- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 octombrie 2011
- Stat pârât
- NLD
- Concluzia
- Inadmisibil
J. împotriva Țărilor de Jos
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl J., este un național afgan care s-a născut în 1965 și trăiește în Eindhoven. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fugit din Afganistanul său nativ în 1998 și a solicitat azil în Țările de Jos.
În conformitate cu prevederile Legii extraterestre din 1965 (Vreemdelingenwet 1965), el a fost eliberat un permis provizoriu de ședere (voorwaardelijke vergunning tot verblijf) la 26 mai 1999, care a fost valabilă de la 31 decembrie 1998 până la 31 decembrie 1999. Validitatea sa a fost mai târziu prelungită până la 31 decembrie 2001. La 1 aprilie 2001, în conformitate cu termenii și dispozițiile tranzitorii în temeiul Legii privind extraterestrii 2000, care au intrat în vigoare la data respectivă și au înlocuit Legea privind extraterestria din 1965, permisul de ședere provizoriu al reclamantului a fost transformat automat într-un permis de ședere temporar în scopuri de azil (verblijfsvergunning asiel voor bepaalde tijd).
La 31 octombrie 2001, reclamantul a depus o cerere de permis de reședință pentru scopuri de azil pentru o perioadă nedeterminată (verblijfsvergunning asiel voor onbepaalde tijd). La 2 iunie 2003, ministrul imigrației și integrării (ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration), a respins cererea reclamantului prin deținerea articolului 1F din Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților („Convenția din 1951”) împotriva acestuia. Ministrul a bazat această decizie pe declarațiile reclamantului cu privire la cariera sa în calitate de ofițer al Khadimat-e Atal'at-e Dowlati/Wezarat-e Amniyat-e Dowlati („KhAD/WAD”) – serviciul de informații în timpul fostului regim comunist din Afganistan – și raportul oficial general de evaluare a țării (algemeen ambtsbericht) privind Afganistanul, elaborat la 29 februarie 2000 de Ministerul Afacerilor Externe din Olanda.
La 30 iunie 2003, reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională (rechtbank) din Haga. În hotărârea sa din 22 decembrie 2005, instanța regională, care stătea la Haarlem, a acceptat apelul și a anulat hotărârea impugnată. Referindu-se la o hotărâre adoptată la 2 iunie 2004 de Divizia de Jurisdicție Administrativă (Afdeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State), Curtea regională a susținut că, de asemenea, ministrul ar fi trebuit să examineze dacă art. 3 din Convenția constituie un obstacol susținut pentru expulzarea reclamantului în Afganistan și , examinarea ministrului a fost incompletă.
La 21 ianuarie 2010, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie; succesorul ministrului pentru imigrație și integrare) a luat o nouă decizie cu privire la cererea reclamantului, retragând retroactiv titlul de reședință al reclamantului începând cu 31 decembrie 1998 și deținând, printre altele, că, deși art. 3 din Convenția s-a opus întoarcerii reclamantului în Afganistan, nu a parut că art. 3 constituia un obstacol susținut pentru îndepărtarea sa din Țările de Jos, deoarece reclamantul nu a demonstrat că o plecare într-o altă țară decât Afganistan, cum ar fi, de exemplu, Pakistan, în cazul în care a stat un an în 1992-1993, a fost imposibil. Apelul reclamantului împotriva acestei decizii a fost respins la 9 noiembrie 2010 de către Curtea Regională de la Haga care a stat la Roermond.
La început, acesta a remarcat că, din moment ce nu a fost interzis niciun recurs împotriva hotărârii din 22 decembrie 2005, hotărârea de a deține art. 1F din Convenția din 1951 a obținut forța de res iudicata. De asemenea, a remarcat că nu era în litigiu faptul că reclamantul – dacă ar fi expulzat în Afganistan – ar fi expus un risc real de a fi supus la tratament pronunțat de art. 3 din Convenție și că, din acest motiv și deocamdată, el nu ar fi fost expulsat în Afganistan.
Acesta este de acord cu ministrul că reclamantul nu a demonstrat că ar fi imposibil să meargă în Pakistan și a constatat că reclamantul nu s-a găsit într-o situație în care art. 3 s-a opus expulzării sale din Olanda într-o manieră susținută și, în plus, 9. În măsura în care reclamantul și-a invocat dreptul de a respecta viața sa de familie în sensul articolului 8 din Convenție cu soțul său și cu fratele său și cu soția și copiii acestuia din urmă, Curtea regională a susținut că, având în vedere separarea strictă dintre permisele de ședere regulată și bazate pe azil, procedura de azil nu a oferit niciun scop ca aceste argumente să fie dispuse de instanță. Curtea Regională a respins, de asemenea, argumentele reclamantului pe baza dreptului său de a respecta viața sa privată garantat de art. 8 din Convenție în sensul că, în timpul șase ani de șase ani de șase ani de șase ani de șase ani de ședere în Țările de Jos, el a stabilit legături sociale cu colegii și vecinii.
Cu privire la acest punct, Curtea Regională a susținut că circumstanțele invocate de reclamant au fost depășite de considerațiile de interes general ale ministrului. El a remarcat că durata șederii (legale) ale reclamantului în Țările de Jos este considerabil mai scurtă decât durata extratereșturilor în cazul Slivenko v. Letonia ([GC], nr. 48321/99, ECHR 2003X) și Sisojeva și alții v. Letonia ([GC], nr. 60654/00, ECHR 2007I) și a susținut că ministrul ar putea atribui o mare importanță faptului că reclamantul ar trebui considerat responsabil pentru infracțiuni foarte grave.
10 11. În hotărârea sa din 7 septembrie 2011, Divizia de Jurisdicție Administrativă a susținut hotărârea impușită, constatând că recursul nu a furnizat motive pentru a anula hotărârea impușită (kan niet tot verniestiging van de angevallenuitspraak leiden) și că, având în vedere art. 91 § 2 din Legea privind extratereștriile din 2000, nu a fost solicitat niciun raționament suplimentar, deoarece argumentele prezentate nu au susținut întrebări care necesită stabilirea interesului unității juridice, dezvoltării juridice sau de protecție juridică în sensul general. Nu există niciun recurs suplimentar împotriva acestei decizii.
1. The applicant, Mr J., is an Afghan national who was born in 1965 and lives in Eindhoven. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
The applicant fled his native Afghanistan in 1998 and applied for asylum in the Netherlands. Under the provisions of the Aliens Act 1965 (Vreemdelingenwet 1965), he was issued a provisional residence permit (voorwaardelijke vergunning tot verblijf) on 26 May 1999 which was valid from 31 December 1998 until 31 December 1999. Its validity was later prolonged until 31 December 2001.
On 1 April 2001, pursuant to the terms and the transitory arrangements under the Aliens Act 2000, which entered into force on that date and replaced the Aliens Act 1965, the applicant’s provisional residence permit was automatically transformed into a temporary residence permit for asylum purposes (verblijfsvergunning asiel voor bepaalde tijd).
On 31 October 2001, the applicant filed a request for a residence permit for asylum purposes for an indefinite period (verblijfsvergunning asiel voor onbepaalde tijd).
On 2 June 2003 the Minister for Immigration and Integration (Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie), rejected the applicant’s request by holding Article 1F of the 1951 Geneva Convention relating to the Status of Refugees (“the 1951 Convention”) against him. The Minister based this decision on the applicant’s statements about his career as an officer in the Khadimat-e Atal’at-e Dowlati/Wezarat-e Amniyat-e Dowlati (“KhAD/WAD”) – the intelligence service during the former communist regime in Afghanistan – and the general official country assessment report (algemeen ambtsbericht) on Afghanistan, drawn up on 29 February 2000 by the Netherlands Ministry of Foreign Affairs.
On 30 June 2003 the applicant filed an appeal against this decision with the Regional Court (rechtbank) of The Hague. In its judgment of 22 December 2005, that Regional Court, sitting in Haarlem, accepted the appeal and quashed the impugned decision. Referring to a ruling given on 2 June 2004 by the Administrative Jurisdiction Division (Afdeling Bestuursrechtspraak) of the Council of State (Raad van State), the Regional Court held that the Minister should also have examined whether Article 3 of the Convention constituted a sustained obstacle to the applicant’s expulsion to Afghanistan and , the Minister’s examination had been incomplete.
On 21 January 2010, the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie; the successor to the Minister for Immigration and Integration) took a fresh decision on the applicant’s request, retroactively withdrawing the applicant’s residence title as from 31 December 1998 and holding, inter alia, that while Article 3 of the Convention opposed the applicant’s return to Afghanistan, it had not appeared that Article 3 constituted a sustained obstacle for his removal from the Netherlands as the applicant had not demonstrated that a departure to a country other than Afghanistan, such as for instance Pakistan where he had stayed for a year in 1992-1993, was impossible.
The applicant’s appeal against this decision was rejected on 9 November 2010 by the Regional Court of The Hague sitting in Roermond. It noted at the outset that, since no appeal had been filed against the judgment of 22 December 2005, the decision to hold Article 1F of the 1951 Convention had obtained the force of res iudicata. It further noted that it was not in dispute that the applicant – if expelled to Afghanistan – would be exposed to a real risk of being subjected to treatment proscribed by Article 3 of the Convention and that, for that reason and for the time being, he was not going to be expelled to Afghanistan. It agreed with the Minister that the applicant had not demonstrated that it would be impossible for him to go to Pakistan and found that the applicant did not find himself in a situation in which Article 3 opposed his expulsion from the Netherlands in a sustained manner and, furthermore,
In so far as the applicant invoked his right to respect for his family life within the meaning of Article 8 of the Convention with his spouse and with his brother and the latter’s spouse and children, the Regional Court held that – given the strict separation between asylum-based and regular residence permits – asylum proceedings offered no scope for these arguments to be entertained by the court. The Regional Court further rejected the applicant’s arguments based on his right to respect for his private life guaranteed by Article 8 of the Convention in that, during his eleven-year stay in the Netherlands in the course of which he had worked for six years, he had established social ties with colleagues and neighbours. On this point, the Regional Court held that the circumstances relied on by the applicant were outweighed by the Minister’s general interest considerations. It noted that the duration of the applicant’s (legal) stay in the Netherlands was considerably shorter than the duration of the aliens in the cases of Slivenko v. Latvia ([GC], no. 48321/99, ECHR 2003X) and Sisojeva and Others v. Latvia ([GC], no. 60654/00, ECHR 2007I) and held that the Minister could attach great weight to the fact that the applicant should be regarded as responsible for very serious offences. 10
In its ruling of 7 September 2011, the Administrative Jurisdiction Division upheld the impugned judgment, finding that the appeal did not provide grounds for quashing the impugned ruling (kan niet tot vernietiging van de aangevallen uitspraak leiden) and that, having regard to article 91 § 2 of the Aliens Act 2000, no further reasoning was called for as the arguments submitted did not raise questions requiring determination in the interest of legal unity, legal development or legal protection in the general sense. No further appeal lay against this decision.