Decizia nr. 3310/06, de către Ashot POGHOSYAN și alții împotriva Armenia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 15 noiembrie 2011 ca Cameră compusă din: Josep Casadevell, Președintele, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 16 ianuarie 2006, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 10 septembrie 2010, care solicită Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Ashot Poghosyan, dl Tigran Poghosyan, dna Marine Poghosyan și dna Anahit Melkonyan sunt cetățeni armeni născuți în 1951, 1974, 1976 și, respectiv, 1953 și locuiesc în Erevan. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl Grigoryan, avocat practicant în Erevan. Guvernul armenian (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dl Kostanyan, reprezentant al Republicii Armenia la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au deținut în comun un apartament care a măsurat 41.05 mp și a fost situat la 15 Byuzand Street, Yerevan. La 1 august 2002, Guvernul a adoptat Decretul nr. 1151-N, care aprobă zonele de expropriare ale imobilului situat în limitele administrative ale districtului Kentron din Yerevan care urmează să fie luate pentru nevoile de stat în scopuri de planificare a orașului, având o suprafață totală de 345 000 mp. m. Byuzand Street a fost listat ca una dintre străzile care se încadrează în aceste zone de expropriare. Prin scrisoarea din 25 ianuarie 2005, o societate privată care acționează în numele statului, Vizkon Ltd, a informat reclamantul Ashot Poghosyan (denumit în continuare primul reclamant) că casa sa era situată într-o zonă de expropriare și trebuia luată pentru nevoile de stat în scopul implementării proiectelor de planificare a orașului în temeiul decretului guvernamental nr. 1151-N. Vizkon Ltd a solicitat, de asemenea, primului reclamant să permită o evaluare a proprietății sale. La 8 februarie 2005, Vizkon Ltd a inițiat o procedură în numele statului împotriva primului reclamant, încercând să-l oblige să permită o evaluare a casei sale și să semneze un acord privind luarea proprietății sale pentru nevoile statului pe baza rezultatelor acestei evaluări și să-l expulze pe el și pe familia sa. Se pare că, la 21 februarie 2005, casa reclamanților a fost evaluată de o organizație de evaluare licențiată la 13,900 de dolari americani (USD). La o dată neespecificată, Vizkon Ltd și-a completat cererea inițială prin instituirea unei proceduri în numele statului împotriva tuturor reclamanților, încercând să le oblige să semneze un acord privind luarea proprietăților pentru nevoile statului și să le expulze. La 23 martie 2005, Curtea de District Kentron și Nork-Marash din Yerevan a acordat cererea, ordonând reclamanților să semneze acordul pentru suma totală de 13 900 USD și să fie evacuate. 10. La 6 aprilie 2005, reclamanții au depus un recurs pe care l-au completat la 25 aprilie 2005. 11. La 3 iunie 2005, Curtea Civilă de Apel a acordat cererea Vizkon Ltd la apel. 12. La 17 iunie 2005, reclamanții au depus un recurs asupra punctelor de drept pe care le-au completat într-o dată neespecificată. În apelul lor, au susținut, printre altele, că privarea proprietăților lor a fost încălcarea articolului 28 din Constituție. 13. La 18 iulie 2005, Curtea de Casație a respins apelul reclamanților. Legea internă relevantă 14. Pentru un rezumat al dispozițiilor interne relevante, consultați hotărârea în cazul Minasyan și Semerjyan c. Armenia (n. 27651/05, §§ 23-35, 23 iunie 2009). Reclamanții se plâng de privarea apartamentului lor și au invocat articolele 6 și 8 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că plângerea lor este examinată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.” 17. Guvernul a informat Curtea, prin scrisoarea din 10 septembrie 2010, că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cererea, și a solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. „... Guvernul dorește să exprese, prin intermediul declarației unilaterale, recunoașterea privației de bunuri ale reclamanților care nu respectă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 [la] Convenția. În aceste circumstanțe și având în vedere faptele specifice ale cauzei, Guvernul declară că propune să plătească în comun 45 000 de euro reclamanților. Guvernul consideră această declarație rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții. Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, vor fi eliberate de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Suma va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din [Convenție]. În cazul în care nu a plătit suma în termenul de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadelor implicite plus trei puncte procentuale. ... În consecință, Guvernul consideră că circumstanțele cererii de mai sus pot duce la concluzia prevăzută la articolul § 1 litera (c) din Convenție, astfel că nu mai este justificat continuarea examinării cererii în lumina declarației unilaterale a Guvernului.” 19. Într-o scrisoare din 26 octombrie 2010, reclamanții au exprimat opinia că, în primul rând, suma menționată în declarația guvernului era neacceptabil de scăzută având în vedere locația apartamentului expropriat. În al doilea rând, deoarece apartamentul lor era o clădire separată de un etaj, ei au beneficiat de un drept nereglementat în temeiul Codului Civil pentru a utiliza parcela subjacente a terenurilor de măsurare a 60 mp. Cu toate acestea, suma oferită de Guvern nu a acoperit în niciun fel pierderea dreptului lor de a utiliza acest teren. Cantitatea acestei pierderi ar fi trebuit să fie calculată și adăugată la valoarea apartamentului lor. În al treilea rând, a existat o dezacord între părți cu privire la faptele cazului, mai specific, domeniul de aplicare al bunurilor lor. Potrivit Guvernului, bunurile lor includeau doar apartamentul expropriat, în timp ce au susținut că posesia lor includea, de asemenea, dreptul de a utiliza suprafața de teren menționată mai sus. 20. Curtea observă la început că părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluții prietenoase ale cauzei. Reafirmă că, în conformitate cu art. 38 § 2 din Convenție, negocierile de aprobare prietenoasă sunt confidențiale și că art. 62 § 2 din Regulamentul Curții prevede în continuare că nicio comunicare scrisă sau orală și nici o ofertă sau concesiune făcută în cadrul încercării de a asigura o soluție prietenoasă nu pot fi menționate sau invocate în proceduri litigioase (a se vedea Meriakri c. Moldova) (Striking out), nr. 53487/99, § 28, 1 martie 2005). Prin urmare, Curtea va continua pe baza declarației unilaterale a Guvernului și a observațiilor părților prezentate în afara cadrului negocierilor de soluționare prietenoasă și va lua în considerare declarațiile părților făcute în contextul explorării posibilităților de soluționare prietenoasă a cazului și motivele pentru care părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluții prietenoase (a se vedea Sediul Nitschke v. Suedia , nr. 6301/05, § 36, 27 septembrie 2007). 21. Curtea subliniază că art. 37 din Convenție prevede că poate în orice etapă a procedurii să decidă decizia de a elimina o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. (c) permite Curtea, în special, să scoată din listă un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 22. De asemenea, aceasta remarcă că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului. 23. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03). 24. Curtea a stabilit deja, într-un caz împotriva Armeniai, natura și extinderea obligațiilor care i se impun statului contestat în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește privarea de proprietăți în centrul Erevan în scopul punerii în aplicare a proiectelor de planificare a orașului în temeiul decretului guvernamental nr. 1151-N (a se vedea Minasyan și Semerjyan, citat mai sus, §§ 69-72). Prin urmare, Curtea consideră că natura și valoarea soluției propuse, adică plata de 45.000 EUR în comun pentru solicitanți, este în conformitate cu principiile stabilite și cu suma atribuită în hotărârea justă a satisfacției în cazul În ceea ce privește apartamentul reclamanților, Minasyan și Semerjyan (și doar satisfacția), nr. 27651/05, § 17-21, 7 iunie 2011). 25. În ceea ce privește argumentele reclamanților privind parcela de teren subjacente, Curtea constată că reclamanții nu au susținut această chestiune nici în fața instanțelor interne, nici în cererea acestora în fața Curții. Astfel, parcela de teren în cauză nu a fost niciodată obiectul prezentului litigiu, fie la nivel intern, fie la nivelul Curții. Prima dată când reclamanții au solicitat orice drept, inclusiv compensare, în ceea ce privește această parcelă de teren a fost în observațiile lor și doar cererea de satisfacție prezentată la 16 noiembrie 2007. Prin urmare, Curtea consideră că presupusul dezacord cu privire la faptele depășește clar domeniul de aplicare al prezentei cereri și nu afectează principalele chestiuni examinate în ea. În plus, nu are competența de a examina această plângere pentru faptul că nu scapă de căile de recurs interne și pentru a respecta termenele de șase luni. 26. Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația guvernului, precum și cuantumul compensației propuse de Curtea consideră rezonabile în circumstanțele cauzei, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). 27. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența existentă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (articolul § 1 din amenda 28. În ceea ce privește problema punerii în aplicare a declarației guvernamentale, Curtea subliniază că prezenta hotărâre nu aduce atingere unei decizii pe care le-ar putea lua, în caz de nerespectare de către Guvern a angajamentelor sale, pentru a restabili prezenta cerere la lista cazurilor în temeiul articolului 37 § 2 din Convenție (a se vedea E.G. c. Polonia (dec.), nr. 50425/99, § 29, CEDH 2008-... (extracte)). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; de a elimina aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului
Application no. 3310/06
by Ashot POGHOSYAN and Others
against Armenia
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 15
November 2011 as a Chamber composed of:
Josep Casadevall,
President,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos,
judges,
and Santiago Quesada,
Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 16 January 2006,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 10 September 2010 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicants, Mr Ashot Poghosyan, Mr Tigran Poghosyan, Ms
Marine
Poghosyan and Ms Anahit Melkonyan, are Armenian nationals who were born in 1951, 1974, 1976 and 1953 respectively and live in Yerevan. They were represented before the Court by Mr
V.
Grigoryan, a lawyer practising in Yerevan. The Armenian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr
G.
Kostanyan, Representative of the Republic of
Armenia at the European Court of Human Rights.
A.
The circumstances of the case
2.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
3.
The applicants jointly owned a flat which measured 41.05 sq. m. and was situated at 15 Byuzand Street, Yerevan.
4.
On 1 August 2002 the Government adopted Decree no. 1151-N, approving the expropriation zones of the real estate situated within the administrative boundaries of the Kentron District of Yerevan to be taken for State needs for town-planning purposes, having a total area of 345,000
sq.
m. Byuzand Street was listed as one of the streets falling within such expropriation zones.
5.
By a letter of 25 January 2005 a private company acting on behalf of the State, Vizkon Ltd, informed the applicant Ashot Poghosyan (hereafter, the first applicant) that his house was situated within an expropriation zone and was to be taken for State needs for the purposes of implementation of town-planning projects under the Government Decree no. 1151-N. Vizkon Ltd also requested the first applicant to allow a valuation of his property.
6.
On 8 February 2005 Vizkon Ltd instituted proceedings on behalf of the State against the first applicant, seeking to oblige him to allow a valuation of his house and sign an agreement on the taking of his property for State needs based on the results of such valuation, and to evict him and his family.
7.
It appears that on 21 February 2005 the applicants’ house was valued by a licensed valuation organisation at 13,900 United States dollars (USD).
8.
On an unspecified date Vizkon Ltd supplemented its initial claim by instituting proceedings on behalf of the State against all the applicants, seeking to oblige them to sign an agreement on the taking of their property for State needs and to evict them.
9.
On 23 March 2005 the Kentron and Nork-Marash District Court of Yerevan granted the claim, ordering the applicants to sign the agreement for the total amount of USD 13,900 and that they be evicted.
10.
On 6 April 2005 the applicants lodged an appeal which they supplemented on 25 April 2005.
11.
On 3 June 2005 the Civil Court of Appeal granted the claim of Vizkon Ltd upon appeal.
12.
On 17 June 2005 the applicants lodged an appeal on points of law which they supplemented on an unspecified date. In their appeal, they argued,
inter alia
, that the deprivation of their property was in violation of Article 28 of the Constitution.
13.
On 18 July 2005 the Court of Cassation dismissed the applicants’ appeal.
B.
Relevant domestic law
14.
For a summary of the relevant domestic provisions see the judgment in the case of
Minasyan and Semerjyan v. Armenia
(no. 27651/05, §§ 23-35, 23 June 2009).
15.
The applicants complained that the deprivation of their flat was in violation of the guarantees of Articles 6 and 8 of the Convention and Article
1 of Protocol No. 1.
16.
The applicants complained about the deprivation of their flat and invoked Articles 6 and 8 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. The Court considers that their complaint falls to be examined under Article
1 of Protocol No. 1 which, in so far as relevant, provides as follows:
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.”
17.
Following unsuccessful friendly settlement negotiations the Government informed the Court, by letter dated 10 September 2010, that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
18.
The declaration provided as follows:
“...the Government hereby wish to express – by way of the unilateral declaration –
its acknowledgement of the deprivation of the applicants’ possessions not in compliance with the requirements of Article 1 of Protocol No. 1
[to] the Convention.
In these circumstances, and having regard to the particular facts of the case, the Government, declare that they offer to pay 45,000 Euros jointly to the applicants. The Government consider this declaration to be reasonable in the light of the Court’s case law.
The sum referred to above, that is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be free of any taxes that may be applicable. The sum will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the [Convention]. In the event of failure to pay the sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default periods plus three percentage points.
...
Consequently, the Government are of the opinion that the circumstances of the above application may lead to the conclusion set out in sub-paragraph (c) of Article
37
1.of the Convention, thus that it is no longer justified to continue the examination of the application in the light of the Government’s unilateral declaration.”
19.
In a letter of 26 October 2010 the applicants expressed the view that, firstly, the sum mentioned in the Government’s declaration was unacceptably low given the location of the expropriated flat. Secondly, since their flat was a separate one-storey building, they enjoyed an unrestricted right under the Civil Code to use the underlying plot of land measuring 60
sq. m. However, the sum offered by the Government did not in any way cover the loss of their right to use that land. The amount of this loss should have been calculated and added to the value of their flat. Thirdly, there was a disagreement between the parties regarding the facts of the case, more specifically, the scope of their possessions. According to the Government, their possessions only included the expropriated flat, while they argued that their possessions also included the right to use the above-mentioned underlying plot of land.
20.
The Court observes at the outset that the parties were unable to agree on the terms of a friendly settlement of the case. It reiterates that, according to Article 38 § 2 of the Convention, friendly-settlement negotiations are confidential and that Rule 62 § 2 of the Rules of Court further stipulates that no written or oral communication and no offer or concession made in the framework of the attempt to secure a friendly settlement may be referred to or relied on in contentious proceedings (see
Meriakri v. Moldova
(striking out), no. 53487/99, § 28, 1 March 2005). The Court will therefore proceed on the basis of the Government’s unilateral declaration and the parties’ observations submitted outside the framework of friendly-settlement negotiations, and will disregard the parties’ statements made in the context of exploring the possibilities for a friendly settlement of the case and the reasons why the parties were unable to agree on the terms of a friendly settlement (see
Estate of Nitschke v. Sweden
, no. 6301/05, § 36, 27
September 2007).
21.
The Court points out that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
22.
It also notes that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicants wish the examination of the case to be continued.
23.
To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (see
Tahsin Acar v.
Turkey
, [GC], no.
26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; also
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.) no. 11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.) no. 28953/03).
24.
The Court has already established in a case against Armenia the nature and extent of the obligations which arise for the respondent State under Article 1 of Protocol No. 1 as regards the deprivation of property in the centre of Yerevan for the purposes of implementation of town-planning projects under the Government Decree no. 1151-N (see
Minasyan and Semerjyan
, cited above, §§ 69-72). It notes that the circumstances of the present case and the nature of the applicants’ complaint are almost identical. The Court therefore considers that the nature and the amount of the proposed redress, that is the payment of EUR 45,000 jointly to the applicants, is consistent with the principles established and the amount awarded in the just satisfaction judgment in the case of
Minasyan and Semerjyan
((just satisfaction), no. 27651/05, § 17-21, 7 June 2011), as far as the applicants’ flat is concerned.
25.
As regards the applicants’ arguments concerning the underlying plot of land, the Court notes that the applicants raised this issue neither before the domestic courts nor in their application to the Court. Thus, the plot of land in question was never an object of the present dispute either at the domestic level or before the Court. The first time the applicants claimed any rights, including compensation, in respect of that plot of land was in their observations and just satisfaction claim submitted on 16 November 2007. The Court therefore considers that the alleged disagreement as to the facts falls clearly beyond the scope of the present application and does not affect the main issues examined in it. Furthermore, it lacks competence to examine this complaint for the failure to exhaust the domestic remedies and to comply with the six months’ time-limit.
26.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed which the Court finds reasonable in the circumstances of the case, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1(c)).
27.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the existing case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37
in fine
).
28.
As regards the question of implementation of the Government’s declaration, the Court points out that the present ruling is without prejudice to any decision it might take, in case of a failure by the Government to comply with its undertakings, to restore the present application to the list of cases pursuant to Article 37 § 2 of the Convention (see
E.G. v.
Poland
(dec.), no. 50425/99, §
29, ECHR 2008-... (extracts)).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court unanimously
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 1 of Protocol No. 1 and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Registrar
President