- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 noiembrie 2011
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
RJ Import Roger Jaeger A.G. și RJ Import Bucuresti S.A. împotriva României
Traducere în română Auto
A treia secțiune CAUZĂ DE RJ IMPORTER ROGER JAEGER A.G. ȘI RJ IMPORTAR BUCUREȘTI S.A. c. ROMANIA (Cererea nr. 1901/05) JUGGMENT Strasburg 3 noiembrie 2011 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul RJ Import Roger Jaeger A.G. și RJ Import București S.A. c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca comitet compusă din: Ján Šikuta, președinte, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 11 octombrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 1901/05) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de două societăți, RJ Import Roger Jaeger A.G.
înregistrate în Elveția („primul reclamant”) și RJ Import București S.A. înregistrate în România („al doilea reclamant”), la 17 mai 2005. Reclamanții au fost reprezentați de dl Martin Meyer, avocat practicant la Strasbourg. Guvernul român (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu, al Ministerului Afacerilor Externe. La 16 aprilie 2009, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât să notifice cererii guvernului și a fost hotărât, de asemenea, să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (ex-art. 29 § 3). La 18 martie 2010, reclamanții au solicitat Curții să desfășoare o ședință publică. Curtea a hotărât că nu a fost necesară nici o ședință cu privire la admisibilitatea și în fondul cazului (art. 59 § 3 din Regulamentul Curții).
În conformitate cu Protocolul nr. 14 la Convenția, cererea a fost atribuită unui comitet de trei judecători. Primul reclamant, RJ Import Roger Jaeger A.G., este o companie comercială situată în Herrliberg, Elveția. Al doilea reclamant, RJ Import București S.A., situat în București, România, este o companie subsidiară a primului reclamant care deține 51 % din acțiunile sale. În 1997 al doilea reclamant a încheiat cu societatea de stat S.C. Craser S.A. Craser „) un contract de achiziție pentru echipamentele industriale. Al doilea reclamant a plătit prețul contractului parțial în bani prin cumpărarea unei datorii a vânzătorului. Prin tranzacții comerciale ulterioare, creditorul datorării de către al doilea reclamant a devenit primul reclamant.
Prin hotărârea finală din 16 aprilie 2002, Curtea de Apel din București a anulat contractul din 1997 constatarea că a fost încheiat în încălcarea legii. La o dată neespecificată, al doilea reclamant a returnat echipamentul vânzătorului, însă acesta a refuzat să returneze prețul primit. La 22 aprilie 2004, al doilea reclamant a solicitat în fața instanțelor rambursarea prețului plătit în conformitate cu contractul de achiziție, precum și valoarea investițiilor efectuate ulterior în ceea ce privește echipamentele în cauză. La 17 noiembrie 2004, Curtea județului de București a obligat Craser pentru a plăti al doilea reclamant 1.350.000 franci elvețieni ca preț al contractului, 35.994.375.000 Lei român (ROL) ca investiții efectuate și ROL 5.171.000 ca taxe de judecată.
Hotărârea a devenit finală la 2 decembrie 2004, deoarece nu a fost apelat împotriva părților. 10. La 9 iulie 2004, primul și al doilea reclamant au solicitat în fața instanțelor deschiderea procedurii de faliment împotriva Craser Prin o hotărâre a Curții Județene Dolj din 3 noiembrie 2004 au fost inițiate procedurile de faliment. La 27 aprilie 2005, Curtea de Apel Craiova a hotărât prin o hotărâre finală de a include ambele solicitante pe lista creditorilor: primul reclamant cu datoria pe care a cumpărat-o și al doilea reclamant cu sumele atribuite de hotărârea din 17 noiembrie 2004. Potrivit informațiilor prezentate de părți, aceste proceduri sunt încă în așteptare în fața instanțelor interne.
11. În ciuda eforturilor reclamanților, hotărârea din 17 noiembrie 2004 a rămas neexecută până în prezent. II.
HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICE Relevantă legislația și practicile interne relevante 12. Legea internă relevantă privind executarea hotărârilor finale, și anume fragmentele Codului de procedură civilă și Legea nr. 188/2000 privind competențele și funcțiile judecătorilor, este rezumat în hotărârea Curții în cazul Topciov c. România (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006). 13. Legislația internă relevantă privind procedurile de faliment, și anume fragmentele Legii nr. 64/1995 privind reorganizarea și falimentul, este rezumat în hotărârea Curții în cazul lui Moldoveanu c. România (n. 13386/02, 29 iulie 2008). Adunarea parlamentară a Consiliului Europei Rezoluția 1787 (2011) intitulată: punerea în aplicare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului 14. La 26 ianuarie 2011, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat această Rezoluție prin care a remarcat cu grave îngrijorări existența continuă, în unele state membre, a deficiențelor sistemice majore care provoacă un număr mare de constatări repetate ale încălcărilor Convenției.
În acest context, Adunarea a solicitat României să abordeze cu prioritate problema neexecuției hotărârilor finale ale instanței. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEII ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 15. Reclamanții se plângeau de neexecuția hotărârii finale în favoarea lor și de încălcarea dreptului lor la bucuria pașnică a bunurilor, care se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și în substanța art. 6 § 1 din Convenție, care se citește după cum urmează în partea lor relevantă: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Admisibilitatea 16. Guvernul a formulat două obiecții cu privire la admisibilitatea cererii. Pe de o parte, au contestat statutul de victimă al primului reclamant și, pe de altă parte, au susținut că reclamanții nu au epuizat măsurile interne disponibile în ceea ce privește plângerea lor.
Guvernul a susținut că primul reclamant nu are statutul de victimă deoarece nu a fost parte la procedura internă finalizată cu hotărârea din 17 noiembrie 2004. 18. Reclamanții au contestat acest argument și au declarat că primul reclamant are statutul de victimă deoarece a cumpărat datoria datorată de către al doilea reclamant și a fost acceptată ca creditor împreună cu al doilea reclamant în cadrul procedurii de faliment, astfel cum a declarat hotărârea Curții de Apel din Craiova din 27 aprilie 2005. Curtea reiterează că o persoană nu poate se plânge de o încălcare a drepturilor sale în cadrul unei proceduri la care nu a fost parte, chiar dacă a fost acționar și/sau director executiv al societății care a fost parte la procedura (a se vedea, printre altele, F. Santos Lda.
și Fachadas c. Portugalia (dec.), nr. 49020/99, 19 septembrie 2000, și Nosov c. Rusia (dec.), nr. 30877/02, 20 octombrie 2005). Curtea constată că, în acest caz, numai cel de-al doilea reclamant a fost parte la procedura finalizată de hotărârea din 17 noiembrie 2004, din care reclamanții se plângeau că nu au fost executate de autoritățile. Având în vedere cele de mai sus, Curtea permite excepția guvernului și consideră că cererea, în ceea ce privește primul reclamant, este incompatibilă ratione personae Cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3, trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Prin urmare, Curtea va examina cererea actuală numai în ceea ce privește al doilea reclamant.
20. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat recours interne deoarece procedura de faliment, în cursul cărora au fost recunoscuți ca creditori, sunt încă în așteptare în fața instanțelor naționale. 21. Reclamanții au contestat acest argument. 22. Curtea remarcă că, în ceea ce privește al doilea reclamant, această excepție este strâns legată de fondul cererii și, prin urmare, va aborda obiecția în examinarea fondurilor de mai jos. Concluzia 23. Curtea constată că plângerea privind neexecuția hotărârii din 17 noiembrie 2004 cu privire la cel de-al doilea reclamant nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție, nici nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
Guvernul susține că, odată ce al doilea reclamant și-a înrolat datoria din hotărârea din 17 noiembrie 2004 în cadrul procedurii de faliment, executarea acestei hotărâri nu poate fi făcută decât în cadrul acestei proceduri.
25. Curtea reiterează că executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a unei „audieri” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby c. Grecia) , nr. 18357/91, § 40, 19 martie 1997). Curtea reamintește de asemenea jurisprudența sa extinsă privind neexecuția sau aplicarea întârzierii hotărârilor interne finale de către autoritățile românești (a se vedea, printre altele, Tacea c. România , nr. 746/02, 29 septembrie 2005; Dragne și alții c. România , nr. 78047/01, 7 aprilie 2005; Orha c. România , nr.1486/02, 12 octombrie 2006). 27. Curtea reamintește că nu este deschis unei autorități de stat să citeze lipsa de fonduri sau de alte resurse ca scuză pentru a nu onora o pronunțare a unei instanțe, nici statul nu poate justifica, în astfel de condiții, neexecutarea hotărârii împotriva unei întreprinderi de stat cu referire la lichidarea societății (a se vedea Grigoriev și Kakaurova c. Rusia, nr. 13820/04, § 37, 12 aprilie 2007; Moldoveanu v. România , nr. 13386/02 , § 35, 29 iulie 2008; Aurelia Popa v. România , nr. 1690/05 , § 24, 26 ianuarie 2010, și, mutatis mutandis, Burdov v. Rusia , nr. 59498/00 , § 35, CEDO 2002-III).
28. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care susțin probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea, de exemplu, Aurelia Popa , citat mai sus §§ 24-25; Moldoveanu , citat mai sus §§ 35 , 36; Burdov , citat mai sus §§ 42 , precum și Gerasimova c. Rusia , nr. 24669/02 , §§ 14-22 , 13 octombrie 2005, și Gizzatova c. Rusia , nr. 5124/03 , 13 ianuarie 2005, §§ 18-29 . 29. După examinarea materialului prezentat, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită de cea adoptată în cazurile menționate la alineatele 27 și 28 de mai sus. Prin urmare, constată că, prin faptul că, în favoarea celui de-al doilea reclamant, nu a respectat hotărârea executivă, autoritățile interne au afectat esența „dreptului său către o instanță” și l-au împiedicat să primească banii pe care se aștepta legitim să-l primească.
30. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să respingă obiecția Guvernului cu privire la epuizarea recoursurilor interne și pentru a concluziona că a existat, în consecință, o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la al doilea reclamant. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEII 31. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 32. În prezenta cauză, Curtea constată că, la 18 septembrie 2009, după comunicarea cererii către Guvern, dar înainte de primirea observațiilor acesteia, reclamanții au formulat cererile lor de satisfacție justificate de diferite documente.
La 2 octombrie 2009, Curtea a făcut trimitere la scrisoarea sa din 16 aprilie 2009, prin care a informat reclamanții cu privire la comunicarea cererii lor și le-a reamintit că trebuie să aștepte observațiile guvernului cu privire la admisibilitatea și meritul cererii. La 21 decembrie 2009, la primirea observațiilor guvernamentale, Curtea a invitat reclamanții să își prezinte observațiile în răspuns, împreună cu cererile lor de satisfacție, atragând în același timp atenția asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că reclamanții trebuie să prezinte toate cererile de satisfacție în termenul stabilit pentru prezentarea observațiilor lor.
Cu toate acestea, la 27 ianuarie 2010, în răspunsul lor la observațiile guvernului, reclamanții nu au reiterat observațiile lor cu privire la satisfacția echitabilă și nici nu au făcut o trimitere fără echivoc la corespondența lor din 18 septembrie 2009. 33. Guvernul a remarcat că reclamanții nu au formulat nicio cerere de satisfacție doar în termenul permis în acest scop de către Curte în scrisoarea sa din 21 decembrie 2009 și l-au invitat să nu facă nicio atribuire sub acest cap. 34. Curtea reiterează că nu emite o atribuire prin satisfacție echitabilă în cazul în care cererile cuantificate și documentația relevantă nu au fost depuse în termenul stabilit în acest scop de art. 60 § 1 din Regulamentul de procedură, chiar dacă reclamantul și-a prezentat cererile într-o etapă anterioară a procedurii (a se vedea Willekens c. Belgia , nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003; Fadıl Yılmaz v. Turcia , nr. 28171/02 , §§ 24-27, 21 iulie 2005; Gourguenidze v. Georgia , nr. 71678/01 , § 81, 17 octombrie 2006; Arsenovici v. România , nr. 77210/01 , §§ 53-55, 7 februarie 2008). 35. Având în vedere circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că reclamanții nu au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul articolului 60 din Regulamentul de procedură.
Întrucât nu s-a formulat nicio cerere valabilă de o justă satisfacție, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a atribui reclamanților niciun sumă în acest sens. Obiecția Guvernului potrivit căreia primul reclamant nu poate pretinde că este o „victima” în sensul articolului 34 din Convenția privind o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; se alătură obiecției guvernului în ceea ce privește neepușirea recourslor interne și o respinge; Cererea admisibilă cu privire la al doilea reclamant; declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la al doilea reclamant. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 3 noiembrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Marialena Tsirli Ján Šikuta Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
CASE OF
RJ IMPORT ROGER JAEGER A.G. AND
RJ IMPORT BUCUREȘTI S.A. v. ROMANIA (Application no. 19001/05) JUDGMENT STRASBOURG 3 November 2011 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of RJ Import Roger Jaeger A.G. and RJ Import București S.A. v. Romania , The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a committee composed of: Ján Šikuta, President, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 11 October 2011, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 19001/05) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two companies, RJ Import Roger Jaeger A.G. registered in Switzerland (“the first applicant”) and RJ Import București S.A. registered in Romania (“the second applicant”), on 17 May 2005.
The applicants were represented by Mr Martin Meyer, a lawyer practising in Strasbourg. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Răzvan-Horațiu Radu, of the Ministry of Foreign Affairs.
On 16 April 2009 the President of the Third Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (former Article 29 § 3).
On 18 March 2010 the applicants requested the Court to hold a public hearing. The Court decided that no hearing on the admissibility and the merits of the case was required (Rule 59 § 3 of the Rules of Court).
In accordance with Protocol No. 14 to the Convention, the application was assigned to a Committee of three Judges. THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
6. The first applicant, RJ Import Roger Jaeger A.G., is a commercial company located in Herrliberg, Switzerland. The second applicant, RJ Import București S.A., located in Bucharest, Romania, is a subsidiary company of the first applicant who ownes 51 % of its shares.
In 1997 the second applicant concluded with the State-owned company S.C. Craser S.A. (“ Craser ”) a purchasing contract for industrial equipment. The second applicant paid the price of the contract partly in money partly by buying a debt of the seller. By subsequent commercial transactions the creditor of the debt owed by the second applicant became the first applicant.
By a final judgment of 16 April 2002 the Bucharest Court of Appeal annulled the 1997 contract finding that it had been concluded in breach of the law. At an unspecified date the second applicant had returned the equipment to the seller but the latter refused to return the price received.
On 22 April 2004 the second applicant requested before the courts the reimbursement of the price paid according to the purchasing contract as well as the value of the investments subsequently incurred with respect to the equipment in question. On 17 November 2004 the Bucharest County Court obliged Craser to pay the second applicant 1,350,000 Swiss Francs as price of the contract, 35,994,375,000 Romanian Lei (ROL) as investments incurred and ROL 5,171,000 as court fees. The judgment became final on 2 December 2004 as it was not appealed against by the parties.
On 9 July 2004 the first and second applicants requested before the courts the opening of bankruptcy proceedings against Craser . By a judgment of the Dolj County Court of 3 November 2004 the bankruptcy proceedings were commenced. On 27 April 2005 the Craiova Court of Appeal decided by a final judgment to include both applicants on the list of creditors: the first applicant with the debt it had bought and the second applicant with the amounts awarded by the judgment of 17 November 2004. According to the information submitted by the parties these proceedings are still pending before the domestic courts.
Despite the applicants’ efforts, the judgment of 17 November 2004 remained non-enforced to date. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
A. Relevant domestic law and practice
The relevant domestic law concerning the execution of final judgments, namely excerpts of the Civil Procedure Code and Law no. 188/2000 on the powers and functions of bailiffs, is summed up in the Court’ s judgment in the case of Topciov v. Romania ((dec.), no. 17369/02, 15 June 2006).
The relevant domestic law concerning the bankruptcy proceedings, namely excerpts of the Law no. 64/1995 on the reorganisation and bankruptcy, is summed up in the Court’s judgment in the case of Moldoveanu v. Romania (no. 13386/02, 29 July 2008). B. Parliamentary Assembly of the Council of Europe Resolution 1787 (2011) entitled: Implementation of the judgments of the European Court of Human Rights
On 26 January 2011 the Parliamentary Assembly of the Council of Europe adopted this Resolution by which it notes with grave concern the continuing existence, in some of the member states, of major systemic deficiencies which cause large numbers of repetitive findings of violations of the Convention. In this context the Assembly urged Romania to tackle with priority the problem of non-enforcement of final court decisions. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1
The applicants complained of the non-enforcement of the final judgment in their favour and of the breach of their right to peaceful enjoyment of possessions. They relied on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and in substance on Article 6 § 1 of the Convention, which read as follows in their relevant parts: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” A. Admissibility
The Government raised two objections as to the admissibility of the application. On the one hand they contested the first applicant’s victim status and, on the other hand, they argued that the applicants had not exhausted the available domestic remedies with regard to their complaint. 1. Victim status
The Government submitted that the first applicant lacks victim status because it was not party to the domestic proceedings finalised with the 17 November 2004 judgment.
The applicants contested this argument and stated that the first applicant has victim status because it had bought the debt owed by the second applicant and was accepted as creditor together with the second applicant within the bankruptcy proceedings, as stated by the 27 April 2005 judgment of the Craiova Court of Appeal.
The Court reiterates that a person cannot complain about a violation of his or her rights in proceedings to which he or she was not a party, even if he or she was a shareholder and/or executive director of the company which was party to the proceedings (see, among other authorities, F. Santos Lda. and Fachadas v. Portugal (dec.), no. 49020/99, 19 September 2000, and Nosov v. Russia (dec.), no. 30877/02, 20 October 2005). The Court notes that in the present case solely the second applicant was party to the proceedings finalised by the 17 November 2004 judgment, of which the applicants complained about not being enforced by the authorities. In view of the above, the Court allows the Government’s exception and considers that the application, in so far as it concerns the first applicant, is incompatible ratione personae with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3, and must be rejected in accordance with Article 35 § 4 of the Convention. Therefore, the Court will examine the current application only with respect to the second applicant. 2. Non-exhaustion of domestic remedies
The Government submitted that the applicants had not exhausted domestic remedies because the bankruptcy proceedings, in the course of which they were recognised as creditors, are still pending before the national courts.
The applicants contested this argument.
The Court notes that, as far as it concerns the second applicant, this exception is closely linked to the merits of the application. It will therefore deal with the objection in its examination of the merits below. 3. Conclusion
The Court notes that the complaint concerning the non-enforcement of the 17 November 2004 judgment with respect to the second applicant is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. Nor is it inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Government submits that, once the second applicant had enlisted its debt arising from the 17 November 2004 judgment within the bankruptcy proceedings, the enforcement of the said judgment could be done only in the framework of these proceedings.
The second applicant contested this argument.
The Court reiterates that the execution of a judgment given by any court must be regarded as an integral part of a “hearing” for the purposes of Article 6 (see Hornsby v. Greece , no. 18357/91, § 40, 19 March 1997). The Court also recalls its extensive case-law concerning the non-enforcement or the delayed enforcement of final domestic judgments by the Romanian authorities (see, amongst many other cases, Tacea v. Romania , no. 746/02, 29 September 2005; Dragne and Others v. Romania , no. 78047/01, 7 April 2005; Orha v. Romania , no.1486/02, 12 October 2006).
The Court recalls that that it is not open to a State authority to cite the lack of funds or other resources as an excuse for not honouring a court award, nor can the State, in such circumstances, justify its failure to enforce the judgment against a State enterprise with reference to the liquidation of the company (see Grigoryev and Kakaurova v. Russia, no. 13820/04, § 37, 12 April 2007; Moldoveanu v. Romania , no. 13386/02, § 35, 29 July 2008; Aurelia Popa v. Romania , no. 1690/05, § 24, 26 January 2010, and, mutatis mutandis , Burdov v. Russia , no. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III).
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 in cases raising issues similar to the ones in the present case (see, for example, Aurelia Popa , cited above, §§ 24-25; Moldoveanu , cited above, §§ 35, 36; Burdov , cited above, §§ 33 ‑ 42, as well as Gerasimova v. Russia , no. 24669/02, §§ 14-22, 13 October 2005, and Gizzatova v. Russia , no. 5124/03, 13 January 2005, §§ 18-29).
Having examined the material submitted to it, the Court notes that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach, in the present case, a different conclusion than the one adopted in the cases mentioned at paragraphs 27 and 28 above. It therefore finds that, by failing for years to comply with the enforceable judgment in the second applicant’s favour, the domestic authorities impaired the essence of its “right to a court” and prevented it from receiving the money it had legitimately expected to receive.
The foregoing considerations are sufficient to enable the Court to dismiss the Government’s objection as to the exhaustion of domestic remedies and to conclude that there has accordingly been a violation of Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 with respect to the second applicant. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
31. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
In the present case, the Court notes that on 18 September 2009, namely after the communication of the application to the Government but before the receipt of the latter’s observations, the applicants formulated their just satisfaction claims supported by various documents. On 2 October 2009 the Court referred to its letter of 16 April 2009 by which it had informed the applicants of the communication of their application and reminded them that they had to await for the Government’s observations on the admissibility and merits of the application. On 21 December 2009, upon receipt of the Government’s observations, the Court invited the applicants to submit their observations in reply together with their just satisfaction claims while drawing their attention to Article 60 of the Rules of Court which provides that the applicants must submit all just satisfaction claims within the time-limit fixed for the submission of their observations. However, on 27 January 2010, in their reply to the Government’s observations, the applicants did not reiterate their submissions on just satisfaction nor did they unequivocally make a referral to their correspondence of 18 September 2009.
The Government noted that the applicants had made no claim for just satisfaction within the time allowed for that purpose by the Court in its letter of 21 December 2009 and invited it to make no award under this head.
The Court reiterates that it does not make any award by way of just satisfaction where quantified claims and the relevant documentation have not been submitted within the time-limit fixed for that purpose by Rule 60 § 1 of the Rules of Court, even if the applicant had indicated his claims at an earlier stage of the proceedings (see Willekens v. Belgium , no. 50859/99, § 27, 24 April 2003; Fadıl Yılmaz v. Turkey , no. 28171/02, §§ 24-27, 21 July 2005; Gourguenidze v. Georgia , no. 71678/01, § 81, 17 October 2006; Arsenovici v. Romania , no. 77210/01, §§ 53-55, 7 February 2008).
In view of the circumstances of the present case, the Court considers that the applicants failed to comply with their obligations under Rule 60 of the Rules of Court. Since no valid claim for just satisfaction has been made, the Court considers that there is no reason to award the applicants any amount in this respect.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Upholds the Government’s objection that the first applicant cannot claim to be a “victim” for the purposes of Article 34 of the Convention of a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1; 2. Joins to the merits the Government’s objection concerning the non ‑ exhaustion of domestic remedies and dismisses it; 3. Declares the application admissible with respect to the second applicant; 4. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention with respect to the second applicant. Done in English, and notified in writing on 3 November 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Marialena Tsirli Ján Šikuta Deputy Registrar President