CASE OF NORMA S.R.L. v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA NORMA S.R.L. c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 38503/08)

HOTĂRÂRE

(

pe fond

)

STRASBOURG

3 noiembrie 2011

Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Norma S.R.L. c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECȚIA Treia), întrunită la 11 octombrie 2011 în cadrul unui comitet compus din:

Egbert Myjer,

președinte,

Luis López Guerra,

Mihai Poalelungi,

judecători,

și Marialena Tsirli,

Grefier Adjunct al SECȚIEI,

Deliberând la 11 octombrie 2011 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38503/08) depusă la Curte împotriva Republicii Moldova de către o companie înregistrată în Republica Moldova, Norma S.R.L. („societatea reclamantă”). Societatea reclamantă a sesizat Curtea la 6 august 2008 în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”).

2.

Societatea reclamantă a fost reprezentată de dl V. Berlinschi, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.

3.

La 15 martie 2010, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

4.

Reclamanta este o societate cu răspundere limitată cu sediul în Chișinău.

5.

La 18 martie 2005, societatea reclamantă a încheiat un contract cu întreprinderea publică feroviară „Calea Ferată din Moldova” („CFM”), care avea ca obiect proiectarea, construirea și exploatarea liniilor de cablu a unei rețele de telecomunicații cu fibre optice în zona din apropierea căilor ferate, pe sectorul Chișinău – Ungheni – Frontiera de Stat. Unicul fondator al CFM este Guvernul. Potrivit clauzelor contractului menționat mai sus, societatea reclamantă urma să transmită în proprietate CFM, la finele lucrărilor, o linie cu 8 fibre optice și să păstreze proprietatea, printre altele, asupra unei linii cu 16 fibre optice.

6.

Prin scrisoarea din 26 mai 2006, CFM a solicitat societății reclamante să suspende lucrările începute în baza contractului. Prin scrisoarea din 22 iunie 2006, CFM a motivat această decizie prin referirea la întâlnirea din 12 iunie 2006 dintre Ministerul Transporturilor și Gospodăriei Drumurilor („MTGD”) și Ministerul Dezvoltării Informaționale. În procesul-verbal al reuniunii, aceste autorități au recomandat CFM să întrerupă executarea contractului din cauza lipsei reglementărilor în acest domeniu și a unei posibile atingeri aduse intereselor economice ale Moldtelecom S.A., operatorul național de telecomunicații care aparține statului.

7.

Societatea reclamantă a contestat în instanța de judecată procesul-verbal din 12 iunie 2006. Prin hotărârea judecătorească din 18 ianuarie 2008, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea și a anulat procesul-verbal în cauză, dispunând ca MTGD și CFM să reia executarea contractului din 18 martie 2005. Prin decizia irevocabilă din 5 martie 2008 Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea Curții de Apel.

8.

La 19 martie 2008, societatea reclamantă a prezentat Departamentului de executare al sectorului Centru titlul executoriu eliberat în baza hotărârii judecătorești din 18 ianuarie 2008. La 21 martie, 21 aprilie și 8 mai 2008, departamentul de executare a solicitat MTGD și CFM să execute în mod voluntar titlul executoriu în cauză.

9.

Între timp, MTGD și CFM au depus la Curtea Supremă de Justiție o cerere de revizuire a procesului. La 14 aprilie 2008, directorul CFM a adresat primului-ministru la acea vreme o scrisoarea prin care solicita asistență juridică în cadrul examinării cererii de revizuire. La 15 aprilie 2008, primul-ministru a cerut Ministerului Justiției, Ministerului Economiei și Procurorului general al Republicii Moldova să acorde CFM asistența juridică solicitată. La 16 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiției a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire.

10.

La 17 aprilie 2008, procurorul general al Republicii Moldova, acționând în interesele statului, a introdus o acțiune în declararea nulității contractului din 18 martie 2005.

11.

Prin încheierea judecătorească din 22 mai 2008, Curtea de Apel Economică a dispus suspendarea lucrărilor prevăzute în contractul în cauză. La 12 iunie 2008, această încheierea a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție.

12.

Statuând asupra fondului la 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel Economică s-a pronunțat în defavoarea societății reclamante și a declarat nul contractul din 18 martie 2005. Însă, Curtea Supremă de Justiție a casat, la 29 octombrie 2009, hotărârea instanței de judecată inferioare și a confirmat valabilitatea contractului, anulând măsurile de asigurare impuse prin încheierea instanței judecătorești inferioare din 22 mai 2008. Curtea Supremă de Justiție a notat, între altele, că legalitatea contractului din 18 martie 2005 a fost deja verificată în cadrul primului proces judiciar (paragraful 7 de mai sus). Curtea Supremă de Justiție a subliniat faptul că introducerea acțiunii de către procurorul general și admiterea ei de Curtea de Apel Economică s-au făcut cu încălcarea principiului puterii de lucru judecat. Instanța supremă a relevat, între altele, faptul că acțiunea procurorului general a fost depusă cu omiterea termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani aplicabil dreptului la acțiune. Curtea Supremă de Justiție a apreciat că, în aceste condiții, hotărârea instanței de judecată inferioare este incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice și a constituit o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al societății reclamante.

13.

La 19 noiembrie 2009, societatea reclamantă și CFM s-au întâlnit în cadrul unei ședințe comune. Acestea au decis să reia executarea contractului din 18 martie 2005.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

14.

Conform prevederilor articolului 70 § 1 al Codului de executare din 24 decembrie 2004, documentul executoriu va fi executat în termenul indicat în el sau, în cazul în care nu este indicat, într-un termen rezonabil. În virtutea articolului 70 § 2 al aceluiași cod, executorul judecătoresc urmează să întreprindă imediat toate acțiunile necesare în vederea executării hotărârii judecătorești; curgerea acestui termen se suspendă pe durata suspendării sau amânării executării.

ÎN DREPT

I.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1

15.

Societatea reclamantă a pretins faptul că neexecutarea hotărârilor judecătorești din 18 ianuarie și 5 martie 2008 i-a încălcat dreptul de acees la o instanță garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, precum și dreptul de protecție a proprietății garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1. Paragrafele relevante ale articolelor invocate prevăd următoarele:

Articolul 6 § 1

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță ..., care va hotărî ... asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... ”

Articolul 1 al Protocolului nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”

A.

Admisibilitatea

1.

Cu privire la pretinsa lipsă a statutului de victimă

16.

Guvernul susține că societatea reclamantă nu are statut de victimă. Acesta a notat că, la momentul depunerii cererii la Curte, procedura de executare a hotărârii judecătorești din 18 ianuarie 2008 era suspendată din cauza acțiunii civile introduse de procurorul general (paragraful 10-11 de mai sus). Din punctul de vedere al Guvernului, societatea reclamantă nu dispunea de o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în favoarea sa la momentul depunerii cererii la Curte, deoarece procedura inițiată de procurorul general era încă în curs.

17.

Curtea relevă faptul că prin hotărârea judecătorească din 18 ianuarie 2008 Curtea de Apel Chișinău s-a pronunțat în favoarea societății reclamante și a dispus reluarea executării contractului din 18 martie 2005. Această hotărâre judecătorească a fost menținută prin decizia irevocabilă a Curții Supreme din Justiție din 5 martie 2008. Este clar că societatea reclamantă dispunea de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată în favoarea sa și că la momentul depunerii prezentei cereri această hotărâre judecătorească nu era executată. Prin urmare, nu poate fi spus că drepturile societății reclamante nu erau lezate într-un mod concret la momentul sesizării Curții. Așadar, ea putea pretinde că este victima unei încălcări în sensul articolului 34 al Convenției. Cât despre argumentul privind suspendarea executării hotărârii judecătorești din 18 ianuarie 2008 survenită ca urmare a introducerii acțiunii procurorului general, Curtea apreciază că acesta este strâns legat de fondul cauzei și va fi examinat în cele ce urmează.

Astfel, Curtea respinge excepția Guvernului.

2.

Cu privire la pretinsul abuz de dreptul de a depune o cerere

18.

Guvernul a formulat și excepția privind inadmisibilitatea cererii pe motivul abuzului de dreptul de a depune o cerere individuală, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, din partea societății reclamante. În această privință, Guvernul consideră că caracterul abuziv rezultă din faptul lipsei calității de victimă a societății reclamante.

19.

Curtea reamintește că, în anumite cazuri excepționale, o cerere poate fi respinsă ca abuzivă dacă reclamantul a pus Curtea în imposibilitatea de a se pronunța (lipsa informației) sau dacă dorește deliberat să inducă Curtea în eroare (a se vedea

Akdivar et autres c. Turquie

, 16 septembrie 1996, §§

53-54,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

IV

;

Varbanov c. Bulgarie

, nr.

31365/96, § 36, CEDH 2000

‑

X

; et

I.S. c. Bulgarie

, nr. 32438/96, 6 aprilie 2000). Cu titlu excepțional, utilizarea repetată de către un reclamant a unui limbaj vexatoriu, amenințător sau provocator la adresa Guvernului pârât, a Curții sau a grefei poate fi calificată drept „abuz de dreptul de a depune o cerere” și conduce la respingerea cererii (

Stamoulakatos c. Grèce

, nr. 32857/96, decizia Comisiei din 3

decembrie 1997

;

Rehak c. Tchéquie

, (déc.) nr. 67208/01, 18 mai 2004

;

L.R. c. Autriche

, nr. 2424/65, decizia Comisie din 24 mai 1966). Și iarăși, Curtea a statuat că abuzul de dreptul de a depune o cerere poate rezulta din utilizarea frivolă a dreptului de recurs (a se vedea

Bock c. Allemagne

(déc.), nr.

22051/07, 19 ianuarie 2010

;

X. c. RFA

(déc.), nr. 3141/67, 30 septembrie 1968).

20.

Având în vedere jurisprudența citată mai sus, Curtea nu constată în prezenta cauză vreun element care ar conduce la constatarea că societatea reclamantă a abuzat de dreptul său la recurs individual.

Așadar, și această excepție a Guvernului trebuie să fie respinsă.

21.

În plus, Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De asemenea, Curtea constată că cererea nu intră în conflict cu alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.

B.

Fondul

22.

Societatea reclamantă s-a plâns de neexecutarea hotărârilor judecătorești din 18 ianuarie și 5 martie 2008 pronunțate în favoarea sa.

23.

Guvernul a susținut că hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în favoarea societății reclamante este decizia Curții Supreme de Justiție din data de 29 octombrie 2009 care a fost executată la 19 noiembrie 2009 (paragrafele 12 și 13 de mai sus). În orice caz, Guvernul consideră că perioada în timpul căreia executarea hotărârilor judecătorești din 18 ianuarie și 5 martie 2008 a fost suspendată, și anume perioada dintre 22 mai 2008 și 29 octombrie 2009 (paragrafele 11 și 12 de mai sus), nu trebuie luată în considerare la calcularea perioadei de neexecutare. Guvernul pretinde că durata de executare a fost rezonabilă, indiferent de data de la care se consideră că societatea reclamantă a dispus de o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în favoarea sa.

24.

Curtea reiterează poziția sa exprimată în cauzele care privesc neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive, potrivit căreia, imposibilitatea unui creditor de a obține executarea integrală și într-un termen rezonabil a unei decizii pronunțate în favoarea sa constituie o încălcare a dreptului său de acces la justiție consacrat în articolul 6 § 1 al Convenției, precum și a dreptului său la protecția proprietății garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1 (

Prodan c. Moldavie

, nr. 49806/99, §§ 56 și 62, CEDH 2004

‑

III (extrase)

;

Sîrbu et autres c. Moldavie

, nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 și 73973/01, § 40, 15 iunie 2004

;

Bourdov c. Russie

, nr.

59498/00, § 34, CEDH 2002-III

;

Lupacescu et autres c. Moldavie

, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, și 32759/03, § 24, 21 martie 2006

; etc).

25.

Pentru a se pronunța asupra respectării exigenței duratei rezonabile de executare, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul deciziei care urma a fi executată (

Raylyan c. Russie,

nr. 22000/03, § 31, 15 februarie 2007).

26.

Curtea consideră că nu este oportun să pretinzi de la un individ care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare să inițieze ulterior o procedură de executare silită pentru a obține satisfacție (

Metaxas c. Grèce

, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004

;

Akashev c. Russie

, nr. 30616/05, § 21, 12 iunie 2008).

27.

În prezenta cauză, Curtea notează că prin hotărârile judecătorești din 18 ianuarie și 5 martie 2008 instanțele de judecată naționale au obligat MTGD-ul și CFM-ul să reia executarea contractului din 18 martie 2005. În opinia Curții, statul poartă răspundere pentru acțiunile și omisiunile admise de cele două entități, deoarece este vorba de un minister și o întreprindere publică. În privința celei din urmă, Curtea notează că Guvernul nu a demonstrat faptul că întreprinderea se bucură de independență instituțională și operațională suficientă în raport cu statul (care este proprietar al întreprinderii publice), astfel încât cel din urmă să poată fi exonerat de răspundere în raport cu Convenția în ceea ce privește acțiunile și omisiunile sale (a se vedea

Cooperativa Agricola Slobozia

‑

Hanesei c. Moldavie

, nr. 39745/02, § 19, 3 aprilie 2007

;

Grigoryev et Kakaurova c. Russie

, nr. 13820/04, § 35, 12 aprilie 2007

;

Moldavanu c.

Roumanie

, nr. 13386/02, § 34, 29 iulie 2008).

28.

Curtea constată că hotărârea judecătorească din 18 ianuarie 2008 a devenit definitivă la 5 martie 2008 și a fost executată la 19 noiembrie 2009. Așadar, durata neexecutării a fost de 1 an, 8 luni și 15 zile. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului potrivit cărora, perioada de 1 an, 5 luni și 8 zile, pe parcursul căruia executarea hotărârii judecătorești din 18 ianuarie 2008 a fost suspendată (paragraful 23 de mai sus), nu ar trebui luată în calcul. Într-adevăr, suspendarea în cauză a survenit ca urmare a introducerii de către procurorul general a unei acțiuni în declararea nulității contractului din 18 martie 2005. Însă, Curtea Supremă de Justiție, în decizia sa din 29 octombrie 2009, a constatat că această acțiune este contrară principiului puterii de lucru judecat și a respins-o (paragraful 12 de mai sus). Curtea constată că acțiunea procurorului general era sortită eșecului. Unul din efectele dilatorii ale acestei acțiuni a fost amânarea executării hotărârii judecătorești din 18 ianuarie 2008. Având în vedere acest lucru, Curtea consideră că Guvernul nu se poate prevala de suspendarea sus-menționată pentru a-și declina răspunderea în privința executării întârziate a hotărârii judecătorești din 18 ianuarie 2008 (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Abramiuc c. Roumanie

, nr. 37411/02, § 88, 24

februarie 2009). În acest sens, Curtea ia act de constatarea Curții Supreme de Justiție în decizia sa din 19 octombrie 2009 (paragraful 12 de mai sus) conform căreia, admiterea acțiunii procurorului general de către Curtea de Apel a fost contrară principiul securității raporturilor juridice și a constituit o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al societății reclamante.

29.

În ceea ce privește comportamentul societății reclamante, Curtea notează faptul că aceasta, fiind cooperantă cu autoritățile competente, a luat inițiativa de a porni procedura de executare silită și nu a contribuit la întârzierea executării.

30.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a conchide că neexecutarea tergiversată a deciziilor irevocabile pronunțate în favoarea societății reclamante a adus atingere dreptului de acces la justiție garantat de articolul 6

§

1 al Convenției, precum și a dreptului de protecție a proprietății consacrat în articolul 1 al Protocolului nr.1.

II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

31.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

32.

Societatea reclamantă a pretins 6

071

857 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Ea se bazează pe raportul financiar efectuat de o societate privată. Suma este alcătuită din suma estimată a venitului nerealizat pentru perioada 12 iunie 2009 - 29 octombrie 2009, plus dobânda de întârziere calculată pentru perioada cuprinsă între 30 octombrie 2009 și 1 septembrie 2010. Societatea reclamantă a pretins 10

000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru blocarea activității sale timp de mai mult de 4 ani. În ceea ce privește costurile și cheltuielile angajate, reclamanta a pretins 4

000 EUR, sumă care reprezintă cheltuielile pentru elaborarea raportului financiar.

33.

Guvernul a invocat lipsa legăturii de cauzalitate dintre încălcarea pretinsă a Convenției și prejudiciul material pretins. Acesta a susținut că evaluarea prezentată de societatea reclamantă este eronată și poartă un caracter vădit speculativ. Guvernul contestă și perioada luată în calcul. În ceea ce privește prejudiciul moral pretins, Guvernul consideră că suma este neîntemeiată și excesivă. De asemenea, el consideră că și cheltuielile sunt exagerate.

34.

Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că chestiunea privind aplicarea articolului 41 nu este gata pentru a fi tranșată. Ea decide să o rezerve și să fixeze procedura ulterioară ținând cont și de eventualitatea unui acord între Guvern și societatea reclamantă.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr.1;

3.

Hotărăște

că chestiunea privind aplicarea articolului 41 al Convenției nu este gata; în consecință,

a)

o rezervă

;

b)

invită Guvernul și societatea reclamantă să prezinte în scris, în decurs de trei luni, observațiilor lor asupra chestiunii respective și să notifice Curții orice acord la care ei ar putea ajunge.

Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 3 noiembrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Marialena Tsirli

Egbert Myjer

Grefier Adjunct

Președinte