SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL MESC TURCIA (solicitarea nr. 14030/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 decembrie 2011 DEFINITIVF 13/03/2012 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Mesci c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta, Danutė Jočienė, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Ișil Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 22 noiembrie 2011, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o hotărâre (n 14030/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Iș A fost reprezentată de agentul său. Recurenta se plângea de o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. La 17 decembrie 2008, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Întrucât art. 29 alineatul (3) din Convenția în vigoare la momentul respectiv, se hotărîse, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitatea și la fondul cauzei. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANCES DE LA L În august 1996, Hotărârea Generală Drumuri Naționale (inclusiv Administrația) a luat în posesie terenul care aparține reclamantei în vederea construirii unei autostrăzi. La 30 ianuarie 2004, reclamanta sesizează instanța de mare instanță din Izmir cu privire la o acțiune în despăgubire din cauza exproprierii de facto În memoriul său în apărare, administrația susținea că, între 1996 și 1998, ea luase efectiv decizia de a expulza terenul respectiv, dar că nu i-a fost posibil să determine adresa reclamantei, ceea ce ar fi împiedicat să notifice instanței competente procesul-verbal care conținea decizia de expropriere, indicarea locației terenului său și suma de competență stabilită de o comisie de experți a administrației. Prin hotărârea din 20 mai 2004, tribunalul a acordat recurentei câștig de cauză și i-a acordat suma de 166 216 de lire turce (TRY, adică aproximativ 88 398 EUR) pentru exproprierea de facto a terenului său, însoțită de dobânzi la rata legală începând cu data de la care a fost introdusă instanța. În schimb, terenul a fost înscris pe registrul funciar în numele Trezoreriei. 10. Prin hotărârea din 10 februarie 2005, notificată recurentei la 2 martie 2005, Curtea de Casație a confirmat hotărârea instanței de primă instanță. 11. La 23 martie 2007, administrația a plătit reclamantei suma de 257 880 TRY (aproximativ 138 170 EUR). Pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta reieșind mai întâi o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăii sale, reproșând administraiei că și-a ocupat teritoriul timp de ani de zile, fără ca o decizie de expropriere în mod corespunzător să fi fost luată. În ceea ce privește art. 46 din Constituție, Comisia se plânge, de asemenea, de neaplicarea la creanța sa a ratei maxime a dobânzii moratorii aplicabile datoriilor publice și contestă, de asemenea, aprecierea instanțelor interne din legislația națională și soluția reținută de acestea în cauza sa. Cu privire la neobosirea căilor de atac interne 13. Guvernanța exclude neobosirea căilor de atac interne [art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție], care îi reproșează recurentei că nu a intentat, în temeiul articolului 14 din Legea privind exproprierea, o acțiune în anulare a actului de expropriere în termen de o lună de la data la care a fost informată cu privire la exproprierea în cauză. 14. Curtea reamintește că a respins o astfel de excepție în cauza Șat c. Turcia 34993/05, §§ 13-15, 14 iunie 2011. Prin urmare, excepția guvernului nu poate fi reținută. În termen de șase luni 16. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze dacă recurenta poate trece pentru a fi îndeplinit regula respectării termenului de șase luni prevăzută la art. 35 alineatul (1) din Convenție (șat , citată anterior, §§ 16-18, Özp Comisia observă că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18. Curtea observă că, potrivit constatărilor instanțelor naționale, administrația ocupase terenul reclamantei fără ca o procedură de expropriere în mod corespunzător să fi fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, se poate acorda despăgubiri pentru expropriere, în schimbul înscrierii în registru a bunurilor în cauză în numele Trezoreriei. Curtea observă, de asemenea, că tribunalele interne au considerat că rata dobânzii aplicabilă creanței recurentei era rata legală și nu rata maximă aplicabilă datoriilor publice prevăzută la art. 46 din Constituție. Prin urmare, Comisia consideră că, în măsura în care recurenta se plânge de practica de legalizare și de interpretare a legislației naționale de către instanțele interne care au avut drept consecință neaplicarea la creanța sa a ratei maxime aplicabile datoriilor publice, și anume aplicarea acestei rate fiind rezervată exproprierilor formale, aceasta ar fi trebuit să își depună cererea în fața Curții în termen de șase luni de la data notificării deciziei definitive, și anume la 2 martie 2005. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. II. privind VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 19. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de perioada lungă în care administrația ar fi omis să execute plata în instanță care i-a fost acordată printr-o hotărâre care a devenit definitivă. 20. Guvernul combate teza reclamantei. Cu privire la admisibilitatea 21. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Curtea constată într-adevăr că acesta nu se confruntă cu niciun temei juridic. Pe fond 22. Curtea a ajuns, în numeroase cauze care ridică probleme similare celor din speță, la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de exemplu, Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, CEDH 2002 III, Romachov c. Ucraina, nr. 67534/01, 27 iulie 2004 și Kuzu c. Turcia 13062/03, 17 ianuarie 2006). Ea nu vede nimic în prezenta cauză care să poată fi exclus din această concluzie. 23. Într-adevăr, Comisia constată că hotărârea Curții de Casație a devenit definitivă la 10 februarie 2005, că aceaceasta a fost executată de autorități numai la 23 martie 2007 și că a necesitat administrației aproximativ douăzeci și patru de luni pentru a executa. Desigur, se poate admite că o administrație ar putea avea nevoie de un anumit interval de timp înainte de a efectua o plată. Cu toate acestea, acest interval de timp nu ar trebui să depășească un termen rezonabil ( Akc. Turcia, n 27150/02, § 26, 31 iulie 2007). În speță, Curtea consideră că, având în vedere jurisprudența Curții în această privință, termenul din care se face trimitere nu poate fi considerat rezonabil (ibidem 24. Prin urmare, Curtea consideră că autoritățile naționale, prin faptul că au omis să se conformeze într-un termen rezonabil hotărârilor judecătorești care au devenit definitive, au privat parțial dispozițiile articolului 1 din convenție de efectul lor util. 25. Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestui articol. III. 194 TRY (și anume 67 500 EUR) pentru daune materiale și 10 000 TRY (și anume 4 600 EUR) pentru daune morale. 27. Guvernul invită Curtea să respingă aceste pretenții pe care le consideră excesive și neîntemeiate. El susține că reclamanta nu a demonstrat că a suferit un prejudiciu și că acordarea unei satisfacții echitabile ar constitui o îmbogățire nejustificată. 28. În schimb, Curtea consideră că, din cauza incertitudinii cu privire la data plății, un prejudiciu moral cert care nu este compensat suficient de constatarea încălcării. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, recurenta, fără a prezenta nicio dovadă justificativă, solicită 20 000 TRY (aproximativ 10 000 EUR) pentru onorariile de avocat. 31. Guvernul solicită Curții să acorde nicio sumă în acest sens, în măsura în care reclamanta nu își justifică pretențiile. 32. Având în vedere lipsa oricărei justificări, Curtea respinge cererea recurentei. Interese moratorii 33. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii pe care o acordă facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă în ceea ce privește hotărârea pronunțată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție și inadmisibilă în ceea ce privește surplusul A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 400 EUR (două mii patru sute de euro) pentru daune morale, sumă care trebuie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 decembrie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Modululer Președinte
DEUXIÈME SECTION
MESCİ c. TURQUIE
(Requête n
o
14030/06)
ARRÊT
13 décembre 2011
13/03/2012
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Mesci c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Isabelle Berro-Lefèvre,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 novembre 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
14030/06) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Ișıl Mesci («
la requérante
»), a saisi la Cour le 21 mars 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
La requérante se plaignait d’une violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1.
4.
Le 17 décembre 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permettait l’article 29 § 3 de la Convention en vigueur à l’époque, il avait en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
5.
La requérante est née en 1966 et réside à Istanbul.
6.
En août 1996, la direction générale des routes nationales («
l’administration
») prit possession du terrain appartenant à la requérante en vue de la construction d’une autoroute.
7.
Le 30 janvier 2004, la requérante saisit le tribunal de grande instance d’Izmir d’une action en dommages et intérêts pour cause d’expropriation
de facto
.
8.
Dans son mémoire en défense, l’administration soutenait que, entre 1996 et 1998, elle avait effectivement pris la décision d’exproprier le terrain en cause, mais qu’il ne lui avait pas été possible de déterminer l’adresse de la requérante, ce qui l’aurait empêchée de notifier à l’intéressée le procès-verbal contenant la décision d’expropriation, l’indication de l’emplacement de son terrain et le montant de l’indemnité fixée par une commission d’experts de l’administration.
9.
Par un jugement du 20 mai 2004, le tribunal donna gain de cause à la requérante et lui alloua la somme de 166
216 livres turques (TRY, soit environ 88
398
euros (EUR)) pour l’expropriation
de facto
de son terrain, assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date d’introduction de l’instance. En contrepartie, le terrain fut inscrit sur le registre foncier au nom du Trésor.
Les parties firent appel de ce jugement.
10.
Par un arrêt du 10 février 2005, notifié à la requérante le 2 mars 2005, la Cour de cassation confirma le jugement de la juridiction de première instance.
11.
Le 23 mars 2007, l’administration paya à la requérante la somme de 257
880
TRY (soit environ 138
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
12.
Sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante dénonce d’abord une atteinte à son droit au respect de ses biens, reprochant à l’administration d’avoir occupé son terrain pendant de longues années sans qu’une décision d’expropriation en bonne et due forme eût été prise. Se référant à l’article 46 de la Constitution, elle se plaint également de la non-application à sa créance du taux des intérêts moratoires maximum applicable aux dettes publiques. Elle conteste en outre l’appréciation faite par les juridictions internes de la législation nationale et la solution retenue par celles-ci dans son affaire.
Sur la recevabilité
1.
Sur le non-épuisement des voies de recours internes
13.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes (article 35 §§ 1 et 4 de la Convention), reprochant à la requérante de ne pas avoir intenté, sur le fondement de l’article 14 de la loi sur l’expropriation, une action en annulation de l’acte d’expropriation dans un délai d’un mois à compter de la date à laquelle elle a été informée de l’expropriation en question.
14.
La requérante conteste cette exception du Gouvernement.
15.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté une telle exception dans l’affaire
Șat c. Turquie
(n
o
34993/05, §§ 13-15, 14 juin 2011). Dès lors, l’exception du
Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Sur le délai de six mois
16.
Cela étant, la Cour doit rechercher si la requérante peut passer pour avoir satisfait à la règle du respect du délai de six mois prévu à l’article 35 §
1 de la Convention (
Șat
, précité, §§ 16-18,
Özpınar c. Turquie
, n
o
20999/04, § 34, 19 octobre 2010,
Belaousof et autres c. Grèce
, n
o
66296/01, § 38, 27 mai 2004, et
Walker c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
17.
Elle note que l’intéressée se plaint d’avoir perdu son terrain sans que la procédure d’expropriation légale eût été respectée et de n’avoir pas vu appliquer à sa créance le taux des intérêts moratoires maximum applicable aux dettes publiques prévu à l’article 46 de la Constitution, et qu’elle critique en outre l’appréciation faite par les juridictions internes de la législation nationale et la solution retenue par celles-ci.
18.
La Cour observe que, selon le constat des juridictions nationales, l’administration avait occupé le terrain de la requérante sans qu’une procédure d’expropriation en bonne et due forme eût été mise en œuvre dans les conditions prévues par la loi. En conséquence, l’intéressée s’est vu octroyer des dommages et intérêts pour expropriation de fait, en contrepartie de l’inscription foncière du bien en cause au nom du Trésor. La Cour observe également que les tribunaux internes ont considéré que le taux d’intérêt applicable à la créance de la requérante était le taux légal – et non le taux maximum applicable aux dettes publiques prévu à l’article 46 de la Constitution. Dès lors, elle estime que, pour autant que la requérante se plaint de la pratique de l’expropriation de fait et de l’interprétation de la législation nationale faite par les tribunaux internes ayant eu pour conséquence la non-application à sa créance du taux maximum applicable aux dettes publiques – l’application de ce taux étant réservée aux expropriations formelles –, elle aurait dû introduire sa requête devant la Cour dans un délai de six mois à partir de la date de la notification de la décision définitive, à savoir le 2 mars 2005. Or l’intéressée n’a introduit sa requête que le 21 mars 2006. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
19.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la longue période pendant laquelle l’administration aurait omis d’exécuter le paiement de l’indemnité qui lui avait été accordée par une décision de justice devenue définitive.
20.
Le Gouvernement combat la thèse de la requérante.
A.
Sur la recevabilité
21.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celui-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
22.
La Cour a conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de l’espèce, à la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir, par exemple,
Bourdov c. Russie
, n
o
‑
III,
Romachov c. Ukraine
, n
o
67534/01, 27 juillet 2004, et
Kuzu c.
Turquie
,
n
o
13062/03, 17 janvier 2006). Elle ne voit rien dans la présente affaire qui puisse l’écarter de pareille conclusion.
23.
En effet, elle observe que l’arrêt de la Cour de cassation est devenu définitif le 10 février 2005, qu’il n’a été exécuté par les autorités que le 23
mars 2007 et qu’il a donc fallu à l’administration environ vingt-quatre mois pour l’exécuter. Certes, l’on peut admettre qu’une administration puisse avoir besoin d’un certain laps de temps avant de procéder à un paiement
; ce laps de temps ne devrait cependant pas dépasser un délai raisonnable (
Ak c. Turquie
, n
o
27150/02, § 26, 31 juillet 2007). En l’espèce, la Cour estime que, compte tenu de la jurisprudence de la Cour en la matière, le délai d’inexécution en question ne peut être considéré comme étant raisonnable (
ibidem
).
24.
Par conséquent, la Cour estime que les autorités nationales, en omettant de se conformer dans un délai raisonnable aux décisions de justice devenues définitives, ont partiellement privé les dispositions de l’article
6
§
1 de la Convention de leur effet utile.
25.
Dès lors, il y a eu violation de cet article.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
A.
Dommage
26.
La requérante réclame 146
194 TRY (soit 67
500 EUR) pour dommage matériel et 10
000 TRY (soit 4
600 EUR) pour dommage moral.
27.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces prétentions qu’il juge excessives et dépourvues de fondement. Il avance que la requérante n’a pas démontré avoir subi un dommage et que l’octroi d’une satisfaction équitable constituerait un enrichissement non justifié.
28.
La Cour, n’apercevant pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, rejette cette demande.
29.
En revanche, elle estime que l’intéressée a subi, du fait de l’incertitude quant à la date du paiement, un préjudice moral certain qui n’est pas suffisamment compensé par le constat de violation. Statuant en équité, elle décide d’octroyer 2
400 EUR à la requérante à ce titre.
B.
Frais et dépens
30.
En ce qui concerne les frais et dépens, la requérante, sans présenter aucune pièce justificative, sollicite 20
000 TRY (soit environ 10
000
EUR) pour les honoraires d’avocat.
31.
Le Gouvernement demande à la Cour de n’accorder aucune somme à ce titre dans la mesure où la requérante ne justifie pas ses prétentions.
32.
Compte tenu de l’absence de tout justificatif, la Cour rejette la demande de la requérante.
C.
Intérêts moratoires
33.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 §
2 de la Convention, 2
400 EUR (deux mille quatre cents euros) pour dommage moral, somme à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 décembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente