Primă secțiune decizia nr. 31766/05 de Dmitriy Nikolayevich KORNEV împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 22 noiembrie 2011 în calitate de cameră compusă de: Nina Vajić, Președintele, Anatoly Kovler, Peer Lorenzen, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Erik Møse, judecători și Søren Nielsen, grefierul secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 26 iulie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile reclamantului formulate în răspuns, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Dmitriy Nikolayevich Kornev, este un național rus care s-a născut în 1972 și trăiește în Petropavlovsk-Kamchatskiy. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a servit în Serviciul Federal de Patrulă de Frontieră, care până în martie 2003 a fost un organism executiv de stat separat, în Petropavlovsk Kamchatskiy. Prin hotărârea din 27 decembrie 2000, Curtea Militară a Petropavlovsk-Kamchatskiy Garrison a ordonat comandantului unității militare 2376 să ajusteze alocația militară a reclamantului ținând seama de coeficientul salarial regional 1.8 stabilit pentru cei care lucrează în regiunile din nordul îndepărtat, să plătească un premiu de dobânzi și achiziții alocate. Această hotărâre a devenit finală la 8 ianuarie 2001. La 1 iunie 2001, Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse a ordonat calcularea alocațiilor de personal militar pe baza coeficientului regional de salariu pentru angajații neindustriali ai regiunilor relevante. Pentru Extrângul Nord acest coeficient a constituit 1.6. Conform decretului prezidențial din 11 martie 2003, Serviciul Federal de Patrulă de Frontieră a fost reorganizat și pus sub controlul Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse. Prin același decret, ordinul existent de remunerare și alte compensații financiare și beneficii trebuiau menținute până la încheierea măsurilor de personal. Măsurile de personal pentru personalul militar al fostului Serviciu Federal de Patrulă de Frontieră au fost finalizate până la 1 octombrie 2004, iar în aceeași dată ordinul Serviciului Federal de Securitate a 1 iunie 2001 a intrat în vigoare în ceea ce privește remunerarea personalului și alte compensații financiare. Decembrie 2000 până în iunie 2005, atunci când coeficientul regional pentru alocația sa a fost redus la 1.6, pentru a respecta ordinea din 1 iunie 2001. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind nerespectarea hotărârii din 27 decembrie 2000 după iunie 2005. De asemenea, el s-a plâns în temeiul articolului 13 din Convenția de lipsa unui remediu eficace în ceea ce privește plângerea de mai sus. Reclamantul s-a plâns că, începând cu iunie 2005, autoritățile nu au respectat hotărârea din 27 decembrie 2000, care își plătește alocația militară pe baza coeficientului salarial regional de 1,6 în loc de 1,8 astfel cum se prevede în această hotărâre. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucurarea pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a susținut că cererea a fost în mod evident bolnavă Tribunalul reiterează că nici art. 6, nici art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la remunerare pentru ocuparea forței de muncă într-un anumit număr (a se vedea mutatis mutandis Aunola c. Finlanda (dec.), nr. 30517/96, 15 martie 2001). Curtea a considerat anterior că este posibil ca o hotărâre să își piardă forța juridică atunci când se modifică cadrul legislativ (a se vedea Bulgakova c. Rusia) , nr. 69524/01, § 41, 18 ianuarie 2007). În special în ceea ce privește reglementările legale privind pensiile, aceasta a afirmat că acestea sunt „fiabile să se schimbe și o decizie judiciară nu poate fi invocată ca garanție împotriva unor astfel de schimbări în viitor” (a se vedea Sukhobokov c. Rusia , nr. 75470/01, § 26, 13 aprilie 2006), chiar dacă aceste modificări sunt în dezavantajul anumitor beneficiari de bunăstare (a se vedea Bulgakova Curtea consideră că principiile de mai sus se aplică în cazul instantan cu privire la remunerarea pentru ocuparea forței de muncă. Eficient de 1,8 până în iunie 2005, atunci când coeficientul a fost redus la 1,6, reflectând schimbările în organizarea angajatorului său și, prin urmare, dispozițiile normative care reglementează remunerarea personalului serviciului de patrulare de frontieră. În aceste circumstanțe, Curtea constată că faptele cauzei nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a dispozițiilor invocate, deoarece reclamantul nu mai are o cerere executivă, deci această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 litera (a) și 4 din Convenție. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 13 din Convenție, că nu avea un remediu eficace în ceea ce privește plângerea sa de neexecuție. „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Curtea reiterează că art. 13 necesită căi de recurs interne numai în ceea ce privește plângerile argumentate în termenii convenției (a se vedea Boyle și Rice v. Regatul Unit , 27 aprilie 1988, § 52, Serie A nr. 131). Întrucât Curtea a constatat mai sus că plângerea de neexecuție a reclamantului este vădit nefondată, art. 13 nu are nici o cerere în acest caz. Rezultă că această plângere este, de asemenea, manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 litera (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Nina Vajić Președintele grefierului
Application no. 31766/05
by Dmitriy Nikolayevich KORNEV
against Russia
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 22
November 2011 as a Chamber composed of:
Nina Vajić,
President,
Anatoly Kovler,
Peer Lorenzen,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Erik Møse,
judges,
and Søren Nielsen,
Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 26 July 2005,
Having regard to the comments submitted by the respondent Government and the applicant’s comments made in reply,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Dmitriy Nikolayevich Kornev, is a Russian national who was born in 1972 and lives in Petropavlovsk-Kamchatskiy. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr
G.
Matyushkin, the Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant served in the Federal Border Patrol Service, which until March 2003 was a separate State executive body, in Petropavlovsk
‑
Kamchatskiy.
By a judgment of 27 December 2000 the Military Court of the Petropavlovsk-Kamchatskiy Garrison ordered the commander of military unit 2376 to adjust the applicant’s military allowance taking into account the regional salary co-efficient 1.8 established for those working in the regions of the Far North, to pay an interest premium and the allowance arrears. That judgment became final on 8 January 2001.
On 1 June 2001 the Federal Security Service of the Russian Federation ordered that the allowances of its military personnel be calculated based on the regional salary co-efficient set for the non-industrial employees of the pertinent regions. For the Far North this co-efficient amounted to 1.6.
According to the presidential decree of 11 March 2003, the Federal Border Patrol Service was re-organised and put under the control of the Federal Security Service of the Russian Federation. By the same decree the existing order of remuneration and other financial compensation and benefits was to be maintained until completion of the staffing measures.
The staffing measures in respect of the military personnel of the former Federal Border Patrol Service were completed by 1 October 2004, and on the same date the order of the Federal Security Service of 1 June 2001 entered into force in respect of the personnel’s remuneration and other financial compensation.
The applicant received his allowance as ordered by the judgment of 27
December 2000 until June 2005, when the regional co-efficient for his allowance was reduced to 1.6, to comply with the order of 1 June 2001.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 about the authorities’ failure to continue enforcement of the judgment of 27 December 2000 after June 2005.
He also complained under Article 13 of the Convention of lack of an effective remedy in respect of the above complaint.
1.
The applicant complained that since June 2005 the authorities had failed to honour the judgment of 27 December 2000, paying his military allowance based on the regional salary co-efficient of 1.6 instead of 1.8 as set in that judgment. He relied on Article 6 of the Convention and Article
1 of Protocol No. 1, which in the relevant part read as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The Government submitted that the application was manifestly ill
‑
founded and should be declared inadmissible. The applicant maintained his complaint.
The Court reiterates that neither Article 6, nor Article 1 of Protocol No.
1 guarantee a right to remuneration for employment in a particular amount (see,
mutatis mutandis
,
Aunola v. Finland
(dec.), no. 30517/96, 15
March 2001).
The Court has previously taken the view that it is conceivable that a judgment loses its legal force when the legislative framework changes (see
Bulgakova v. Russia
, no. 69524/01, § 41, 18 January 2007). In particular, it stated in respect of statutory pension regulations that they are “liable to change and a judicial decision cannot be relied on as a guarantee against such changes in the future” (see
Sukhobokov
v. Russia
, no. 75470/01, §
26, 13
April 2006), even if such changes are to the disadvantage of certain welfare recipients (see
Bulgakova
, cited above, § 41).
The Court considers the above principles to be applicable in the instant case concerning remuneration for employment. It observes that the applicant received his monthly military allowance calculated at the regional co
‑
efficient of 1.8 until June 2005 when the co-efficient was reduced to 1.6, reflecting the changes in the organisation of his employer and, consequently, the normative provisions governing remuneration of the personnel of the border patrol service. In these circumstances the Court finds that the facts of the case do not disclose any appearance of a violation of the provisions invoked as the applicant no longer has an enforceable claim.
This complaint is therefore manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
2.
The applicant also complained under Article 13 of the Convention that he had not had an effective remedy in respect of his complaint of non
‑
enforcement. Article 13 of the Convention reads as follows:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
The Court reiterates that Article 13 requires domestic remedies only with regard to complaints arguable in the terms of the Convention (see
Boyle and Rice v. the United Kingdom
, 27 April 1988, §
52, Series
A no.
131). Since the Court has found above that the applicant’s complaint of non
‑
enforcement is manifestly ill-founded, Article 13 has no application in the present case.
It follows that this complaint is also manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application inadmissible.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Registrar
President