SECȚIUNEA A CINCEA RĂSPUNS nr. 40014/10 prezentată de Pierre BODEIN împotriva Franței introdusă la 13 iulie 2010 EXPOSAT DE FAPT, recurentul, dl Pierre Bodein, este un cetățean francez, născut în 1947. Este în prezent încarcerat la casa de interdicție din Elsau la Strasbourg. Este reprezentat în fața Curții de către dl Y. Dardanine-Fischer, avocat la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Prin hotărârea din 14 decembrie 2006 (trei sute douăsprezece pagini), camera de l'inchidere a tribunalului de apel al lui Colmar l-a trimis pe reclamant în fața tribunalului din județul Rin pentru violuri agravate, crime agravate, răpiri, tentative de răpire și sechestrări recurente (pe minorii de 15 ani). Prin hotărârea din 11 iulie 2007, Curtea din Rin l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață și a declarat că nici una dintre măsurile enumerate la art. 132-23 din Codul penal (a se vedea dreptul intern relevant) nu ar putea fi acordată. Printr-o hotărâre din 2 octombrie 2008, Curtea a Departamentului Rinului Înalt, acționând în apel, a confirmat condamnarea pe viață cu o majoritate de cel puțin zece voturi, ținând cont de starea de recidivă care rezultă din condamnarea definitivă pronunțată împotriva reclamantului la 9 februarie 1996 de către instanța de judecată din Rinul de Jos la pedeapsa cu 20 de ani. Prin decizie specială, cu majoritate absolută, instanța de judecată a confirmat, de asemenea, că nici una dintre măsurile enumerate la art. 132-23 din Codul penal nu putea fi acordată reclamantului. Recurentul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. El a făcut să se afirme, în mijloacele sale casation, că lipsa motivării hotărârii judecătorești pronunțate era contrară art. 6 alin. altfel decât prin răspunsuri afirmative la întrebări abstracte, care nu fac nicio referire la un comportament precis al pârâtului, și care se limitează la a reaminti fiecare dintre infracțiuni, obiectul acuzației și elementele sale constitutive legale ; că acest proces nu garantează pârâtului, împotriva cui a fost pronunțată pedeapsa cea mai grea în dreptul penal francez, un proces echitabil fără nicio posibilitate oferită condamnatului de a beneficia de cea mai mică organizare a pedepsei sau de posibilitatea de a ieși, temporar sau definitiv, în afara unui decret de grație Prin hotărârea din 20 ianuarie 2010, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant împotriva hotărârii din 2 octombrie 2008. Prevăzând că sunt reluate în hotărârea de condamnare a răspunsurilor pe care le au în convingerea lor profundă, magistrați și jurați care compun tribunalul de judecată, hotărând în continuitatea dezbaterilor, cu vot secret și cu majoritate calificată a celor două treimi, au dat întrebări cu privire la vinovăție, adresate în conformitate cu dispozițiile deciziei de trimitere și supuse discuțiilor părților Prevăzut că în această stare și din moment ce au fost aduse la cunoștință în prealabil cu privire la acuzațiile care stau la baza punerii sub acuzare, exercitarea liberă a dreptului la apărare, precum și caracterul public și contradictoriu al dezbaterilor, hotărârea îndeplinește cerințele legale convenționale invocate ... Pe motivul întemeiat pe art. 3 din Convenție, aceasta se pronunță după cum urmează: Prevăzut că, prin condamnarea [reclamantului] la condamnarea pe viață a infracțiunilor prin faptul că a declarat că nu i se poate acorda nici una dintre măsurile enumerate la art. 123-32 din Codul penal, instanța de judecată nu a pronunțat o pedeapsă inumană și degradantă în sensul art. 3 din moment ce rezultă din art. Dreptul intern relevant Articolele 132-23 din Codul penal, 221-4 și 720-4 din Codul de procedură penală se citesc astfel: În cazul unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate, care nu este însoțită de suspendare, a cărei durată este egală sau mai mare de 10 ani, pronunțată pentru infracțiunile prevăzute în mod special de lege, condamnatul nu poate beneficia, pe o perioadă de securitate, de dispoziții privind suspendarea sau divizarea pedepsei, plasarea în afara teritoriului, permisele de ieșire, semilibertatea și eliberarea condiționată. Durata perioadei de securitate este de jumătate din pedeapsă sau, dacă este cazul, o condamnare la condamnare pe viață la închisoare pe viață, de 18 ani. Cu toate acestea, instanța judecătorească sau instanța poate, printr-o decizie specială, fie să ducă aceste perioade până la două treimi din pedeapsă, fie, dacă este cazul, o condamnare la condamnarea la închisoare pe viață, până la douăzeci și doi de ani, fie să decidă reducerea acestor perioade. În celelalte cazuri, atunci când pronunță o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de cinci ani, fără suspendare, instanța poate stabili o perioadă de securitate în cursul căreia condamnatul nu poate beneficia de niciuna dintre modalitățile de executare a pedepsei menționate la primul paragraf. Durata acestei perioade de securitate nu poate depăși două treimi din sentința pronunțată sau douăzeci și doi de ani în caz de condamnare la închisoare pe viață. Reducerile de pedeapsă acordate în timpul perioadei de securitate nu vor fi imputate decât acelei părți a pedepsei care depășește această durată. Pe un minor de 15 ani (...) Primele două paragrafe ale articolului 132-23 privind perioada de securitate se aplică încălcărilor prevăzute în prezentul articol. Cu toate acestea, în cazul în care victima este un minor de 15 ani și crima este precedată sau însoțită de viol, torturi sau dale de barbarie sau în cazul în care crima a fost comisă în bandă organizată pe un magistrat, un funcționar al poliției naționale, un militar al jandarmeriei, un membru al personalului administrației competente sau orice altă persoană depozitară a autorității publice, cu ocazia exercitării sau ca urmare a funcțiilor sale, instanța de judecată poate, printr-o decizie specială, fie să poarte perioada de securitate până la 30 de ani, fie, în cazul în care pronunță reculegerea penală pe viață, să decidă că nici una dintre măsurile enumerate la art. 132-23 nu poate fi acordată condamnatului la închisoare ; în caz de comutare a pedepsei și cu excepția cazului în care decretul de grație prevede altfel, perioada de securitate este apoi egală cu durata pedepsei care rezultă din măsura de grație. art. 720-4 În cazul în care persoana condamnată cu privire la garanțiile serioase de reabilitare socială, instanța de aplicare a pedepselor poate, în mod excepțional și în condițiile prevăzute la art. 712-7, să decidă dacă se pune capăt perioadei de securitate prevăzute la art. 132-23 din Codul penal sau dacă durata acesteia este redusă. Cu toate acestea, în cazul în care instanța de judecată a decis să majoreze perioada de securitate la 30 de ani în conformitate cu dispozițiile ultimului paragraf din art. 221-3 și 221-4 din Codul penal, instanța de aplicare a pedepselor nu poate reduce durata perioadei de siguranță sau o poate pune capăt acesteia decât după ce condamnatul a suferit o încarcerare cu o durată de cel puțin 20 de ani. În cazul în care instanța judecătorească a decis că nici una dintre măsurile enumerate la art. 132-23 din Codul penal nu ar putea fi acordată condamnatului condamnat la reținere pe viață, instanța de aplicare a pedepselor nu poate acorda una dintre aceste măsuri decât dacă condamnatul a suferit o încarcerare de cel puțin 30 de ani. Deciziile prevăzute în paragraful precedent nu pot fi pronunțate decât după o expertiză efectuată de un colegiu de trei experți medicali incluși pe lista experților autorizați în apropierea Curții de Casație care se pronunță asupra stării de pericol a condamnatului. (...) GRIFS Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că insubordonarea pedepsei cu închisoarea pe viață fără nicio posibilitate de a beneficia de cea mai mică planificare a pedepsei sau de posibilitatea de a ieși, temporar sau definitiv, în afara decretului de grație, constituie un tratament contrar articolului 3 din convenție. Având în vedere vârsta sa, această pedeapsă nu-i dă nici o speranță de a-și recăpăta vreodată libertatea. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul afirmă că lipsa motivării de a opri instanța de judecată, în timp ce a negat faptele de care a fost acuzat, este contrară dreptului la un proces echitabil. El se plânge de încălcarea principiului non bis in idem în măsura în care instanța de judecată și juriul au trebuit să răspundă la întrebări redundante (întrebări nefurnizate). Câți oameni din Franța se află într-o situație mai mult sau mai puțin similară cu cea a reclamantului? Guvernul francez este invitat să dea statistici recente privind procentul de condamnați pe viață și accesul acestora la grație. De cât timp este în detenție reclamantul în scris. - Părțile sunt invitate să prezinte un rezumat al trecutului judiciar al reclamantului. Acuzațiile în materie penală îndreptate împotriva reclamantului au fost examinate în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, ținând seama de motivarea hotărârii de condamnare a instanței judecătorești în litigiu și în lumina principiilor formulate în Hotărârea Taxquet c. Belgia ([GC], n 926/05, CEDO 2010-...)? În special, reclamantul a fost în măsură să înțeleagă motivele condamnării sale, în special în ceea ce privește hotărârea de punere sub acuzare și întrebările adresate Curții și juriului Părțile sunt invitate să furnizeze copii ale întrebărilor adresate Curții a Înaltului Rhin și juriului.
Requête n
o
40014/10
présentée par Pierre BODEIN
contre la France
introduite le 13 juillet 2010
Le requérant, M. Pierre Bodein, est un ressortissant français, né en 1947. Il est actuellement incarcéré à la maison d’arrêt de l’Elsau à Strasbourg. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Par un arrêt du 14 décembre 2006 (trois cent douze pages), la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Colmar renvoya le requérant devant la cour d’assises du département du Haut-Rhin pour viols aggravés, meurtres aggravés, enlèvements, tentatives d’enlèvement et séquestrations en récidive (sur mineurs de quinze ans). Elle renvoya dix-neuf autres personnes des chefs de non-assistance à personne en danger et non-dénonciation de crime.
Par un arrêt du 11 juillet 2007, la cour d’assises du Bas-Rhin condamna le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité et dit qu’aucune des mesures énumérées à l’article 132-23 du code pénal (voir droit interne pertinent) ne pourrait être accordée.
Par un arrêt du 2 octobre 2008, la cour d’assises du département du Haut
‑
Rhin, statuant en appel, confirma la condamnation à perpétuité à la majorité de dix voix au moins, vu l’état de récidive résultant de la condamnation définitive prononcée contre le requérant le 9 février 1996 par la cour d’assises du Bas-Rhin à la peine de vingt ans. Par décision spéciale, à la majorité absolue, la cour d’assises confirma également qu’aucune des mesures énumérées à l’article 132-23 du code pénal ne pouvait être accordée au requérant.
Le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt. Il fit valoir dans ses moyens en cassation que l’absence de motivation de l’arrêt d’assises était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. Il dénonça l’absence d’explication des raisons de la décision sans motivation «
autrement que par des réponses affirmatives à des questions posées de façon abstraite, ne faisant aucune référence à un quelconque comportement précis de l’accusé, et se bornant à rappeler chacune des infractions, objet de l’accusation et ses éléments constitutifs légaux
; que ce procédé ne garantit pas à l’accusé, à l’encontre de qui a été prononcée la peine la plus lourde en droit pénal français, un procès équitable
». Le requérant souleva également un moyen relatif au caractère inhumain et dégradant de sa peine, l’infliction d’une peine de réclusion à perpétuité «
sans aucune possibilité offerte au condamné de bénéficier du moindre aménagement de peine, ni de possibilité éventuelle de sortir, à titre temporaire ou définitif, en dehors d’un décret de grâce
» étant contraire à l’article 3 de la Convention.
Par un arrêt du 20 janvier 2010, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant contre l’arrêt du 2 octobre 2008. Elle se prononça comme suit sur les deux moyens soulevés
:
«
Attendu que sont reprises dans l’arrêt de condamnation les réponses qu’en leur intime conviction, magistrats et jurés composant la cour d’assises d’appel, statuant dans la continuité des débats, à vote secret et à la majorité qualifiée des deux tiers, ont donné aux questions sur la culpabilité, posées conformément au dispositif de la décision de renvoi et soumises à la discussion des parties
;
Attendu qu’en cet état, et dès lors qu’ont été assurés l’information préalable sur les charges fondant la mise en accusation, le libre exercice des droits de la défense ainsi que le caractère public et contradictoire des débats, l’arrêt satisfait aux exigences légales conventionnelles invoquées ...
»
Sur le moyen tiré de l’article 3 de la Convention, elle se prononça comme suit
:
«
Attendu qu’en condamnant [le requérant] à la réclusion criminelle à perpétuité en disant qu’aucune des mesures énumérées à l’article 123-32 du code pénal ne pourra lui être accordée, la cour d’assises n’a pas prononcé une peine inhumaine et dégradante au sens de l’article 3 dès lors qu’il résulte de l’article 720-4 du code de procédure pénale qu’à l’issue d’une période de trente ans, le tribunal de l’application des peines peut, au vu de gages sérieux de réadaptation sociale, mettre fin à l’application de cette mesure ...
»
B.
Le droit interne pertinent
Les articles 132-23 du code pénal, 221-4 et 720-4 du code de procédure pénale se lisent ainsi
:
Article 132-23
«
En cas de condamnation à une peine privative de liberté, non assortie du sursis, dont la durée est égale ou supérieure à dix ans, prononcée pour les infractions spécialement prévues par la loi, le condamné ne peut bénéficier, pendant une période de sûreté, des dispositions concernant la suspension ou le fractionnement de la peine, le placement à l’extérieur, les permissions de sortir, la semi-liberté et la libération conditionnelle.
La durée de la période de sûreté est de la moitié de la peine ou, s’il s’agit d’une condamnation à la réclusion criminelle à perpétuité, de dix-huit ans. La cour d’assises ou le tribunal peut toutefois, par décision spéciale, soit porter ces durées jusqu’aux deux tiers de la peine ou, s’il s’agit d’une condamnation à la réclusion criminelle à perpétuité, jusqu’à vingt-deux ans, soit décider de réduire ces durées.
Dans les autres cas, lorsqu’elle prononce une peine privative de liberté d’une durée supérieure à cinq ans, non assortie du sursis, la juridiction peut fixer une période de sûreté pendant laquelle le condamné ne peut bénéficier d’aucune des modalités d’exécution de la peine mentionnée au premier alinéa. La durée de cette période de sûreté ne peut excéder les deux tiers de la peine prononcée ou vingt-deux ans en cas de condamnation à la réclusion criminelle à perpétuité.
Les réductions de peines accordées pendant la période de sûreté ne seront imputées que sur la partie de la peine excédant cette durée.
»
Article 221-4
«
Le meurtre est puni de la réclusion criminelle à perpétuité lorsqu’il est commis
:
1
o
Sur un mineur de quinze ans
;
(...)
Les deux premiers alinéas de l’article 132-23 relatif à la période de sûreté sont applicables aux infractions prévues par le présent article. Toutefois, lorsque la victime est un mineur de quinze ans et que le meurtre est précédé ou accompagné d’un viol, de tortures ou d’actes de barbarie ou lorsque le meurtre a été commis en bande organisée sur un magistrat, un fonctionnaire de la police nationale, un militaire de la gendarmerie, un membre du personnel de l’administration pénitentiaire ou toute autre personne dépositaire de l’autorité publique, à l’occasion de l’exercice ou en raison de ses fonctions, la cour d’assises peut, par décision spéciale, soit porter la période de sûreté jusqu’à trente ans, soit, si elle prononce la réclusion criminelle à perpétuité, décider qu’aucune des mesures énumérées à l’article 132-23 ne pourra être accordée au condamné
; en cas de commutation de la peine, et sauf si le décret de grâce en dispose autrement, la période de sûreté est alors égale à la durée de la peine résultant de la mesure de grâce.
»
Article 720-4
«
Lorsque le condamné manifeste des gages sérieux de réadaptation sociale, le tribunal de l’application des peines peut, à titre exceptionnel et dans les conditions prévues par l’article 712-7, décider qu’il soit mis fin à la période de sûreté prévue par l’article 132-23 du code pénal ou que sa durée soit réduite.
Toutefois, lorsque la cour d’assises a décidé de porter la période de sûreté à trente ans en application des dispositions du dernier alinéa des articles 221-3 et 221-4 du code pénal, le tribunal de l’application des peines ne peut réduire la durée de la période de sûreté ou y mettre fin qu’après que le condamné a subi une incarcération d’une durée au moins égale à vingt ans.
Dans le cas où la cour d’assises a décidé qu’aucune des mesures énumérées à l’article 132-23 du code pénal ne pourrait être accordée au condamné à la réclusion criminelle à perpétuité, le tribunal de l’application des peines ne peut accorder l’une de ces mesures que si le condamné a subi une incarcération d’une durée au moins égale à trente ans.
Les décisions prévues par l’alinéa précédent ne peuvent être rendues qu’après une expertise réalisée par un collège de trois experts médicaux inscrits sur la liste des experts agréés près la Cour de cassation qui se prononcent sur l’état de dangerosité du condamné. (...)
»
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue que l’infliction de la peine de perpétuité sans aucune possibilité offerte de bénéficier du moindre aménagement de peine ni de possibilité éventuelle de sortir, à titre temporaire ou définitif, en dehors du décret de grâce, constitue un traitement contraire à l’article 3 de la Convention. Vu son âge, cette peine ne lui laisse aucun espoir de recouvrer un jour la liberté.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que le défaut de motivation de l’arrêt de la cour d’assises, alors qu’il niait les faits dont il était accusé, est contraire au droit à un procès équitable. Il se plaint de la violation du principe
non bis in idem
en ce que la cour d’assises et le jury ont eu à répondre à des questions redondantes (questions non fournies).
1.
L’infliction de la réclusion criminelle à perpétuité à l’encontre du requérant et la décision de ne lui accorder aucune des mesures énumérées à l’article 132-23 du code pénal constitue-t-elle un traitement compatible avec l’article 3 de la Convention
?
Combien de personnes en France se trouvent-elles dans une situation plus ou moins similaire au requérant
? Le Gouvernement français est invité à donner des statistiques récentes sur le pourcentage de condamnés à perpétuité et sur l’accès de ceux-ci à une grâce.
Depuis combien de temps le requérant est-il en détention
? Les parties sont invitées à produire un résumé du passé judiciaire du requérant.
2.
Le bien-fondé de l’accusation en matière pénale dirigée contre le requérant a-t-il été examiné équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu de la motivation de l’arrêt de condamnation de la cour d’assises et à la lumière des principes dégagés dans l’arrêt
Taxquet c.
Belgique
([GC], n
o
? En particulier, le requérant a-t-il été en mesure de comprendre les raisons de sa condamnation, notamment au regard de la décision de mise en accusation et des questions posées à la cour et au jury
?
Les parties sont invitées à fournir copie des questions posées à la cour d’assises du Haut-Rhin et au jury.