare într-o altă țară decât Afganistan, cum ar fi, de exemplu, Pakistan, în cazul în care a stat un an în 1992-1993, a fost imposibil. Apelul reclamantului împotriva acestei decizii a fost respins la 9 noiembrie 2010 de către Curtea Regională de la Haga care a stat la Roermond. La început, acesta a remarcat că, din moment ce nu a fost interzis niciun recurs împotriva hotărârii din 22 decembrie 2005, hotărârea de a deține art. 1F din Convenția din 1951 a obținut forța de res iudicata. De asemenea, a remarcat că nu era în litigiu faptul că reclamantul – dacă ar fi expulzat în Afganistan – ar fi expus un risc real de a fi supus la tratament pronunțat de art. 3 din Convenție și că, din acest motiv și deocamdată, el nu ar fi fost expulsat în Afganistan. Acesta este de acord cu ministrul că reclamantul nu a demonstrat că ar fi imposibil să meargă în Pakistan și a constatat că reclamantul nu s-a găsit într-o situație în care art. 3 s-a opus expulzării sale din Olanda într-o manieră susținută și, în plus, 9. În măsura în care reclamantul și-a invocat dreptul de a respecta viața sa de familie în sensul articolului 8 din Convenție cu soțul său și cu fratele său și cu soția și copiii acestuia din urmă, Curtea regională a susținut că, având în vedere separarea strictă dintre permisele de ședere regulată și bazate pe azil, procedura de azil nu a oferit niciun scop ca aceste argumente să fie dispuse de instanță. Curtea Regională a respins, de asemenea, argumentele reclamantului pe baza dreptului său de a respecta viața sa privată garantat de art. 8 din Convenție în sensul că, în timpul șase ani de șase ani de șase ani de șase ani de șase ani de ședere în Țările de Jos, el a stabilit legături sociale cu colegii și vecinii. Cu privire la acest punct, Curtea Regională a susținut că circumstanțele invocate de reclamant au fost depășite de considerațiile de interes general ale ministrului. El a remarcat că durata șederii (legale) ale reclamantului în Țările de Jos este considerabil mai scurtă decât durata extratereșturilor în cazul Slivenko v. Letonia ([GC], nr. 48321/99, ECHR 2003X) și Sisojeva și alții v. Letonia ([GC], nr. 60654/00, ECHR 2007I) și a susținut că ministrul ar putea atribui o mare importanță faptului că reclamantul ar trebui considerat responsabil pentru infracțiuni foarte grave. 10 11. În hotărârea sa din 7 septembrie 2011, Divizia de Jurisdicție Administrativă a susținut hotărârea impușită, constatând că recursul nu a furnizat motive pentru a anula hotărârea impușită (kan niet tot verniestiging van de angevallenuitspraak leiden) și că, având în vedere art. 91 § 2 din Legea privind extratereștriile din 2000, nu a fost solicitat niciun raționament suplimentar, deoarece argumentele prezentate nu au susținut întrebări care necesită stabilirea interesului unității juridice, dezvoltării juridice sau de protecție juridică în sensul general. Nu există niciun recurs suplimentar împotriva acestei decizii.