Izgi împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 44861/04) împotriva Republicii Turciei și care a fost introdusă la Curt de către un resortisant al acestui stat, Dn. Abdullah İzgi („reclamantul"), la 18 octombrie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Protejarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de către Dnele M. Çinkılıç și Kemal Derin, avocați la Adana. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

Reclamantul invocă în special încălcarea articolelor 3 și 11 din Convenție.

La 6 iulie 2010, președinta celei de-a doua secții a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FOND I.

Potrivit reclamantului, membru al secției locale Adana a DEHAP (Partidul Democratic al Poporului), la 14 septembrie 2003 aproximativ la 12:30, el a participat la o conferință de presă în parcul Inönü organizată de DEHAP. Potrivit spuselor reclamantului, ofițerii din direcția securității și lupta împotriva terorismului ar fi intervenit pentru a dispersa participanții lovind-i cu bâte și obiecte similare, fără înștiințare și chiar dacă participanții nu au opus rezistență. Potrivit spuselor sale, ar fi suferit o coastă ruptă din cauza loviturilor aplicate de poliție.

Potrivit Guvernului, aproximativ cinci sute de persoane au participat la manifestație. Deși participanții se adunaseră, ei scandau lozinci apărând Abdullah Öcalan. Participanții au continuat să scandeze lozinci în timpul conferinței de presă și a devenit necesar să-i avertizeze să nu continue să strige. Referindu-se la înregistrarea manifestației, Guvernul explică că conferința de presă s-a încheiat fără intervenția forțelor de ordine. La finalizarea conferinței de presă, grupul de manifestanți a continuat să exalteze organizația teroristă și liderul ei. Potrivit Guvernului, anumiți manifestanți au aruncat pietre asupra forțelor de ordine. De aceea, poliția a intervenit pentru a restabili ordinea.

Din procesul-verbal de transcriere al înregistrării video din aceeași zi întocmit de poliție, la citirea acestei declarații de presă, mulțimea a scandat, printre altele, următoarele lozinci: "Vom sparge pe capul tău lumea fără Öcalan" (Öcalan'sız dünyayı bașınıza yıkarız); "Să se închidă İmralı, libertate pentru Öcalan" (İmralı kapansın Öcalan'a özgürlük); "Trăiască președintele Apo [Öcalan]" (Biji Serok Apo); "Dinte pentru dinte, sânge pentru sânge, suntem cu tine Öcalan" (Dișe diș kana kan seninleyiz Öcalan); "Tineretul este fedaiu-ul lui Apo" (Gençlik Apo'nun fedaisidir); "Tineretul este garanția păcii" (Gençlik barıșın teminatıdır); "Nu vrem să ucidă nici să fim uciși" (Ölmek öldürmek istemiyoruz); "Nu la război" (Savașa hayır); "Nu vrem o viață unită" (Birleșik bir yașam istemiyoruz); "Nu vrem să trăim fără identitate" (Kimliksiz yașamak istemiyoruz).

Raportul medical din 14 septembrie 2003 întocmit la 13:20 de spitalul Adana indică că reclamantul avea pe tempar dreapta o ecchimoză superficială și zone de edem precum și hiperemiouri pe coastele 8 la

A. Plângerea penală depusă de reclamant 10. La 15 septembrie 2003, reclamantul a depus o plângere penală împotriva ofițerilor direcției antiteroriste și forțelor de intervenție rapidă pentru tortură, bătaie și rănire, și injurii. În plângerea sa, el spunea că ca urmare a intervenției forțelor de ordine pentru dispersarea participanților la conferința de presă, ofițerii după ce l-au imobilizat, l-au bătut cu pumnii și cu bâta. El a precizat că avea ecchimozuri pe diferite părți ale corpului, în special pe coaste și pe partea dreaptă a capului.

Raportul medical din 16 septembrie 2003, adresat procurorului republican Adana, de institutul de medicină legală Adana, indică că reclamantul avea pe pieptul drept dureri acute și sensibilitate. Medicul a cerut ca reclamantul să fie examinat de un specialist.

Raportul medical din 17 septembrie 2003 întocmit de institutul de medicină legală Adana indică că reclamantul avea zgârieturi, ecchimozuri și edeme pe regiunea temporală dreaptă, o zonă de hiperemiouri pe axa dreaptă și pe coastele 8 la 10, dureri acute pe partea dreaptă a pieptului. Raportul medical a precizat că examenul suplimentar cerut a fost normal. Medicul a prescris reclamantului o incapacitate de lucru de cinci zile.

Examenul medical al nasului reclamantului efectuat la 19 septembrie 2003 a evidențiat o deviere și o hipertrofie nazală.

Printr-o decizie din 17 decembrie 2003, prefectura a refuzat autorizarea deschiderii proceduri penale împotriva ofițerilor în cauză.

La 26 decembrie 2003, atât procurorul republican cât și reclamantul au contestat această decizie la tribunalul administrativ regional Adana.

La 18 februarie 2004, pe baza articolului 6 § 2 al legii nr. 4483 privind procedura referitoare la urmărirea penală a funcționarilor, tribunalul administrativ regional Adana a respins contestația fără a examina fondul, pe motiv că nu exista cale de atac împotriva unei decizii prefectorale de refuz de autorizare a urmăririi penale a funcționarilor pretenși vinovați de tortură.

La 22 martie 2004, referindu-se la decizia prefectului din 17 decembrie 2003 și la sentința tribunalului administrativ regional Adana, procurorul republican Adana a dat o decizie de clasare fără urmărire.

La 13 aprilie 2004, reclamantul a contestat această decizie.

La 7 mai 2004, constatând că motivația procuraturii era suficientă și detaliată și în conformitate cu conținutul dosarului, curte de asise Tarsus a confirmat ordinanța de clasare atacată. Această decizie a fost notificată reclamantului la 25 mai 2004. B. Acțiunea penală întemeiat impotriva reclamantului la tribunalul penal Adana

Printr-un act de acuzare din 15 decembrie 2003, procurorul republican a intentat impotriva a zece persoane, inclusiv reclamantul, o acțiune penală pentru participare la o manifestație în încălcarea legii nr. 2911. El a precizat că manifestația s-a desfășurat fără autorizație. De altfel, în timpul manifestației, lozinci apărând Abdullah Öcalan au fost scandeze, și pancare au fost arborat de manifestanți. Manifestanții au atacat ofițerii cu aruncarea de pietre și bâte, unul din ofițerii forțelor de intervenție rapidă a fost rănit la picior.

Printr-o sentință din 23 noiembrie 2005, ținând seama de nota de apărare a reclamantului, de procesul-verbal de transcriere a înregistrării video precum și de toate procesele-verbale și conținutul dosarului, tribunalul penal Adana l-a achitat pe reclamant, precum și pe alte persoane urmărite, pe motiv că acțiunile sale nu constituiau nici o infracțiune. În considerentele sale, tribunalul a concluzionat că la finalizarea manifestației, după înștiințare de către poliție, președintele secției locale DEHAP a cerut prin megafon participanților să se disperseze calm. Cu toate acestea, alte persoane – ale căror nume nu sunt conținute în dosar și care nu au putut fi identificate – au scandat lozinci; ele nu s-au dispersat și au aruncat pietre asupra forțelor de ordine, cauzând rănirea unui ofițer. Deși conducătorii DEHAP au cerut manifestanților să se disperseze, aceștia nu s-au dispersat imediat, dar conducătorii DEHAP nu au comis o culpă și nu aveau intenția de a comite o infracțiune, în conformitate cu jurisprudența bine stabilită a Curții de Casație în materie, în măsura în care trebuia acordat un timp rezonabil manifestanților să se disperseze.

Potrivit elementelor din dosar, această sentință nu a fost atacată printr-un recurs la Curtea de Casație. II.

Legea nr. 4483 privind procedura referitoare la urmărirea penală a funcționarilor, intrat în vigoare la 2 decembrie 1999, prevede în art. 9 că deciziile date de organele administrative competente asupra cererilor de deschidere a anchetelor penale formulate de procuraturi și care vizează un funcționar pot fi contestate în termen de zece zile. Jurisdicțiile administrative sunt singurele competente pentru a cunoaște de asemenea contestații și deciziile lor sunt definitive.

Odată cu refuzul organului de cercetare confirmat de judecătorii administrativi, procuraturi sunt legate și nu pot decât să claseze cauza. Aceasta este un act pur formal, care se limitează la confirmarea deciziei definitive a organului de cercetare. În practică, se întâmplă ca procraturi să dea "ordine de clasare" ca urmare a unui refuz de autorizare a urmăririi penale a unui funcționar. Asemenea ordine sunt superflue și calea penală a contestației, teoretic deschisă împotriva acestora, nu poate duce la deschiderea urmăririi penale în pofida refuzului organului administrativ. Poziția camerelor penale ale Curții de Casație o confirmă (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 2006/14865 din 4 octombrie 2006 și nr. 2006/10703 din 10 mai 2006): "Deschiderea urmăririi penale împotriva funcționarilor pentru infracțiuni care cad sub incidența legii nr. 4483 (...) este condiționată de o "autorizare". În temeiul articolului 4 al legii nr. 4483, procurorii republicani sesizați de o plângere sau denunț referitor la asemenea infracțiuni (...) trebuie să ceară autorizația de a deschide o anchetă, fără a proceda la nimic altceva decât administrarea dovezilor susceptibile să dispară (...). Dacă autorizația cerută este refuzată, procuratura poate lua o decizie de "clasare" a plângerii sau denunțului (...), dar îi este imposibil să dea o "ordine de clasare" în sensul articolului 172 al codului de procedură penală (...), deoarece nu se presupune că nici o anchetă penală să fi fost deschisă anterior. În cazul unei contestații formulate împotriva unei asemenea ordine, instanța penală chemată să cunoască de ea contravine legii dacă se pronunță asupra fondului recursului în loc să concluzioneze la o "clasare" (...)".

Până la promulgarea legii de amendament nr. 4778, la 2 ianuarie 2003, procedura sus-menționată se aplica la orice formă de infracțiune comisă în exercitarea unei funcții publice, cu excepția cazurilor de flagrant delict pedepsite cu pedeapse de închisoare. De la această dată, urmărirea penală a torturii (art. 243 al vechiului cod penal și articolele 94 și 95 ale noului cod penal din 26 septembrie 2004) și recursu excesiv la forță (art. 245 al vechiului cod penal și art. 256 al noului cod penal) de către agenți de stat este exclusă din domeniul de aplicare al legii nr. 4483 (Çamçı și alții c. Turcia, nr. 25172/02, §§ 21-22, 24 februarie 2009).

De la promulgarea legii de amendament nr. 4778, la 2 ianuarie 2003, investigarea unor asemenea acte revine dreptului comun, deci competenței procurorilor republicani. ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că cererea nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Curtea observă, de altfel, că nu se lovește de nici alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Asupra fondului 1. Argumentele Părților

Guvernul explică că reclamantul susține că poliția i-ar fi rupt o coastă. Cu toate acestea, reclamantul nu fundamentează allegația sa, și raportul medical din 19 septembrie 2003 întocmit de centrul medical Sistem Tıp Merkezi nu confirmă allegația reclamantului.

Bazând-se pe înregistrarea video a manifestației pe care o prezintă Curții, Guvernul declară că forțele de ordine nu au intervenit în timpul conferinței de presă. Ei au așteptat finalizarea conferinței de presă apoi au înștiințat grupul de manifestanți să se disperseze pentru a evita orice incident. Guvernul susține, în lumina cauzei Çiloğlu și alții c. Turcia (nr. 73333/01, § 28, 6 martie 2007), că faptele în speță nu sunt acoperite de art. 3 din Convenție.

Reclamantul reia allegațiile sale. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, atunci când o persoană se găsește privată de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, folosirea la adresa sa a forței fizice atunci când aceasta nu este necesară din cauza comportamentului ei aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (a se vedea, printre altele, R.L. și M.-J.D. c. Franța, nr. 44568/98, § 61, 19 mai 2004, Gülizar Tuncer c. Turcia, nr. 23708/05, § 29, 21 septembrie 2010, Umar Karatepe c. Turcia, nr. 20502/05, § 57, 12 octombrie 2010, și Timtik c. Turcia, nr. 12503/06, § 47, 9 noiembrie 2010).

Curtea constată că ca urmare a manifestației litigioase, reclamantul după ce a fost arestat de poliție, a fost examinat de diferiți medici. Din diferitele rapoarte medicale (paragrafele 9, 11, 12 și 13 de mai sus) se vede că reclamantul avea ecchimozuri, hiperemiouri, dureri precum și o hipertrofie nazală. De altfel, potrivit raportului medical din 17 septembrie 2003, întocmit de institutul de medicină legală, reclamantul a fost declarat cu o incapacitate de lucru de cinci zile. Ținând seama de constatările indicate în aceste diferite rapoarte medicale, întocmite imediat după incident litigios, Curtea consideră că tratamentele de care a fost victimă reclamantul cad sub incidența articolului 3 din Convenție.

De aceea, Curții îi revine să cerceteze dacă forța utilizată era, în speța de față, proporțională. În acest sens, Curtea acordă o importanță deosebită leziunilor sau urmărilor care au fost ocazionate și circumstanțelor în care au fost ocazionate (R.L. și M.-J.D., precitat, § 68, și Gülizar Tuncer, precitat, § 31).

Curtea constată că nici prefectura (§14 de mai sus) nici procurorul republican (§17 de mai sus) nu explică dacă reclamantul ar fi aruncat pietre la ofițeri sau s-ar fi atacat fizic. De fapt, din sentința tribunalului penal Adana din 23 noiembrie 2005 se vede că un ofițer a fost rănit la finalizarea manifestației, din cauza pietrelor aruncate de alte persoane care nu s-au dispersat. Cu toate acestea, aceste persoane, autori ai acestor aruncări de pietre, nu au fost identificate, de altfel, numele lor nu apar nici în dosarul anchetei penale (§21 de mai sus). De altfel, nu este nici stabilit că reclamantul s-ar fi atacat fizic sau violent ofițerii. În orice caz, nimic nu indică în faptele cauzei că reclamantul ar fi manifestat o agresivitate atât de mare încât nu ar fi putut fi controlat decât prin recurs la forță (Kop, precitat, § 33). În acest sens, chiar presupunând că comportamentul reclamantului ar fi putut justifica un recurs la forță, Curtea reitera că dispersia unui rassamblu nu poate fi suficientă în sine pentru a explica gravitatea loviturilor aplicate corpului, feței sau capului unui participant la rassamblu în cauză (Güler c. Turcia, nr. 49391/99, § 46, 10 ianuarie 2006, și Zülcihan Șahin și alții c. Turcia, nr. 53147/99, § 54, 3 februarie 2005).

De aceea, Curtea estimează că procurorul republican nu a stabilit că forța utilizată de poliție pentru imobilizarea reclamantului era proporțională cu presupusa forță utilizată de acesta. Ea constată că autoritățile naționale nu au indicat circumstanțele exacte în care reclamantul a primit loviturile și nu au dat nici un element factual precis permițând verificarea proporționalității forței utilizate de ofițeri împotriva interesatului (Timtik, precitat, § 51). În acest context, Curtea observă că este surprinzător să se noteze că o cerere a fost adresată prefectului pentru a autoriza deschiderea urmăririi penale împotriva ofițerilor incriminați în timp ce de la intrarea în vigoare a legii de amendament nr. 4778, la 2 ianuarie 2003, urmărirea penală a torturii și recursu excesiv la forță de către agenți de stat revine dreptului comun. De fapt, în circumstanțele cauzei, faptele și actele litigioase s-au desfășurat la 14 septembrie 2003, investigația revenea competenței procurorilor republicani (§25 de mai sus) și nu celei ai legii vechi nr. 4778. Această nerespectare a amendamentului la legea nr. 4778 a împiedicat stabilirea circumstanțelor exacte în care reclamantul a suferit tortură.

Ținând seama de constatările care abia au fost operat precum și de rapoartele medicale prezentate de reclamant, Curtea estimează că explicațiile Guvernului privind recursu la forță nu se bazează pe argumente convingătoare nici pe o anchetă efectuată de jurisdicțiile naționale (a se vedea, mutatis mutandis, Đurđević c. Croația, nr. 52442/09, § 95, 19 iulie 2011). De aceea, forța utilizată în speța de față a fost excesivă și nejustificată în vedere circumtanțelor.

Acesta recomplu la forță a avut ca rezultat leziuni care incontestabil au cauzat reclamantului o suferință de o natură atât de mare incât se analizează ca un tratament inuman a cărui responsabilitate o poartă statul.

Rezultă că a existat o încălcare a aspectului material al articolului 3 din Convenție. II.

Ținând seama de formularea grievurilor reclamantului, Curtea hotărăște să examineze aceste grievuri doar sub unghiul articolului 11 din Convenție, redactat cu follows în partea relevantă: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de adunare pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a fonda cu alții și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru apărarea ordinii și prevenția crimei, pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. (...)".

Guvernul contestă această teză. El susține că nu a existat o ingerință în libertatea de asociere pașnică a reclamantului în măsura în care el a putut participa la manifestație în cursul căreia se ținea conferința de presă. El face valabil că această manifestație s-a desfășurat fără ca poliția să o întrerupă. Ca soluție secundară, Guvernul explică că intervenția poliției ulterior a fost justificată în sensul articolului 11 § 2 din Convenție pentru a pune capăt aruncării de pietre care îi vizau precum și pentru a asigura evacuarea locului unde s-a desfășurat manifestația.

Reclamantul reia allegațiile sale.

Curtea observă că grieful este legat de acela examinat mai sus și trebuie deci și declarat admisibil.

Cu toate acestea, Curtea constată de la bun început, la fel ca și Guvernul, că reclamantul a putut asista la manifestația litigioasă în cursul căreia declarația la presă a fost făcută. De aceea, chiar și în considerarea că tratamentul infligat reclamantului a avut loc în timp ce manifestația și chiar presupunând că acest tratament desproporiționat putea avea un efect disuasiv asupra libertății de a manifesta în sensul articolului 11 din Convenție, Curtea estimează că întrebarea juridică principală pusă de prezenta cerere constă în a se determina dacă reclamantul a suferit tortură din cauza intervenției forțelor de ordine la finalizarea manifestației litigioase. Ținând seama de concluzia sa referitoare la art. 3 din Convenție (§41 de mai sus), Curtea estimează că nu se impune pronunțarea separată asupra grievului pe care reclamantul îl formează, în speța de față, sub unghiul articolului 11 din Convenție (a se vedea, printre altele, Sadak și alții c. Turcia, nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 73, CEDO 2001-VIII, Bukta și alții c. Ungaria, nr. 25691/04, § 41, CEDO 2007-III, și Ulusoy și alții c. Turcia, nr. 34797/03, § 59, 3 mai 2007). III.

Reclamantul cere 30 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și 30 000 EUR pentru prejudiciu moral rezultat din tortură pe care a suferit-o.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea constată că reclamantul nu fundamentează cu nimic prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, ea consideră că trebuie acordat reclamantului 9 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și speze

Reclamantul cere, de asemenea, 80 EUR pentru cheltuielile de notificare (cheltuială nejustificată) precum și 150 lire turcești (TRL) și 60 TRL pentru cheltuielile de traducere achitate respectiv la 23 iulie 2010 și 2 martie 2011 (facturi în suport). El cere, de asemenea, 4 000 EUR pentru cheltuielile și spezele suportate la Curt pe care le detaliza così: opt ore de lucru la tariful orar de 500 EUR. El nu fundamentează cu nimic această pretenție.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului lor. În speța de față și ținând seama de documentele din posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 106 EUR pentru procedura la Curt și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata de interes a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a aspectului material al articolului 3 din Convenție; 3. Hotărăște că nu se impune examinarea separată a grievului tras din art. 11 din Convenție; 4. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, ce vor fi convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data plății: i) 9 000 EUR (nouă mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 106 EUR (o sută șase euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și speze; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 noiembrie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 44861/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Abdullah İzgi (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 octobre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es M. Çinkılıç et Kemal Derin, avocats à Adana. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant allègue en particulier la violation des articles 3 et 11 de la Convention.

Le 6 juillet 2010, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Selon le requérant, membre de la section locale d’Adana du DEHAP (Parti démocratique du peuple), le 14 septembre 2003 vers 12 h 30, il participa à une déclaration de presse au parc Inönü organisée par le DEHAP. Selon les dires du requérant, les policiers de la direction de la sûreté et de la lutte contre le terrorisme seraient intervenus pour disperser les participants en les frappant à coup de matraques et d’objets similaires, sans sommation et alors même que les participants n’avaient pas résisté. Selon ses dires, il aurait eu une côte cassée en raison des coups portés à son encontre par la police.

Selon le Gouvernement, cinq cents personnes environ avaient participé à la manifestation. Alors que les participants se réunissaient, ils scandaient des slogans faisant l’apologie d’Abdullah Öcalan. Les participants avaient continué à scander des slogans durant la déclaration de presse et il était devenu nécessaire de les mettre en garde de ne pas continuer à crier ainsi. Se référant à l’enregistrement de la manifestation, le Gouvernement explique que la déclaration de presse s’était terminée sans intervention des forces de l’ordre. A la fin de la déclaration de presse, le groupe de manifestants avait continué à exalter l’organisation terroriste et son chef. Selon le Gouvernement certains manifestants avaient jeté des pierres sur les forces de l’ordre. C’est pourquoi la police est intervenue pour rétablir l’ordre.

Il ressort du procès-verbal de retranscription de l’enregistrement vidéo du même jour établi par la police que, lors de la lecture de cette déclaration de presse, la foule avait scandé, entre autres, les slogans suivants : « Nous briserons sur votre tête le monde sans Öcalan » (Öcalan’sız dünyayı bașınıza yıkarız) ; « Qu’İmralı soit fermé, liberté pour Öcalan » (İmralı kapansın Öcalan’a özgürlük) ; « Vive le président Apo [Öcalan] » (Biji Serok Apo) ; « Dent pour dent, sang pour sang, nous sommes avec toi Öcalan » (Dișe diș kana kan seninleyiz Öcalan) ; « La jeunesse est le fedaï [1] d’Apo » (Gençlik Apo’nun fedaisidir) ; « La jeunesse est la garantie de la paix » (Gençlik barıșın teminatıdır) ; « Nous ne voulons pas tuer ni être tués » (Ölmek öldürmek istemiyoruz) ; « Non à la guerre » (Savașa hayır) ; « Nous ne voulons pas d’une vie unie » (Birleșik bir yașam istemiyoruz) ; « Nous ne voulons pas vivre sans identité » (Kimliksiz yașamak istemiyoruz).

Le rapport médical du 14 septembre 2003 établi à 13 h 20 par l’hôpital d’Adana indique que le requérant avait sur le temporal droit une ecchymose superficielle et des zones d’œdèmes ainsi que des hyperémies sur les côtes 8 à

A. La plainte pénale déposée par le requérant 10. Le 15 septembre 2003, le requérant déposa une plainte pénale contre les policiers de la direction antiterroriste et les forces d’intervention rapide pour mauvais traitements, coups et blessures, et injures. Dans sa plainte, il disait qu’à la suite de l’intervention des forces de l’ordre pour disperser les participants à la déclaration de presse, les policiers après l’avoir immobilisé, l’avaient frappé à coups de poing et de matraque. Il précisait qu’il avait des ecchymoses sur différentes parties du corps, en particulier, sur les côtes et le côté droit de la tête.

Le rapport médical du 16 septembre 2003, adressé au procureur de la République d’Adana, par l’institut médicolégal d’Adana, indique que le requérant avait sur la poitrine droite des douleurs aigües et une sensibilité. Le médecin demanda que le requérant soit examiné par un spécialiste.

Le rapport médical du 17 septembre 2003 établi par l’institut médicolégal d’Adana indique que le requérant avait des égratignures, ecchymoses et œdèmes sur la région du temporal droit, une zone d’hyperémies sur l’axial droit et sur les côtes 8 à 10, des douleurs aigües sur le côté droit de la poitrine. Le rapport médical précisait que l’examen complémentaire demandé était normal. Le médecin prescrivit au requérant une incapacité de travail de cinq jours.

L’examen médical du nez du requérant effectué le 19 septembre 2003 mit en évidence une déviation et une hypertrophie nasale.

Par une décision du 17 décembre 2003, la préfecture refusa d’autoriser l’ouverture de poursuites pénales contre les policiers en question.

Le 26 décembre 2003, tant le procureur de la République que le requérant contestèrent cette décision devant le tribunal administratif régional d’Adana.

Le 18 février 2004, sur le fondement de l’article 6 § 2 de la loi n o 4483 concernant la procédure relative aux poursuites contre des fonctionnaires, le tribunal administratif régional d’Adana rejeta l’opposition sans en examiner le bien-fondé, au motif qu’il n’y avait pas de voie de recours contre une décision préfectorale de refus d’autoriser des poursuites contre des fonctionnaires prétendument coupables de mauvais traitements.

Le 22 mars 2004, en se référant à la décision du préfet du 17 décembre 2003 et au jugement du tribunal administratif régional d’Adana, le procureur de la République d’Adana rendit une décision de non-lieu à poursuite.

Le 13 avril 2004, le requérant contesta cette décision.

Le 7 mai 2004, constatant que la motivation du parquet était suffisante et détaillée et conforme au contenu du dossier, la cour d’assises de Tarsus confirma l’ordonnance de non-lieu attaquée. Cette décision fut notifiée au requérant le 25 mai 2004. B. L’action pénale engagée contre le requérant devant le tribunal correctionnel d’Adana

Par un acte d’accusation du 15 décembre 2003, le procureur de la République intenta contre dix personnes, dont le requérant, une action pénale pour participation à une manifestation en méconnaissance de la loi n o 2911. Il précisa que la manifestation s’était déroulée sans autorisation. Par ailleurs, lors de la manifestation, des slogans faisant l’apologie d’Abdullah Öcalan avaient été scandés, et des pancartes avaient été arborées par les manifestants. Les manifestants avaient attaqué les policiers par des jets de pierres et des bâtons, l’un des policiers des forces d’intervention rapide avait été blessé à la jambe.

Par un jugement du 23 novembre 2005, tenant compte du mémoire en défense du requérant, du procès-verbal de retranscription de l’enregistrement vidéo ainsi que de l’ensemble des procès-verbaux et du contenu du dossier, le tribunal correctionnel d’Adana acquitta le requérant, ainsi que les autres personnes poursuivies, au motif que ses agissements n’étaient constitutifs d’aucune infraction. Dans ses attendus, le tribunal conclut qu’à la fin de la manifestation, après la sommation de la police, le président de la section locale du DEHAP avait demandé par mégaphone aux participants de se disperser calmement. Cela étant, d’autres individus – dont les noms ne sont pas contenus dans le dossier et qui n’avaient pas pu être identifiés – avaient scandé des slogans ; ils ne s’étaient pas dispersés et ils avaient jeté des pierres sur les forces de l’ordre, causant la blessure d’un policier. Bien que les dirigeants du DEHAP aient demandé aux manifestants de se disperser, ces derniers ne s’étaient pas dispersés immédiatement, mais pour autant les dirigeants du DEHAP n’avaient pas commis de faute et n’avaient pas l’intention de commettre une infraction, conformément à la jurisprudence bien établie de la Cour de cassation en la matière, dans la mesure où il fallait laisser un temps raisonnable aux manifestants pour se disperser.

D’après les éléments du dossier, ce jugement n’a pas fait l’objet d’un pourvoi devant la Cour de cassation. II.

La loi n o 4483 sur la procédure relative à la poursuite des fonctionnaires, entrée en vigueur le 2 décembre 1999, dispose dans son article 9 que les décisions rendues par les organes administratifs compétents sur les demandes d’ouverture d’enquêtes pénales formulées par les parquets et mettant en cause un fonctionnaire sont susceptibles d’opposition dans un délai de dix jours. Les juridictions administratives sont seules compétentes pour connaître de telles oppositions et leurs décisions sont définitives.

Une fois le refus de l’organe d’enquête confirmé par les juges administratifs, les parquets sont liés et ne peuvent que classer l’affaire sans suite. Il s’agit là d’un acte purement formel, qui se limite à entériner la décision définitive de l’organe d’enquête. Dans la pratique, il arrive que les parquets rendent des « ordonnances de non-lieu » à la suite d’un refus d’autoriser la poursuite d’un fonctionnaire. Pareilles ordonnances sont superfétatoires et la voie pénale de l’opposition, théoriquement ouverte contre celles-ci, ne saurait conduire à l’ouverture de poursuites en dépit du refus de l’organe administratif. La position des chambres répressives de la Cour de cassation le confirme (voir, par exemple, les arrêts n o 2006/14865 du 4 octobre 2006, et n o 2006/10703 du 10 mai 2006) : « L’ouverture de poursuites pénales contre des fonctionnaires pour des délits tombant sous le coup de la loi n o 4483 (...) est subordonnée à une « autorisation ». En vertu de l’article 4 de la loi n o 4483, les procureurs de la République saisis d’une plainte ou d’une dénonciation relative à de tels délits (...) doivent demander l’autorisation d’ouvrir une instruction, sans procéder à rien d’autre qu’à l’administration des preuves susceptibles de disparaître (...). Si l’autorisation requise est refusée, le parquet peut prendre une décision de « classement sans suite » de la plainte ou de la dénonciation (...), mais il lui est impossible de rendre une « ordonnance de non-lieu à poursuivre », au sens de l’article 172 du code de procédure pénale (...), vu qu’aucune instruction pénale n’est censée avoir été ouverte auparavant. En cas d’opposition formée contre une telle ordonnance, l’instance répressive appelée à en connaître contrevient à la loi si elle statue sur le bien-fondé du recours au lieu de conclure à un « classement sans suite » (...) »

Jusqu’à la promulgation de la loi d’amendement n o 4778, le 2 janvier 2003, la procédure susmentionnée s’appliquait à toute forme de délit commis dans l’exercice d’une fonction publique, à l’exception des cas de flagrant délit passibles de peines de prison ferme. Depuis cette date, la poursuite des mauvais traitements (article 243 de l’ancien code pénal et articles 94 et 95 du nouveau code pénal du 26 septembre 2004) et des recours excessifs à la force (article 245 de l’ancien code pénal et article 256 du nouveau code pénal) par des agents de l’Etat est exclue du champ d’application de la loi n o 4483 ( Çamçı et autres c. Turquie , n o 25172/02, §§ 21 ‑ 22, 24 février 2009).

Depuis la promulgation de la loi d’amendement n o 4778, le 2 janvier 2003, l’instruction de tels actes relève du droit commun, donc de la compétence des procureurs de la République. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le Gouvernement explique que le requérant fait valoir que la police lui aurait cassé une côte. Toutefois, le requérant n’étaye pas son allégation, et le rapport médical du 19 septembre 2003 établi par le centre médical de Sistem Tıp Merkezi ne confirme pas cette allégation du requérant.

En se fondant sur l’enregistrement vidéo de la manifestation qu’il présente à la Cour, le Gouvernement déclare que les forces de l’ordre ne sont pas intervenues durant la déclaration de la presse. Ils ont attendu la fin de la déclaration de presse puis ils ont sommé le groupe de manifestants de se disperser pour éviter la survenance de tout incident. Le Gouvernement soutient, à la lumière de l’affaire Çiloğlu et autres c. Turquie (n o 73333/01, § 28, 6 mars 2007), que les faits de l’espèce ne sont pas couverts par l’article 3 de la Convention.

Le requérant réitère ses allégations. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, lorsqu’un individu se trouve privé de sa liberté ou, plus généralement, se trouve confronté à des agents des forces de l’ordre, l’utilisation à son égard de la force physique alors qu’elle n’est pas rendue nécessaire par son comportement porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l’article 3 (voir, parmi d’autres, R.L. et M.-J.D. c. France , n o 44568/98, § 61, 19 mai 2004, Gülizar Tuncer c. Turquie , n o 23708/05, § 29, 21 septembre 2010, Umar Karatepe c. Turquie , n o 20502/05, § 57, 12 octobre 2010, et Timtik c. Turquie , n o 12503/06, § 47, 9 novembre 2010).

La Cour constate qu’à la suite de la manifestation litigieuse, le requérant après avoir été arrêté par la police, a été examiné par différents médecins. Il ressort des différents rapports médicaux (paragraphes 9, 11, 12 et 13 ci-dessus) que le requérant avait des ecchymoses, des hyperémies, des douleurs ainsi qu’une hypertrophie nasale. Par ailleurs, selon le rapport médical du 17 septembre 2003, établi par l’institut médicolégal, le requérant s’est vu reconnaître une incapacité de travail de cinq jours. En tenant compte des constats indiqués dans ces différents rapports médicaux, établis juste après l’incident litigieux, la Cour considère que les traitements dont le requérant a été victime tombent sous le coup de l’article 3 de la Convention.

Dès lors, il appartient à la Cour de rechercher si la force utilisée était, en l’espèce, proportionnée. A cet égard, la Cour attache une importance particulière aux lésions ou séquelles qui ont été occasionnées et aux circonstances dans lesquelles elles l’ont été ( R.L. et M.-J.D. , précité, § 68, et Gülizar Tuncer , précité, § 31).

La Cour constate que ni la préfecture (paragraphe 14 ci-dessus) ni le procureur de la République (paragraphe 17 ci-dessus) n’expliquent si le requérant aurait jeté des pierres sur les policiers ou s’en serait pris à eux physiquement. En effet, il ressort du jugement du tribunal correctionnel d’Adana du 23 novembre 2005 qu’un policier a été blessé à la fin de la manifestation, à cause de pierres jetées par d’autres individus qui ne s’étaient pas dispersés. Or, ces individus, auteurs de ces jets de pierres, n’ont pas été identifiés, d’ailleurs leurs noms ne figurent pas dans le dossier de l’enquête pénale (paragraphe 21 ci-dessus). De plus, il n’est pas non plus établi que le requérant s’en soit pris physiquement ou violemment aux policiers. En tout état de cause, rien n’indique dans les faits de l’espèce que le requérant ait fait preuve d’une agressivité telle qu’il n’eût pu être maîtrisé que par le recours à la force ( Kop , précité, § 33). A cet égard, à supposer même que le comportement du requérant ait pu justifier un recours à la force, la Cour réitère que la dispersion d’un rassemblement ne saurait suffire en soi à expliquer la gravité de coups portés au corps, au visage ou à la tête d’un participant au rassemblement en question ( Güler c. Turquie , n o 49391/99, § 46, 10 janvier 2006, et Zülcihan Șahin et autres c. Turquie , n o 53147/99, § 54, 3 février 2005).

Partant, la Cour estime que le procureur de la République n’a pas établi que la force utilisée par la police pour immobiliser le requérant était proportionnée à la prétendue force employée par celui-ci. Elle constate que les autorités nationales n’ont pas indiqué les circonstances exactes dans lesquelles le requérant a reçu des coups et qu’elles n’ont donné aucun élément factuel précis permettant de vérifier la proportionnalité de la force utilisée par les policiers contre l’intéressé ( Timtik , précité, § 51). Dans ce contexte, la Cour relève qu’il est surprenant de noter qu’une demande a été adressée au préfet afin d’autoriser l’ouverture de poursuites pénales contre les policiers incriminés alors que depuis l’entrée en vigueur de la loi d’amendement n o 4778, le 2 janvier 2003, les poursuites des mauvais traitements et de recours excessifs à la force par des agents de l’Etat relève du droit commun. En effet, dans les circonstances de l’espèce, les faits et les actes litigieux s’étant déroulés le 14 septembre 2003, l’instruction relevait de la compétence des procureurs de la République (paragraphe 25 ci-dessus) et non pas de l’ancienne loi n o 4778. Cette méconnaissance de l’amendement à loi n o 4778 a empêché d’établir les circonstances exactes dans lesquelles le requérant a subi des mauvais traitements.

Eu égard aux constats qui viennent d’être opérés ainsi qu’aux rapports médicaux présentés par le requérant, la Cour estime que les explications du Gouvernement quant au recours à la force en cause ne se fondent pas sur des arguments convaincants ni sur une enquête menée par les juridictions nationales (voir, mutatis mutandis , Đurđević c. Croatie , n o 52442/09, § 95, 19 juillet 2011). Par conséquent, la force employée en l’espèce a été excessive et injustifiée au vu des circonstances.

Cet usage de la force a eu pour conséquence des lésions qui ont incontestablement causé au requérant une souffrance d’une nature telle qu’elle s’analyse en un traitement inhumain dont l’Etat porte la responsabilité.

Il s’ensuit qu’il y a eu violation du volet matériel de l’article 3 de la Convention. II.

Eu égard à la formulation des griefs du requérant, la Cour décide d’examiner ces griefs uniquement sous l’angle de l’article 11 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. (...) »

Le Gouvernement conteste cette thèse. Il soutient qu’il n’y a pas eu ingérence dans la liberté d’association pacifique du requérant dans la mesure où il a pu participer à la manifestation au cours de laquelle devait se tenir la déclaration de presse. Il fait valoir que cette manifestation s’est déroulée sans que la police ne l’interrompe. A titre subsidiaire, le Gouvernement explique que l’intervention de la police par la suite était justifiée au sens de l’article 11 § 2 de la Convention pour mettre un terme aux jets de pierres qui lui visaient ainsi que pour assurer l’évacuation de la place où s’était déroulée la manifestation.

Le requérant réitère ses allégations.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

Toutefois, la Cour constate d’emblée, à l’instar du Gouvernement, que le requérant a pu assister à la manifestation litigieuse au cours de laquelle la déclaration à la presse à été faite. Partant, même en considérant que le traitement infligé au requérant avait eu lieu pendant la manifestation et à supposer même que ce traitement disproportionné puisse avoir un effet dissuasif sur la liberté de manifester au sens de l’article 11 de la Convention, la Cour estime que la question juridique principale posée par la présente requête consiste à savoir si le requérant a subi des mauvais traitements en raison de l’intervention des forces de l’ordre à la fin de la manifestation litigieuse. Eu égard à sa conclusion relative à l’article 3 de la Convention (paragraphe 41 ci-dessus), la Cour estime qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur le grief que le requérant formule, en l’espèce, sous l’angle de l’article 11 de la Convention (voir, entre autres, Sadak et autres c. Turquie , n os 29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 73, CEDH 2001 ‑ VIII, Bukta et autres c. Hongrie , n o 25691/04, § 41, CEDH 2007 ‑ III, et Ulusoy et autres c. Turquie , n o 34797/03, § 59, 3 mai 2007). III.

Le requérant réclame 30 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 30 000 EUR pour le préjudice moral résulté pour lui des mauvais traitements qu’il a subis.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour constate que le requérant n’étaye aucunement le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 9 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 80 EUR pour les frais de signification (dépense non justifiée) ainsi que 150 [2] livres turques (TRL) et 60 [3] TRL pour les frais de traduction acquittés respectivement le 23 juillet 2010 et le 2 mars 2011 (factures à l’appui). Il réclame également 4 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour qu’il détaille ainsi : huit heures de travail au taux horaire de 500 EUR. Il n’étaye aucunement cette prétention.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 106 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation matérielle de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 11 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i) 9 000 EUR (neuf mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 106 EUR (cent six euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 novembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente [1] . Fedayin (pluriel de fedaï, en arabe) : « qui se sacrifie ». [2] . Soit environ 76 EUR [3] . Soit environ 30 EUR