CASE OF RJ IMPORT ROGER JAEGER A.G. AND RJ IMPORT BUCURESTI S.A. v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-1
CASE OF RJ IMPORT ROGER JAEGER A.G. AND RJ IMPORT BUCURESTI S.A. v. ROMANIA (CtEDO, 2011)
A treia secțiune CAUZĂ DE RJ IMPORTER ROGER JAEGER A.G. ȘI RJ IMPORTAR BUCUREȘTI S.A. c. ROMANIA (Cererea nr. 1901/05) JUGGMENT Strasburg 3 noiembrie 2011 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul RJ Import Roger Jaeger A.G. și RJ Import București S.A. c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca comitet compusă din: Ján Šikuta, președinte, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 11 octombrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 1901/05) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de două societăți, RJ Import Roger Jaeger A.G. înregistrate în Elveția („primul reclamant”) și RJ Import București S.A. înregistrate în România („al doilea reclamant”), la 17 mai 2005. Reclamanții au fost reprezentați de dl Martin Meyer, avocat practicant la Strasbourg. Guvernul român (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu, al Ministerului Afacerilor Externe. La 16 aprilie 2009, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât să notifice cererii guvernului și a fost hotărât, de asemenea, să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (ex-art. 29 § 3). La 18 martie 2010, reclamanții au solicitat Curții să desfășoare o ședință publică. Curtea a hotărât că nu a fost necesară nici o ședință cu privire la admisibilitatea și în fondul cazului (art. 59 § 3 din Regulamentul Curții). În conformitate cu Protocolul nr. 14 la Convenția, cererea a fost atribuită unui comitet de trei judecători. Primul reclamant, RJ Import Roger Jaeger A.G., este o companie comercială situată în Herrliberg, Elveția. Al doilea reclamant, RJ Import București S.A., situat în București, România, este o companie subsidiară a primului reclamant care deține 51 % din acțiunile sale. În 1997 al doilea reclamant a încheiat cu societatea de stat S.C. Craser S.A. Craser „) un contract de achiziție pentru echipamentele industriale. Al doilea reclamant a plătit prețul contractului parțial în bani prin cumpărarea unei datorii a vânzătorului. Prin tranzacții comerciale ulterioare, creditorul datorării de către al doilea reclamant a devenit primul reclamant. Prin hotărârea finală din 16 aprilie 2002, Curtea de Apel din București a anulat contractul din 1997 constatarea că a fost încheiat în încălcarea legii. La o dată neespecificată, al doilea reclamant a returnat echipamentul vânzătorului, însă acesta a refuzat să returneze prețul primit. La 22 aprilie 2004, al doilea reclamant a solicitat în fața instanțelor rambursarea prețului plătit în conformitate cu contractul de achiziție, precum și valoarea investițiilor efectuate ulterior în ceea ce privește echipamentele în cauză. La 17 noiembrie 2004, Curtea județului de București a obligat Craser pentru a plăti al doilea reclamant 1.350.000 franci elvețieni ca preț al contractului, 35.994.375.000 Lei român (ROL) ca investiții efectuate și ROL 5.171.000 ca taxe de judecată. Hotărârea a devenit finală la 2 decembrie 2004, deoarece nu a fost apelat împotriva părților. 10. La 9 iulie 2004, primul și al doilea reclamant au solicitat în fața instanțelor deschiderea procedurii de faliment împotriva Craser Prin o hotărâre a Curții Județene Dolj din 3 noiembrie 2004 au fost inițiate procedurile de faliment. La 27 aprilie 2005, Curtea de Apel Craiova a hotărât prin o hotărâre finală de a include ambele solicitante pe lista creditorilor: primul reclamant cu datoria pe care a cumpărat-o și al doilea reclamant cu sumele atribuite de hotărârea din 17 noiembrie 2004. Potrivit informațiilor prezentate de părți, aceste proceduri sunt încă în așteptare în fața instanțelor interne. 11. În ciuda eforturilor reclamanților, hotărârea din 17 noiembrie 2004 a rămas neexecută până în prezent. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICE Relevantă legislația și practicile interne relevante 12. Legea internă relevantă privind executarea hotărârilor finale, și anume fragmentele Codului de procedură civilă și Legea nr. 188/2000 privind competențele și funcțiile judecătorilor, este rezumat în hotărârea Curții în cazul Topciov c. România (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006). 13. Legislația internă relevantă privind procedurile de faliment, și anume fragmentele Legii nr. 64/1995 privind reorganizarea și falimentul, este rezumat în hotărârea Curții în cazul lui Moldoveanu c. România (n. 13386/02, 29 iulie 2008). Adunarea parlamentară a Consiliului Europei Rezoluția 1787 (2011) intitulată: punerea în aplicare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului 14. La 26 ianuarie 2011, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat această Rezoluție prin care a remarcat cu grave îngrijorări existența continuă, în unele state membre, a deficiențelor sistemice majore care provoacă un număr mare de constatări repetate ale încălcărilor Convenției. În acest context, Adunarea a solicitat României să abordeze cu prioritate problema neexecuției hotărârilor finale ale instanței. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEII ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 15. Reclamanții se plângeau de neexecuția hotărârii finale în favoarea lor și de încălcarea dreptului lor la bucuria pașnică a bunurilor, care se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și în substanța art. 6 § 1 din Convenție, care se citește după cum urmează în partea lor relevantă: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Admisibilitatea 16. Guvernul a formulat două obiecții cu privire la admisibilitatea cererii. Pe de o parte, au contestat statutul de victimă al primului reclamant și, pe de altă parte, au susținut că reclamanții nu au epuizat măsurile interne disponibile în ceea ce privește plângerea lor. Guvernul a susținut că primul reclamant nu are statutul de victimă deoarece nu a fost parte la procedura internă finalizată cu hotărârea din 17 noiembrie 2004. 18. Reclamanții au contestat acest argument și au declarat că primul reclamant are statutul de victimă deoarece a cumpărat datoria datorată de către al doilea reclamant și a fost acceptată ca creditor împreună cu al doilea reclamant în cadrul procedurii de faliment, astfel cum a declarat hotărârea Curții de Apel din Craiova din 27 aprilie 2005. Curtea reiterează că o persoană nu poate se plânge de o încălcare a drepturilor sale în cadrul unei proceduri la care nu a fost parte, chiar dacă a fost acționar și/sau director executiv al societății care a fost parte la procedura (a se vedea, printre altele, F. Santos Lda. și Fachadas c. Portugalia (dec.), nr. 49020/99, 19 septembrie 2000, și Nosov c. Rusia (dec.), nr. 30877/02, 20 octombrie 2005). Curtea constată că, în acest caz, numai cel de-al doilea reclamant a fost parte la procedura finalizată de hotărârea din 17 noiembrie 2004, din care reclamanții se plângeau că nu au fost executate de autoritățile. Având în vedere cele de mai sus, Curtea permite excepția guvernului și consideră că cererea, în ceea ce privește primul reclamant, este incompatibilă ratione personae Cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3, trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Prin urmare, Curtea va examina cererea actuală numai în ceea ce privește al doilea reclamant. 20. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat recours interne deoarece procedura de faliment, în cursul cărora au fost recunoscuți ca creditori, sunt încă în așteptare în fața instanțelor naționale. 21. Reclamanții au contestat acest argument. 22. Curtea remarcă că, în ceea ce privește al doilea reclamant, această excepție este strâns legată de fondul cererii și, prin urmare, va aborda obiecția în examinarea fondurilor de mai jos. Concluzia 23. Curtea constată că plângerea privind neexecuția hotărârii din 17 noiembrie 2004 cu privire la cel de-al doilea reclamant nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție, nici nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul susține că, odată ce al doilea reclamant și-a înrolat datoria din hotărârea din 17 noiembrie 2004 în cadrul procedurii de faliment, executarea acestei hotărâri nu poate fi făcută decât în cadrul acestei proceduri. 25. Curtea reiterează că executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a unei „audieri” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby c. Grecia) , nr. 18357/91, § 40, 19 martie 1997). Curtea reamintește de asemenea jurisprudența sa extinsă privind neexecuția sau aplicarea întârzierii hotărârilor interne finale de către autoritățile românești (a se vedea, printre altele, Tacea c. România , nr. 746/02, 29 septembrie 2005; Dragne și alții c. România , nr. 78047/01, 7 aprilie 2005; Orha c. România , nr.1486/02, 12 octombrie 2006). 27. Curtea reamintește că nu este deschis unei autorități de stat să citeze lipsa de fonduri sau de alte resurse ca scuză pentru a nu onora o pronunțare a unei instanțe, nici statul nu poate justifica, în astfel de condiții, neexecutarea hotărârii împotriva unei întreprinderi de stat cu referire la lichidarea societății (a se vedea Grigoriev și Kakaurova c. Rusia, nr. 13820/04, § 37, 12 aprilie 2007; Moldoveanu v. România , nr. 13386/02 , § 35, 29 iulie 2008; Aurelia Popa v. România , nr. 1690/05 , § 24, 26 ianuarie 2010, și, mutatis mutandis, Burdov v. Rusia , nr. 59498/00 , § 35, CEDO 2002-III). 28. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care susțin probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea, de exemplu, Aurelia Popa , citat mai sus §§ 24-25; Moldoveanu , citat mai sus §§ 35 , 36; Burdov , citat mai sus §§ 42 , precum și Gerasimova c. Rusia , nr. 24669/02 , §§ 14-22 , 13 octombrie 2005, și Gizzatova c. Rusia , nr. 5124/03 , 13 ianuarie 2005, §§ 18-29 . 29. După examinarea materialului prezentat, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită de cea adoptată în cazurile menționate la alineatele 27 și 28 de mai sus. Prin urmare, constată că, prin faptul că, în favoarea celui de-al doilea reclamant, nu a respectat hotărârea executivă, autoritățile interne au afectat esența „dreptului său către o instanță” și l-au împiedicat să primească banii pe care se aștepta legitim să-l primească. 30. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să respingă obiecția Guvernului cu privire la epuizarea recoursurilor interne și pentru a concluziona că a existat, în consecință, o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la al doilea reclamant. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEII 31. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 32. În prezenta cauză, Curtea constată că, la 18 septembrie 2009, după comunicarea cererii către Guvern, dar înainte de primirea observațiilor acesteia, reclamanții au formulat cererile lor de satisfacție justificate de diferite documente. La 2 octombrie 2009, Curtea a făcut trimitere la scrisoarea sa din 16 aprilie 2009, prin care a informat reclamanții cu privire la comunicarea cererii lor și le-a reamintit că trebuie să aștepte observațiile guvernului cu privire la admisibilitatea și meritul cererii. La 21 decembrie 2009, la primirea observațiilor guvernamentale, Curtea a invitat reclamanții să își prezinte observațiile în răspuns, împreună cu cererile lor de satisfacție, atragând în același timp atenția asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că reclamanții trebuie să prezinte toate cererile de satisfacție în termenul stabilit pentru prezentarea observațiilor lor. Cu toate acestea, la 27 ianuarie 2010, în răspunsul lor la observațiile guvernului, reclamanții nu au reiterat observațiile lor cu privire la satisfacția echitabilă și nici nu au făcut o trimitere fără echivoc la corespondența lor din 18 septembrie 2009. 33. Guvernul a remarcat că reclamanții nu au formulat nicio cerere de satisfacție doar în termenul permis în acest scop de către Curte în scrisoarea sa din 21 decembrie 2009 și l-au invitat să nu facă nicio atribuire sub acest cap. 34. Curtea reiterează că nu emite o atribuire prin satisfacție echitabilă în cazul în care cererile cuantificate și documentația relevantă nu au fost depuse în termenul stabilit în acest scop de art. 60 § 1 din Regulamentul de procedură, chiar dacă reclamantul și-a prezentat cererile într-o etapă anterioară a procedurii (a se vedea Willekens c. Belgia , nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003; Fadıl Yılmaz v. Turcia , nr. 28171/02 , §§ 24-27, 21 iulie 2005; Gourguenidze v. Georgia , nr. 71678/01 , § 81, 17 octombrie 2006; Arsenovici v. România , nr. 77210/01 , §§ 53-55, 7 februarie 2008). 35. Având în vedere circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că reclamanții nu au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul articolului 60 din Regulamentul de procedură. Întrucât nu s-a formulat nicio cerere valabilă de o justă satisfacție, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a atribui reclamanților niciun sumă în acest sens. Obiecția Guvernului potrivit căreia primul reclamant nu poate pretinde că este o „victima” în sensul articolului 34 din Convenția privind o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; se alătură obiecției guvernului în ceea ce privește neepușirea recourslor interne și o respinge; Cererea admisibilă cu privire la al doilea reclamant; declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la al doilea reclamant. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 3 noiembrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Ján Šikuta Președintele adjunct al grefierului