Orman și alții împotriva Turciei

La 7 decembrie 2004, reclamanții participară la o manifestație organizată de ESP la Ankara pentru a protesta împotriva unui proiect de lege privind executarea pedepselor. În aceeași zi, interesații fuseră arestați de forțele ordinii și, la 10 decembrie 2004, fuseră plasați în detenție provizorie.

Potrivit rapoartelor de arestare și interogatoriu, în timp ce se afla la manifestație, anumiți manifestanți, inclusiv reclamanții, purtau steaguri, pancarte și banonere aparținând ESP și cântau următoarele slogane: "Deținuții revoluționari nu pot fi ținuți în captivitate (Devrimci tutsaklar esir alınamaz)", "Distrugeți celulele (Hücreleri parçala)", "Retrageți legea privind executarea pedepselor (Ceza İnfaz Yasası geri çekilsin)", "Niciun nu poate supune voința revoluționară (Devrimci irade teslim alınamaz)", și "Deținuții revoluționari sunt onoarea noastră (Devrimci tutsaklar onurumuzdur)". Rapoartele indicau, de asemenea, că reclamanții făceau parte dintr-un grup de manifestanți care rănisera trei polițiști și dăunaseră bunurilor publice și private prin aruncări de pietre și cocktailuri Molotov. Aceleași rapoarte precizau că reclamantul Deniz Bakır conducuse manifestanții în timp ce evenimentul le incita să scandeze slogane și să comită acte de violență.

Prin act de acuzare din 5 ianuarie 2005, procurorul din Ankara a inculpat reclamanții pentru apartenența la organizația ilegală MLKP (Partidul Comunist Marxist-Leninist) și a angajat acțiune penală împotriva lor în fața curții criminale din Ankara ("curța criminală").

La 22 aprilie 2010, curța criminală a pronunțat o hotărâre pe fond. A indicat mai întâi că manifestația litigioasă fusese organizată de ESP, organizație pe care o considera ca fiind o sub-ramură a MLKP ținând seama de o notă de informații de la direcția generală a securității referitoare la aceasta. A precizat apoi că era stabilit că în timp ce manifestația litigioasă anumiți manifestanți, inclusiv reclamanții, scandaseră slogane ilegale și purtaseră steaguri, pancarte și banonere aparținând ESP. A observat, de asemenea, că interesații făceau parte din grupul de manifestanți care atacaseră forțele ordinii și bunuri, atât publice cât și private, prin aruncări de pietre și cocktailuri Molotov. A relevat că forțele de securitate apelaseră la forță pentru a aresta reclamanții în timp ce aceștia stăteau jos pe pământ, ținute strânse unii de alții. În considerentele hotărârii, a ținut în special seama de fotografii făcute de poliție în timp ce se afla la manifestație.

În hotărâre, curta criminală, după ce reculifică faptele, a condamnat reclamanții Selver Orman, Veli Görgün, Gülcan Tașkıran și Mesut Kılıç la șase ani și trei luni de închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni în numele unei organizații ilegale de către o persoană care nu este membru (art. 314 § 2 al codului penal ("CP") prin trimitere la articolele 314 § 3 și 220 § 6 ale aceluiași cod; a se vedea pentru redactarea acestor dispoziții Çiçek și alții c. Turcia, nr. 48694/10 și 4 altele, §§ 105 și 102, 22 noiembrie 2022). Pe de altă parte, i-a condamnat pe fiecare la un an și trei luni de închisoare pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 7 § 2 al legii nr. 3713 privind prevenirea terorismului ("legea nr. 3713"; a se vedea pentru redactarea acestei dispoziții Çiçek și alții, citat mai sus, § 110).

Privind reclamantul Deniz Bakır, curta criminală a indicat printre altele că interesatul conducese grupul în timp ce manifestația; că incitase manifestanți să scandeze slogane și să comită acte de violență; și că polițiștii găsisera pe el comunicate ale ESP având un conținut similar cu cel al sloganelor strigat de manifestanți. A considerat că faptele interesatului constituiau infracțiunea de apartenență la o organizație ilegală, în special ținând seama de statutul și situația lui în momentul evenimentului. L-a condamnat, deci, la șapte ani și șase luni de închisoare în aplicarea articolului 314 § 2 al CP (apartenență la o organizație ilegală). În plus, l-a condamnat, ca și ceilalți reclamanți, la un an și trei luni de închisoare pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste în virtutea articolului 7 § 2 al legii nr. 3713.

La 25 aprilie 2011, Curtea de Casație a șters dosarul din rol din motiv de prescripție legală în ceea ce privește condamnarea reclamanților pentru propagandă în favoare unei organizații teroriste și a confirmat restul hotărârii curții criminale. Astfel, hotărârea curții criminale a devenit definitivă.

Potrivit elementelor dosarului, reclamanții fuseră menținuți în detenție provizorie timp de perioade cuprinse între patru și opt luni. Din documente versate în dosar de către părți rezultă, de asemenea, că reclamantul Deniz Bakır ispășise în întregime pedeapsa care i fusese infligată de curta criminală. Evoluții ulterioare

Ca urmare a intrării în vigoare a legilor nr. 6352 și nr. 6459 care modifică în special dispozițiile articolului 220 § 6 al CP (pentru modificările aduse de legile în cauză, a se vedea Çiçek și alții, citat mai sus, §§ 103-111), instanțele penale competente, sesizate de reclamanți (cu excepția lui Deniz Bakır care fusese condamnat în aplicarea articolului 314 § 2 al CP), au ușurat într-o primă fază pedepsele de închisoare infligite interesaților, apoi au decis într-o a doua fază să anuleze pedepsele pronunțate anterior.

În duplică la observații ale Guvernului, avocatul reclamanților a informat Curtea că la 22 august 2016 reclamantul Veli Görgün a decedat și că mama acestuia dorea să continuie procedura în locul lui. A prezentat Curții o procură semnată de aceasta și documente oficiale care dovedeau că era mama reclamantului.

Guvernul a indicat în triduplică că mama fostului reclamant Veli Görgün nu dovedise că avea interes legitim în continuarea procedurii în fața Curții. Invită, în consecință, Curtea să șteargă dosarul din rol pentru acest reclamant.

Curtea reamintește că, în mai multe dosare în care un reclamant decedasem în timp ce procedura, a luat în considerare voința exprimată de moștenitori sau rude apropiate de a continua procedura (López Ribalda și alții c. Spania [GC], nr. 1874/13 și 8567/13, § 72, 17 octombrie 2019).

Estimează că ținând seama de calitatea de părinte, mama reclamantului poate avea într-adevăr interes suficient în continuarea unei asemenea proceduri. Conformând se jurisprudenței sale, Curtea îi recunoaște calitate pentru a se substitui acum reclamantului. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să desemneze Veli Görgün ca "reclamant". Privind admisibilitatea

Guvernul ridică mai multe excepții de inadmisibilitate: consideră că reclamanții nu au satisfăcut condiția epuizării căilor de atac interne, că nu au calitate de victimă, și că art. 11 al Convenției nu este aplicabil în dosarul de față. Privind prima excepție, Guvernul semnalează că curta criminală reexaminase hotărârea sa ca urmare a intrării în vigoare a legilor nr. 6352 și nr. 6459. Susține că după reexaminarea dosarelor respective, reclamanții ar fi trebuit să sesizeze Curtea Constituțională, deoarece deciziile la care reexaminarea ajunsese fuseră date după 23 septembrie 2012, adică după instituirea sistemului de recurs individual în fața acestei jurisdicții. Privind a doua excepție, consideră că ținând seama de examinele efectuate de instanțele competente în cadrul legilor nr. 6352 și nr. 6459, reclamanții în cauză nu mai pot pretinde calitate de victimă. În fine, susține că art. 11 al Convenției nu este aplicabil pretensiunii reclamanților. Estimează că manifestațiile litigioase și faptele comise de interesați în acest cadru nu cad sub aplicația articolului 11 al Convenției. Sub acest aspect, subliniază că reclamanții erau printre un grup de manifestanți care scandaseră slogane în favoarea unei organizații teroriste și care atacaseră polițiștii și bunuri prin aruncări de pietre și cocktailuri Molotov. Observă, de asemenea, că Deniz Bakır incitase manifestanți să cinte slogane ilegale și să atace polițiștii.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului.

Privind prima excepție, Curtea reamintește că reiteratamente a respins excepții similare ridicate de Guvern (a se vedea, printre altele, Öner și Türk c. Turcia, nr. 51962/12, §§ 14-18, 31 martie 2015, Özer c. Turcia (nr. 3), nr. 69270/12, § 19, 11 februarie 2020, și Ete c. Turcia, nr. 28154/20, § 19, 6 septembrie 2022) și constată că observațiile prezentate în dosarul de față de Guvern nu permit să se depărteze de această jurisprudență.

Privind a doua excepție, Curtea estimează că atât aplicarea de măsuri mai puțin severe (cum ar fi reducerea pedepselor) cât și decizia anulării pedepselor nu erau de natură să prevină sau repare consecințele procedurii penale inițiale și daunele pe care interesații le subiră direct din cauza atingerii aduse de aceasta libertății lor de reuniune (a se vedea, mutatis mutandis, Ete, citat mai sus, § 20). Convine, deci, să respingă această excepție.

Privind a treia obiecție, Curtea reamintește că pentru a determina dacă un reclamant poate pretinde protecția articolului 11, Curtea verifică: i) dacă adunarea vizată era menită să fie pașnică sau dacă organizatorii acesteia aveau intenții violente; ii) dacă reclamantul manifesta sau nu intenții violente în cadrul participării la reuniune; iii) dacă reclamantul a cauzat sau nu răniri corporale altora (Shmorgunov și alții c. Ucraina, nr. 15367/14 și 13 altele, § 491, 21 ianuarie 2021). Curtea observă că niciun element obiectiv din dosar nu dă de gândire că manifestația litigioasă nu era menită să fie pașnică sau că organizatorii acesteia aveau intenții violente. Autoritățile interne nu examinaseră acest punct. Mai mult, dacă rapoartele de arestare și interogatoriu indicau că reclamanții erau printre un grup de manifestanți care comisesera acte de violență, niciun element din dosar nu stabilește că reclamanții aruncaseră pietre și cocktailuri Molotov asupra bunurilor sau polițiștilor înainte ca aceștia să intervină. În consecință, nu rezultă din elementele dosarului că interesații aveau de la început intenții violente. Mai mult, acuzațiile aduse reclamanților nu priveau inflicția de răniri corporale sau răniri grave. Curtea observă, de asemenea, că niciun dintre reclamanți nu fuseră urmărit sau condamnat pentru comiterea vreunui act de violență. Sigur, reclamantul Deniz Bakır fusese condamnat pentru susținere unor vorbiri incitând mulțimea să comită acte de violență (§7 mai sus). Cu toate acestea, Curtea nu vede acolo o mișcare direct legată de comiterea de acte de violență de către interesatul (infracțiune pedepsită de altfel de alte dispoziții ale CP), în măsura în care instanța națională concluzionase că faptele interesatului constituiau infracțiunea de apartenență la o organizație ilegală, în particular ținând seama de statutul și situația lui în momentul evenimentului. De asemenea, elementele dosarului, incluzând deciziile judiciare, nu conțin niciun element demonstrând că, în timp ce participa la manifestația litigioasă, reclamantul în cauză avea intenția de a comite sau de a se angaja în acte de violență sau a opus rezistență poliției. În consecință, convine respinge excepția Guvernului (a se compara, de asemenea, cu Çiçek și alții, citat mai sus, §§ 130-142).

Constatând că această pretensiune nu este în mod evident neîntemeiată și nici inadmisibilă din alt motiv vizat de art. 35 al Convenției, Curtea o declară admisibilă. Cu privire la fondul pretensiunii

Curtea consideră că plasarea și menținerea în detenție a reclamanților precum și condamnări penale ale acestora în raport cu participarea lor la o manifestație se analizează ca o ingerință în exercitarea dreptului lor la libertatea reuniunii.

O asemenea ingerință încalcă art. 11, dacă nu este "prevăzută de lege", îndreptată către unu sau mai mulți scopuri legitime în raport cu §2 al aceluiași articol și "necesară", într-o societate democratică, pentru atingerea lor. Privind condamnarea reclamanților în aplicarea articolelor 220 § 6 și 314 al CP

Curtea observă că curta criminală a condamnat reclamanții Selver Orman, Veli Görgün, Gülcan Tașkıran și Mesut Kılıç la penitenciar pentru comiterea infracțiuni în numele unei organizații teroriste de către o persoană care nu este membru, în aplicarea articolelor 220 § 6 și 314 al CP. Sub acest aspect, reamintește că a avut, deja, ocazia consta, în dosare similare referitoare la condamnare infligită reclamanților în aplicarea dispozițiilor penale sus-menționate, că art. 220 § 6 al CP nu satisface cerința prevederii, din moment ce, pe de o parte, din cauza amplului scop al expresiilor figurând în aceasta, nu asigura reclamanților o garanție fiabilă împotriva urmăririi arbitrare, și că, pe de altă parte, aplicarea sa practică nu părea remedii acestei carențe (a se vedea, printre mai multe altele, Çiçek și alții, citat mai sus, §§ 157-163). Nu vede niciun motiv să se depărteze în dosarul de față de această abordare. Prin urmare, a existat o violă a articolului 11 al Convenției privind aceștia reclamanți. Privind condamnarea penală a reclamantului Deniz Bakır pe baza articolului 314 § 2 al CP

Curtea observă că ingerința în cauză se baza pe art. 314 § 2 al CP. Curtea estimează că se pun probleme serioase privind prevederea interpretării și aplicării acestei dispoziții de către instanțele interne în sensul articolului 11 § 2 al Convenției. Cu toate acestea, ținând seama de concluziile la care ajunge privind necesitatea ingerinței (§31 mai jos), judecă inutilă examinarea mai departe a acestei probleme. Pe de altă parte, ingerința în cauză viza cel puțin unu din scopurile legitime menționate de §2 al articolului 11 al Convenției, și anume apărarea ordinii (Silgir c. Turcia, nr. 60389/10, § 24, 3 mai 2022).

Rămâne să se determine dacă o asemenea ingerință era "necesară într-o societate democratică".

Curtea observă că în cazul de față reclamantul Deniz Bakır fusese condamnat la o pedeapsă de închisoare de șapte ani și șase luni pentru apartenență la MLKP, o organizație teroristă. Observă sub acest aspect că subiase o pedeapsă mai severă decât ceilalți reclamanți. Rezultă din hotărârea curții criminale că "statutul și situația" reclamantului în timp ce manifestația litigioasă fuseră luate în considerare pentru infligerea acestei condamnări. Curtea relevă că pentru a-l distinge pe interesatul de alți acuzați, curta criminală se bazase mai ales pe următoarele elemente: incitarea manifestanților să scandeze slogane ilegale și să comită acte violente; și tractele aparținând ESP găsite pe el. Astfel, Curtea judecă oportun să examineze raționamentul instanțelor naționale sub acest aspect.

Privind sloganele care ar fi pretins scandezate la incitarea reclamantului și tractele găsite pe el, Curtea observă că curta criminală le-a considerat ca fiind activități legate de organizația teroristă MLKP, dar fără a analiza conținutul lor. Or Curtea relevă că nici hotărârea curții criminale nici hotărârea Curții de Casație confirmând-o nu oferă o explicație suficientă la întrebările privind dacă sloganele și tractele în cauză, ținând seama de conținutul lor, puteau fi considerate ca conținând o incitare la folosirea violenței, la rezistență înarmate sau la răscoală, ceea ce este din opinia sa elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, mutatis mutandis, Mart și alții c. Turcia, nr. 57031/10, § 32, 19 martie 2019).

Pe de altă parte, Curtea observă că curta criminală a indicat în hotărâre că reclamantul incitase alți manifestanți să comită acte de violență. Reamintește sub acest aspect că estimat, deja, că atunci când indivizii sunt implicați în asemenea acte, autoritățile statului se bucură o marjă mai largă de apreciere atunci când examinează necesitatea ingerinței în libertatea reuniunii (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 61, CEDO 1999-IV). În consecință, impunerea unei sancțiuni pentru un act atât de repromiabil poate fi considerată compatibilă cu garanțiile articolului 11 al Convenției în anumite circumstanțe (Yılmaz Yıldız și alții c. Turcia, nr. 4524/06, § 42, 14 octombrie 2014). Curtea subliniază în dosarul de față că, cum indicat mai sus (§20), reclamantul nu fusese urmărit sau condamnat pentru comiterea actelor violente sau pentru incitare la violență (a se vedea, a contrario, Gülcü c. Turcia, nr. 17526/10, § 116, 19 ianuarie 2016, și Çiçek și alții, citat mai sus, §§ 80 și 139, unde reclamanți fuseră condamnați pentru atacare forțelor ordinii prin aruncări de pietre). Nu poate înțelege, la lectura raționamentului curții criminale, cum faptele reprochate reclamantului, și anume incitare la comiterea actelor de violență în timp ce manifestație, au putut fi considerate constitutive ale infracțiunii de apartenență la o organizație teroristă, care necesită dovada unei legături organice. Observă, de asemenea, că Curtea de Casație nu motivase, de asemenea, suficient decizia prin care confirmase decizia curții criminale de recunoaștere a interesatului vinovat de apartenență la o organizație teroristă înarmate. Estimează, deci, că motivele dezvoltate de instanțele interne nu saurii fi considerate în sine ca fiind suficiente pentru justificarea impunerii unei pedepse atât de severe.

Curtea reamintește că natura și greutatea pedepselor infligite sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când se apreciază proporționalitatea ingerinței. Nu saurii trece sub tăcere gravitatea pedepsei infligite reclamantului de curta criminală în aplicarea articolului 314 § 2 al CP, și anume șapte ani și șase luni de închisoare, pedeapsă pe care reclamantul a ispășit-o integral.

Ținând seama de ce precede, Curtea concluzionează că atingerea adusă dreptului reclamantului la libertatea reuniunii nu era "necesară într-o societate democratică". Prin urmare, a existat o violă a articolului 11 al Convenției. Privind condamnarea penală a reclamanților pe baza articolului 7 § 2 al legii nr. 3713

Ținând seama constatare violă a articolului 11 mai sus, Curtea nu estimează necesar să cerceteze dacă condamnarea penală angajată împotriva tuturor reclamanților pe baza articolului 7 § 2 al legii nr. 3713 se analizează ca o ingerință în dreptul lor la libertatea reuniunii și, în eventualitate în care ar fi cazul, dacă ingerința era justificată (a se vedea Çiçek și alții, citat mai sus, § 164).

Guvernul invită Curtea respingă pretensiunile reclamanților, pe care le judecă excesive și lipsite de fundament.

Privind daunele materiale, Curtea reamintește că trebuie să existe o legătură de cauzalitate manifestă între daunele susținute de interesatul și violă Convenției (Bykov c. Rusia [GC], nr. 4378/02, § 110, 10 martie 2009). Ținând seama de elementele dosarului, nu convins de existența unei legături cauzale suficiente între daunele materiale susținute și violă constatată. În consecință, respinge această cerere.

Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamanții subiră daunele morale care nu sînt suficient reparate prin constatare o violă Convenției. Ținând seama circumstanțe dosarului și pronunță în echitate, aloca fiecăruia interesații 7.500 EUR pentru daunele morale, plus orice sumă putând datorată cu titlu impozit pe această sumă. Ținând seama de documente în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea judecă, de asemenea, rezonabil aloca în comun reclamanților suma 1.000 EUR, toți capii, cu titlu cheltuielilor și costurilor, plus orice sumă putând datorată de aceștia cu titlu impozit pe această sumă. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă; Spune că a existat o violă a articolului 11 al Convenției; Spune, a) că Statul pârât trebuie versa reclamanților, în termen trei luni, următoarele sume, convertite moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data regulării: 7.500 EUR (șapte mii cinci sute euro), fiecărui reclamant, plus orice sumă putând datorată cu titlu impozit pe această sumă, pentru daunele morale, 1.000 EUR (o mie euro), reclamanților în comun, plus orice sumă putând datorată de reclamanți cu titlu impozit pe această sumă, pentru cheltuielile și costurile; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor majorate cu o dobândă simplă o rată egală facilității de împrumut marginal Banca Centrala Europeană aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procent; Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 aprilie 2024, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 regulament. Dorothee von Arnim Egidijus Kūris Greffieră adjunctă Președinte ANEXĂ Lista reclamanților Nr. Prenume NUME Anul nașterii/înregistrării Locul rezidenței 1. Selver ORMAN 1981 Ankara 2. Deniz BAKIR 1979 Ankara 3. Veli GÖRGÜN 1972 Bursa 4. Mesut KILIÇ 1981 İzmir 5. Gülcan TAȘKIRAN 1978 Bursa

Le 7 décembre 2004, les requérants participèrent à une manifestation organisée par l’ESP à Ankara afin de protester contre un projet de loi portant sur l’exécution des peines. Le même jour, les intéressés furent arrêtés par les forces de l’ordre et, le 10 décembre 2004, ils furent placés en détention provisoire.

Selon les rapports d’arrestation et d’interrogatoire, lors de la manifestation, certains manifestants, dont les requérants, portaient des drapeaux, pancartes et étendards appartenant à l’ESP et chantaient les slogans suivants : « Les prisonniers révolutionnaires ne peuvent être maintenus en captivité ( Devrimci tutsaklar esir alınamaz ) », « Détruisez les cellules ( Hücreleri parçala ) », « Retirez la loi sur l’exécution des peines ( Ceza İnfaz Yasası geri çekilsin ) », « Nul ne saurait asservir la volonté révolutionnaire ( Devrimci irade teslim alınamaz ) », et « Les prisonniers révolutionnaires sont notre honneur ( Devrimci tutsaklar onurumuzdur ) ». Les rapports indiquèrent également que les requérants faisaient partie d’un groupe de manifestants qui avaient blessé trois policiers et endommagé des biens publics et privés par des jets de pierres et de cocktails Molotov. Les mêmes rapports précisèrent que le requérant Deniz Bakır avait guidé les manifestants lors de l’événement en les incitant à scander des slogans et à commettre des actes de violence.

Par un acte d’accusation du 5 janvier 2005, le procureur de la République d’Ankara inculpa les requérants du chef d’appartenance à l’organisation illégale MLKP (Parti communiste marxiste-léniniste) et engagea contre eux une action pénale devant la cour d’assises d’Ankara (« la cour d’assises »).

Le 22 avril 2010, la cour d’assises rendit un arrêt sur le fond. Elle indiqua tout d’abord que la manifestation litigieuse avait été organisée par l’ESP, organisation qu’elle considérait comme une sous-branche du MLKP compte tenu d’une note d’information de la direction générale de la sûreté la concernant. Elle précisa ensuite qu’il était établi que pendant la manifestation litigieuse certains manifestants, dont les requérants, avaient scandé des slogans illégaux et porté des drapeaux, pancartes et étendards appartenant à l’ESP. Elle nota aussi que les intéressés faisaient partie du groupe de manifestants qui avaient attaqué les forces de l’ordre et des biens, tant publics que privés, par des jets de pierre et des cocktails Molotov. Elle releva que les forces de sécurité avaient dû arrêter les requérants en recourant à la force alors que ces derniers étaient assis par terre, se tenant serrés les uns contre les autres. Dans les attendus de son arrêt, elle tint notamment compte des photographies prises par la police pendant la manifestation.

Dans son arrêt, la cour d’assises, après avoir requalifié les faits, condamna les requérants Selver Orman, Veli Görgün, Gülcan Tașkıran et Mesut Kılıç à six ans et trois mois d’emprisonnement pour commission d’une infraction au nom d’une organisation illégale par une personne qui n’en est pas membre (article 314 § 2 du code pénal (« CP ») par renvoi aux articles 314 § 3 et 220 § 6 du même code ; voir pour le libellé de ces dispositions Çiçek et autres c. Türkiye , n os 48694/10 et 4 autres, §§ 105 et 102, 22 novembre 2022). Par ailleurs, elle les condamna chacun à un an et trois mois d’emprisonnement pour propagande en faveur d’une organisation terroriste en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 sur la prévention du terrorisme (« loi n o 3713 » ; voir pour le libellé de cette disposition Çiçek et autres , précité, § 110). 7 . S’agissant du requérant Deniz Bakır, la cour d’assises indiqua entre autres que l’intéressé avait guidé le groupe lors de la manifestation ; qu’il avait incité des manifestants à scander des slogans et commettre des actes de violence ; et que les policiers avaient trouvé sur lui des communiqués de l’ESP ayant un contenu similaire à celui des slogans clamés par les manifestants. Elle considéra que les actes de l’intéressé étaient constitutifs de l’infraction d’appartenance à une organisation illégale, en particulier compte tenu de son statut et de sa situation lors de l’événement. Elle le condamna donc à sept ans et six mois d’emprisonnement en application de l’article 314 § 2 du CP (appartenance à une organisation illégale). En outre, elle le condamna, comme les autres requérants, à un an et trois mois d’emprisonnement pour propagande en faveur d’une organisation terroriste en vertu de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713.

Le 25 avril 2011, la Cour de cassation raya l’affaire du rôle pour cause de prescription légale en ce qui concernait la condamnation des requérants pour propagande en faveur d’une organisation terroriste et confirma le reste de l’arrêt de la cour d’assises. Ainsi, l’arrêt de la cour d’assises devint définitif.

D’après les éléments du dossier, les requérants furent maintenus en détention provisoire pendant des périodes comprises entre quatre et huit mois. Il ressort également des pièces versées au dossier par les parties que le requérant Deniz Bakır purgea l’intégralité de la peine qui lui avait été infligée par la cour d’assises. Développements ultérieurs 10. À la suite de l’entrée en vigueur des lois n o 6352 et n o 6459 modifiant en particulier les dispositions de l’article 220 § 6 du CP (pour les modifications apportées par les lois en question, voir Çiçek et autres , précité, §§ 103-111), les juridictions pénales compétentes, saisies par les requérants (à l’exception de Deniz Bakır qui fut condamné en application de l’article 314 § 2 du CP), allégèrent dans un premier temps les peines d’emprisonnement infligées aux intéressés, puis décidèrent dans un second temps d’annuler les peines prononcées précédemment.

Dans sa réplique aux observations du Gouvernement, l’avocat des requérants a informé la Cour que, le 22 août 2016, le requérant Veli Görgün est décédé et que la mère de celui-ci voulait poursuivre la procédure à sa place. Il a soumis à la Cour une procuration signée par elle et des documents officiels prouvant qu’elle était la mère du requérant.

Le Gouvernement a indiqué dans sa duplique que la mère du feu requérant Veli Görgün n’a pas prouvé qu’elle avait un intérêt légitime à poursuivre la procédure devant la Cour. Il invite en conséquence la Cour à rayer l’affaire du rôle pour ce requérant.

La Cour rappelle que, dans plusieurs affaires où un requérant était décédé pendant la procédure, elle a pris en compte la volonté exprimée par des héritiers ou parents proches de poursuivre la procédure ( López Ribalda et autres c. Espagne [GC], n os 1874/13 et 8567/13, § 72, 17 octobre 2019).

Elle estime qu’eu égard à sa qualité de parent, la mère du requérant peut effectivement avoir un intérêt suffisant à une telle poursuite. Se conformant à sa jurisprudence, la Cour lui reconnaît qualité pour se substituer désormais au requérant. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera de désigner M. Veli Görgün comme « requérant ». Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève plusieurs exceptions d’irrecevabilité : il considère que les requérants n’ont pas satisfait à l’exigence d’épuisement des voies de recours internes, qu’ils n’ont pas la qualité de victime, et que l’article 11 de la Convention est inapplicable en l’espèce. Pour ce qui est de la première exception, le Gouvernement signale que la cour d’assises a révisé son arrêt à la suite de l’entrée en vigueur des lois n o 6352 et n o 6459. Il soutient qu’après le réexamen de leurs dossiers respectifs, les requérants auraient dû saisir la Cour constitutionnelle, car les décisions auxquelles ce réexamen avait abouti ont été rendues après le 23 septembre 2012, c’est-à-dire après la mise en place du système de recours individuel devant cette juridiction. Quant à la deuxième exception, il considère que, compte tenu des examens effectués par les juridictions compétentes dans le cadre des lois n o 6352 et n o 6459, les requérants concernés ne peuvent plus prétendre à la qualité de victime. Enfin, il soutient que l’article 11 de la Convention n’est pas applicable au grief des requérants. Il estime que les manifestations litigieuses et les faits commis par les intéressés dans ce cadre ne relèvent pas du champ d’application de l’article 11 de la Convention. À cet égard, il souligne que les requérants étaient parmi un groupe de manifestants qui ont scandé des slogans en faveur d’une organisation terroriste et qui ont attaqué les policiers et des biens par des jets de pierres et de cocktails Molotov. Il note aussi que Deniz Bakır avait incité les manifestants à chanter des slogans illégaux et à attaquer des policiers.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement.

Concernant la première exception, la Cour rappelle qu’elle a déjà écarté maintes fois des exceptions similaires soulevées par le Gouvernement (voir, parmi d’autres, Öner et Türk c. Turquie , n o 51962/12, §§ 14-18, 31 mars 2015, Özer c. Turquie (n o 3) , n o 69270/12, § 19, 11 février 2020, et Ete c. Türkiye , n o 28154/20, § 19, 6 septembre 2022) et constate que les observations présentées en l’espèce par le Gouvernement ne permettent pas de s’écarter de cette jurisprudence.

Pour ce qui est de la deuxième exception, la Cour estime que tant l’application de mesures moins sévères (comme la réduction des peines) que la décision d’annuler les peines n’étaient pas de nature à prévenir ou réparer les conséquences de la procédure pénale initiale et les dommages que les intéressés ont directement subis à raison de l’atteinte portée par celle-ci à leur liberté de réunion (voir, mutatis mutandis , Ete , précité, § 20). Il convient donc de rejeter cette exception. 20 . En ce qui concerne la troisième objection, la Cour rappelle que, pour déterminer si un requérant peut prétendre à la protection de l’article 11, la Cour vérifie : i) si le rassemblement visé était censé être pacifique ou si ses organisateurs avaient des intentions violentes ; ii) si le requérant a manifesté ou non des intentions violentes dans le cadre de sa participation à la réunion ; iii) si le requérant a infligé ou non des lésions corporelles à autrui ( Shmorgunov et autres c. Ukraine , n os 15367/14 et 13 autres, § 491, 21 janvier 2021). La Cour observe qu’aucun élément objectif du dossier ne donne à penser que la manifestation litigieuse n’était pas censée être pacifique ou que ses organisateurs avaient des intentions violentes. Les autorités internes n’ont pas examiné ce point. En outre, si les rapports d’arrestation et d’interrogatoire indiquaient que les requérants étaient parmi un groupe de manifestants ayant commis des actes de violence, aucun élément du dossier n’établit que les requérants aient lancé des pierres et des cocktails Molotov sur les biens ou les policiers avant que ceux-ci n’interviennent. En conséquence, il ne ressort pas des éléments du dossier que les intéressés aient eu d’emblée des intentions violentes. De plus, les accusations portées contre les requérants ne concernaient pas l’infliction de lésions corporelles ou de blessures graves. La Cour note également qu’aucun des requérants n’a été poursuivi ou condamné pour s’être livré à un quelconque acte de violence. Certes, le requérant Deniz Bakır a été condamné pour avoir tenu des propos incitant la foule à commettre des actes de violence (paragraphe 7 ci-dessus). Cependant, la Cour ne voit pas là un reproche directement lié à la commission par l’intéressé d’actes de violence (infraction réprimée par ailleurs par d’autres dispositions du CP), dans la mesure où la juridiction nationale a conclu que les actes de l’intéressé étaient constitutifs de l’infraction d’appartenance à une organisation illégale, en particulier compte tenu de son statut et de sa situation lors de l’événement. De même, les éléments du dossier, y compris les décisions judiciaires, ne contiennent aucun élément démontrant que, lors de sa participation à la manifestation litigieuse, le requérant en question avait l’intention de commettre ou de se livrer à des actes de violence ou a opposé une quelconque résistance à la police. Par conséquent, il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement (comparer également avec Çiçek et autres , précité, §§ 130 ‑ 142).

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour le déclare recevable. Sur le bien-fondé du grief

La Cour considère que le placement et le maintien en détention des requérants ainsi que les condamnations pénales dont ceux-ci ont fait l’objet en rapport avec leur participation à une manifestation s’analysent en une ingérence dans l’exercice de leur droit à la liberté de réunion.

Pareille ingérence enfreint l’article 11, sauf si elle est « prévue par la loi », tournée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 dudit article et « nécessaire », dans une société démocratique, pour les atteindre. Sur la condamnation des requérants en application des articles 220 § 6 et 314 du CP

La Cour note que la cour d’assises a condamné les requérants Selver Orman, Veli Görgün, Gülcan Tașkıran et Mesut Kılıç à des peines d’emprisonnement pour commission d’infractions au nom d’une organisation terroriste par une personne qui n’en est pas membre, en application des articles 220 § 6 et 314 du CP. À cet égard, elle rappelle avoir déjà eu l’occasion de constater, dans des affaires similaires qui concernaient une condamnation infligée à des requérants en application des dispositions pénales susmentionnées, que l’article 220 § 6 du CP ne satisfaisait pas à l’exigence de prévisibilité, dès lors que, d’une part, en raison de l’ample portée des expressions y figurant, il n’assurait pas aux requérants une garantie fiable contre les poursuites arbitraires, et que, d’autre part, son application pratique ne paraissait pas pallier cette carence (voir, parmi plusieurs autres, Çiçek et autres , précité, §§ 157-163). Elle ne voit aucune raison de s’écarter en l’espèce de cette approche. Partant, il y a eu violation de l’article 11 de la Convention à l’égard de ces requérants. Sur la condamnation pénale du requérant Deniz Bakır sur le fondement de l’article 314 § 2 du CP

La Cour note que l’ingérence en question était fondée sur l’article 314 § 2 du CP. La Cour estime que des doutes sérieux se posent quant à la prévisibilité de l’interprétation et de l’application de cette disposition par les juridictions internes au sens de l’article 11 § 2 de la Convention. Toutefois, eu égard à la conclusion à laquelle elle parvient quant à la nécessité de l’ingérence (paragraphe 31 ci-dessous), elle juge inutile d’examiner plus avant cette question. Par ailleurs, l’ingérence en cause visait au moins un des buts légitimes mentionnés par le paragraphe 2 de l’article 11 de la Convention, à savoir la défense de l’ordre ( Silgir c. Turquie , n o 60389/10, § 24, 3 mai 2022).

Reste à savoir si une telle ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour observe qu’en l’occurrence le requérant Deniz Bakır a été condamné à une peine d’emprisonnement de sept ans et six mois pour appartenance au MLKP, une organisation terroriste. Elle note à cet égard qu’il a fait l’objet d’une peine plus sévère que les autres requérants. Il ressort de l’arrêt de la cour d’assises que « le statut et la situation » du requérant lors de la manifestation litigieuse ont été pris en considération pour lui infliger ladite condamnation. La Cour relève que pour distinguer l’intéressé des autres accusés, la cour d’assises s’est notamment appuyée sur les éléments suivants : l’incitation des manifestants à scander des slogans illégaux et à commettre des actes violents ; et les tracts appartenant à la ESP retrouvés sur lui. Ainsi, la Cour juge opportun de se pencher sur le raisonnement des juridictions nationales à cet égard.

En ce qui concerne les slogans qui auraient prétendument été scandés sur incitation du requérant et les tracts retrouvés sur lui, la Cour observe que la cour d’assises les a considérés comme étant des activités liées à l’organisation terroriste MLKP, sans toutefois en analyser leur teneur. Or la Cour relève que ni l’arrêt de la cour d’assises ni celui de la Cour de cassation l’ayant confirmé n’apportent d’explication suffisante sur les questions de savoir si les slogans et les tracts en question, eu égard à leur contenu, pouvaient être considérés comme renfermant une incitation à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement, ce qui est à ses yeux l’élément essentiel à prendre en considération ( voir, mutatis mutandis , Mart et autres c. Turquie , n o 57031/10, § 32, 19 mars 2019).

Par ailleurs, la Cour note que la cour d’assises a indiqué dans son arrêt que le requérant avait incité les autres manifestants à commettre des actes de violence. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà estimé que lorsque des individus sont impliqués dans de tels actes, les autorités de l’État jouissent d’une marge d’appréciation plus large lorsqu’elles examinent la nécessité d’une ingérence dans la liberté de réunion (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 61, CEDH 1999-IV). Par conséquent, l’imposition d’une sanction pour un acte aussi répréhensible peut être considérée comme compatible avec les garanties de l’article 11 de la Convention dans certaines circonstances ( Yılmaz Yıldız et autres c. Turquie , n o 4524/06, § 42, 14 octobre 2014). La Cour souligne en l’espèce que, comme indiqué ci-dessus (paragraphe 20), le requérant n’a pas été poursuivi ou condamné pour la commission d’actes violents ou pour incitation à la violence ( voir, à contrario , Gülcü c. Turquie , n o 17526/10, § 116, 19 janvier 2016, et Çiçek et autres , précité, §§ 80 et 139, où les requérants avaient été condamnés pour avoir attaqué les forces de l’ordre par des jets de pierres). Elle ne peut comprendre, à la lecture du raisonnement de la cour d’assises, comment les actes reprochés au requérant, à savoir l’incitation à commettre d’actes de violence pendant une manifestation, ont pu être considérés comme constitutifs de l’infraction d’appartenance à une organisation terroriste, laquelle nécessite la preuve d’un lien organique. Elle remarque également que la Cour de cassation n’a pas, elle non plus, suffisamment motivé sa décision par laquelle elle a confirmé la décision de la cour d’assises de reconnaître l’intéressé coupable d’appartenance à une organisation terroriste armée. Elle estime donc que les motifs développés par les juridictions internes ne sauraient être considérés en eux-mêmes comme suffisants pour justifier l’imposition d’une peine aussi sévère.

La Cour rappelle que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit d’apprécier la proportionnalité d’une ingérence. Elle ne saurait passer sous silence la sévérité de la peine infligée au requérant par la cour d’assises en application de l’article 314 § 2 du CP, soit sept ans et six mois d’emprisonnement, peine que le requérant a totalement purgée. 31 . Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut que l’atteinte portée au droit du requérant à la liberté de réunion n’était pas « nécessaire dans une société démocratique ». Partant, il y a eu violation de l’article 11 de la Convention. Sur la condamnation pénale des requérants sur le fondement de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713

Compte tenu du constat de violation de l’article 11 ci-dessus, la Cour n’estime pas nécessaire de rechercher si la condamnation pénale engagée contre tous les requérants sur le fondement de l’article 7 § 2 de la loi n o 713 s’analyse en une ingérence dans leur droit à la liberté de réunion et, dans l’hypothèse où tel serait le cas, si l’ingérence était justifiée (voir Çiçek et autres , précité, § 164).

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter les prétentions des requérants, qu’il juge excessives et dépourvues de fondement.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour rappelle qu’il doit y avoir un lien de causalité manifeste entre le dommage allégué par l’intéressé et la violation de la Convention ( Bykov c. Russie [GC], n o 4378/02, § 110, 10 mars 2009). Compte tenu des éléments du dossier, elle n’est pas convaincue de l’existence d’un lien de causalité suffisant entre le dommage matériel allégué et la violation constatée. En conséquence, elle rejette cette demande.

En revanche, la Cour considère que les requérants ont subi un dommage moral qui n’est pas suffisamment réparé par le constat d’une violation de la Convention. Eu égard aux circonstances de l’affaire et statuant en équité, elle alloue à chacun des intéressés 7 500 EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme. Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour juge par ailleurs raisonnable d’allouer conjointement aux requérants la somme de 1 000 EUR, tous chefs confondus, au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt sur cette somme. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 11 de la Convention ; Dit , a) que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans un délai de trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : 7 500 EUR (sept mille cinq cents euros), à chaque requérant, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral, 1 000 EUR (mille euros), aux requérants conjointement, plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d’impôt sur cette somme, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette le surplus de la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 avril 2024, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Dorothee von Arnim Egidijus Kūris Greffière adjointe Président ANNEXE Liste des requérants N o Prénom NOM Année de naissance/ d’enregistrement Lieu de résidence 1. Selver ORMAN 1981 Ankara 2. Deniz BAKIR 1979 Ankara 3. Veli GÖRGÜN 1972 Bursa 4. Mesut KILIÇ 1981 İzmir 5. Gülcan TAȘKIRAN 1978 Bursa