KOKNAR c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 33330/05 prezentată de Mehmet KÖKNAR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 29 noiembrie 2011 într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Françoise Elens-Passos, greffiere adjunctă de secțiune; Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 7 septembrie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Mehmet Köknar, este un resortisant turc, născut în 1986 și rezident în Zmir. El este reprezentat în fața Curții de către dl Mehmet Köknar. A. Kuru, avocat al lui Zmir. Guvernul turc (adică, al agentului său) este reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 18 ianuarie 2005, la cererea procurorului districtual al Republicii D azízmir, instanța judecătorească în materie penală a decis ca reclamantul să fie retinut provizoriu din contumanță, în conformitate cu art. 104 din Codul de procedură penală, având în vedere natura și calificarea dreptului reprovocat și starea probei. La 28 ianuarie 2005, procurorul districtual l-a acuzat pe reclamant de infracțiunile menționate în ordonanța de detenție. La 7 martie 2005, în jurul orei 23:00, reclamantul a fost arestat de poliție în timp ce încerca să fugă în timpul unui control de identitate. Potrivit procesului verbal de arestare semnat de poliție, acesta era căutat de poliție pentru sechestrare. La 8 martie 2005, reclamantul a prezentat în fața instanței judecătorești din statul de drept penal care i-a notat ordinul de arest în arest provizoriu, luat la 18 ianuarie 2005 pentru sechestrare și viol asupra minorului. La 15 martie 2005, avocatul reclamantului a formulat opoziția împotriva acestei detenții în fața instanței judecătorești din statul membru în cauză și a solicitat eliberarea clientului său, dacă este necesar pe cauțiune. La 16 martie 2005, instanța de judecată a respins această cerere având în vedere natura faptelor reprobabile, starea probelor și cuantumul pedepsei. La 9 aprilie 2005, avocatul reclamantului a formulat o nouă acțiune împotriva deciziei din 16 martie. De asemenea, Comisia a reamintit faptul că decizia de plasare în detenție fusese adoptată fără audierea reclamantului. Judecătorul în fața căruia a fost prezentat ar fi fost mulțumit să efectueze un control de identitate și nu i-ar fi prezentat nici motivele arestării sale, nici drepturile de care dispunea. La 12 aprilie 2005, instanța de judecată a respins această acțiune și a pronunțat menținerea în detenție a reclamantului, ținând cont de gravitatea infracțiunii, de cuantumul pedepsei, de riscul distrugerii, de ascunderea sau de riscul de presiune asupra victimei și consideră că adoptarea unor măsuri de control judiciar ar fi insuficiente. La 28 noiembrie 2005, reclamantul a fost eliberat. La 19 februarie 2007, instanța de judecată l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de viol asupra minorilor, fără violență sau înșelăciune și l-a condamnat la un an și nouă luni de închisoare. Astfel cum reiese din consultarea dosarului pe site-ul internet al Curții de Casație din Turcia (http://www.yargitay.gov.tr/), la 19 octombrie 2009, hotărârea în primă instanță a fost parțial ruptă. În lipsa informațiilor părților, procedura ar fi încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne. GRIFS Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul declară că a fost arestat fără motiv legitim. Pe baza art. 5 alin. (2) și (3) din Convenție, se plânge că nu a fost informat cu privire la motivele deținerii sale sau cu privire la drepturile sale și că nu a fost deferit imediat unui judecător și judecat într-un termen rezonabil. Invocând art. 6 alineatul (3) literele (a), (b), (c) și (d), reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil și nici de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. De asemenea, susține că nu a beneficiat de asistență din partea unui avocat și nici nu a putut face să se facă auzită audierea martorilor. În primul rând, în ceea ce privește t ă ț ii prevăzute la art. 5 alineatul (1) litera (c), Curtea reamintește că existența unor suspiciuni plauzibile presupune existența unor fapte sau a unor informații care să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză poate să fi îndeplinit f un c ț i o n are a t ă ț ii reprovocate. Ceea ce poate fi considerat a fi plauzibil, totuși depinde de ansamblul împrejurărilor (Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit , 30 august 1990, § 32, seria A n 182). În speță, reclamantul a fost arestat la 7 martie 2005 pentru că a fost căutat de poliție pentru sechestrare și viol asupra minorilor. Înainte de arestarea sa, un ordin de detenție care îl viza fusese emis de un judecător în lumina dovezilor, iar o acțiune penală fusese pronunțată împotriva sa în fața instanței de judecată. Având în vedere cele de mai sus, se concluzionează că suspiciunile ating nivelul impus de art. 5 alineatul (1) litera (c). În ceea ce privește Ö Õ art. 5 alineatul (2) din Convenție, Curtea amintește că această dispoziție prevede o garanție elementară Õ : Orice persoană arestată trebuie să știe motivele arestării sale. Încorporată în sistemul de protecție pe care îl oferă art. 5, el obligă o astfel de persoană să semnaleze, într-un limbaj simplu și accesibil pentru ea, motivele juridice și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât aceasta să poată discuta legalitatea în fața unei instanțe în temeiul alineatului 4. Ea trebuie să beneficieze de aceste informații în cel mai scurt timp, dar polițistul care a fost arestat poate să nu le furnizeze imediat. Pentru a stabili dacă a primit suficient și suficient de devreme, trebuie să se țină seama de particularitățile speței (a se vedea Fox, Campbell și Hartley, menționat anterior, § 40). În prezenta cauză, reclamantul a fost arestat de poliție, în timp ce el încerca să fugă în timpul unui control de identitate. În procesul-verbal al arestării, semnat de către acesta, acesta menționa în mod expres că a fost căutat pentru sechestrare. Reclamantul care se afla într-o situație în care se putea învinovăți pentru un act de infracțiune nu poate să nu fi înțeles și nici să fi fost informat. În plus, a doua zi după arestarea sa, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care i-a emis o ordonanță de plasare în detenție, care a pronunțat infracțiunile care i-au fost reproșate. Cu condiția ca reclamantul să se fi plâns că nu a fost adus imediat în fața unui judecător, Curtea constată că persoana respectivă a fost deja supusă unui ordin de detenție provizorie și că a fost prezentat unui judecător în ziua următoare arestării sale. De aceea, Curtea consideră că reclamantul a fost imediat tradus un judecător în sensul articolului 5 alineatul (3) din convenție. În cele din urmă, în ceea ce privește durata detenției provizorii suferită de la Õ , Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 7 martie 2005 și a fost încheiată la 28 noiembrie 2005; prin urmare, a durat mai mult de opt luni. Comisia observă că plasarea și menținerea în detenție au fost motivate și consideră în mod clar că există suspiciuni puternice cu privire la reclamant atât în momentul arestării, cât și în perioada în care a rămas în detenție. Judecătorii care au solicitat să se pronunțe cu privire la arestarea sa provizorie au luat în considerare măsuri alternative de detenție provizorie și s-a estimat că adoptarea unor măsuri de control judiciar insuficiente este insuficientă. În plus, instanța judecătorească a pronunțat eliberarea reclamantului în pofida faptului că procedura era încă în curs de desfășurare în fața acesteia. În cele din urmă, nu s-a stabilit sau nici nu s-a pretins că autoritățile naționale nu au acordat o atenție specială În lumina celor de mai sus și a naturii încălcării în cauză, Curtea consideră că durata detenției provizorii suferită de reclamant nu a încălcat art. 5 alineatul (3) din convenție. Prin urmare, obiecțiile reclamantului întemeiate pe art. 5 alineatul (1) litera (c), art. 2 și art. 3 trebuie respinse în mod clar și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alineatul (3) litera (a) și art. 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (3) literele (a), (b), (c) și (d), reclamantul declarat nu a beneficiat de un proces echitabil. Astfel cum reiese din observațiile părților, procedura penală inițiată împotriva reclamantului ar fi încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale. Or, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare întreaga procedură penală pentru a se pronunța cu privire la conformitatea acesteia cu dispozițiile articolului 6 din convenție. Prin urmare, reclamantul nu se poate plânge în această privință de nicio încălcare a Convenției cu privire la acest punct. În consecință, această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă în sensul articolului 35 § 1 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popovć Prezident Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

33330/05

présentée par Mehmet KÖKNAR

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 29 novembre 2011 en un comité composé de

:

Dragoljub Popović,

président,

András Sajó,

Paulo Pinto de Albuquerque,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 7 septembre 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Mehmet Köknar, est un ressortissant turc, né en 1986 et résidant à İzmir. Il est représenté devant la Cour par M

e

A. Kuru, avocat à İzmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 18 janvier 2005, à la demande du procureur de la République d’İzmir, le juge d’instance pénale décida de la mise en détention provisoire du requérant par contumace, en application de l’article 104 du code de procédure pénale, compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée et de l’état des preuves. L’ordonnance de placement en détention provisoire mentionne qu’il était soupçonné d’avoir séquestré et violé la victime mineure.

Le 28 janvier 2005, le procureur de la République inculpa le requérant des infractions visées dans l’ordonnance de placement en détention.

Le 7 mars 2005 vers 23 heures, le requérant fut arrêté par la police alors qu’il tentait de prendre la fuite lors d’un contrôle d’identité. Selon le procès

‑

verbal d’arrestation qui est signé par l’intéressé, il était recherché par les services de police pour séquestration.

Le 8 mars 2005, le requérant comparut devant le juge d’instance pénale qui lui notifia l’ordonnance de placement en détention provisoire prise le 18

janvier 2005 pour séquestration et viol sur mineur.

Le 15 mars 2005, l’avocate du requérant forma opposition contre cette mise en détention devant la cour d’assises et demanda la libération de son client, au besoin sous caution.

Le 16 mars 2005, la cour d’assises rejeta cette demande vu la nature des faits reprochés, l’état des preuves et le quantum de la peine encourue.

Le 9 avril 2005, l’avocate du requérant forma un nouveau recours contre la décision du 16 mars. Elle soutint que la décision portant rejet de sa demande de libération n’était pas suffisamment motivée. Elle rappela également que la décision portant placement en détention avait été adoptée sans que le requérant ait été entendu. Le juge devant lequel il comparut se serait contenté de procéder à un contrôle d’identité et ne lui aurait énoncé ni les motifs de son arrestation ni les droits dont il jouissait.

Le 12 avril 2005, la cour d’assises rejeta ce recours et prononça le maintien en détention du requérant eu égard à la gravité de l’infraction, au quantum de la peine encourue, au risque de destruction, de dissimulation ou d’altération des preuves, et au risque de pressions sur la victime. Elle estima que l’adoption de mesures de contrôle judicaire seraient insuffisantes.

Le 28 novembre 2005, le requérant fut libéré.

Le 19 février 2007, la cour d’assises reconnut le requérant coupable de viol sur mineur, sans violence ou tromperie, et le condamna à un an et neuf mois d’emprisonnement. Elle estima que la séquestration n’avait pas été établie.

Ainsi qu’il ressort de la consultation du dossier sur le site Internet de la Cour de cassation turque (http://www.yargitay.gov.tr/), le 19 octobre 2009, le jugement de première instance fut partiellement cassé. En l’absence d’informations des parties, la procédure serait donc toujours pendante à ce jour devant les juridictions internes.

GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, le requérant allègue avoir été arrêté sans motif légitime. Se fondant sur l’article 5 §§ 2 et 3 de la Convention, il se plaint de n’avoir pas été informé des motifs de sa détention ni des droits dont il jouissait et de n’avoir pas été aussitôt déféré devant un juge et jugé dans un délai raisonnable.

Invoquant l’article 6 § 3 a), b), c) et d), le requérant allègue ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable ni du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. Il soutient également ne pas avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat ni pu faire entendre des témoins.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue la violation de l’article 5 §§ 1 c), 2 et 3 de la Convention.

S’agissant d’abord du grief tiré de l’article 5 § 1 c), la Cour rappelle que l’existence de soupçons plausibles présuppose celle de faits ou de renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction reprochée. Ce qui peut passer pour «

plausible

» dépend toutefois de l’ensemble des circonstances (

Fox,

Campbell et Hartley c. Royaume-Uni

, 30 août 1990, § 32, série A n

o

182).

En l’espèce, le requérant a été arrêté le 7 mars 2005 parce qu’il était recherché par les services de police pour séquestration et viol sur mineur. Avant son arrestation une ordonnance de placement en détention le concernant avait été délivrée par un juge à la lumière des éléments de preuve et une action pénale avait été diligentée à son encontre devant la cour d’assises. L’intéressé fut ensuite jugé devant cette juridiction et reconnu coupable de viol. Au vu de ce qui précède, il y a lieu de conclure que les soupçons atteignaient le niveau exigé par l’article 5 § 1 c).

En ce qui concerne le grief tiré de l’article 5 § 2 de la Convention, la Cour rappelle que cette disposition énonce une garantie élémentaire

: toute personne arrêtée doit savoir les raisons de son arrestation. Intégré au système de protection qu’offre l’article 5, il oblige à signaler à une telle personne, dans un langage simple et accessible pour elle, les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe

dans le plus court délai

» mais le policier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer si elle en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce (

voir

Fox, Campbell et Hartley

, précité, §

40).

Dans la présente affaire, le requérant a été arrêté par la police alors qu’il tentait de prendre la fuite lors d’un contrôle d’identité. Le procès-verbal d’arrestation – signé par lui – mentionne expressément qu’il était recherché pour séquestration. Le requérant qui se trouvait dans une situation où il pouvait se reprocher un acte infractionnel ne saurait prétendre n’avoir pas compris et du reste été informé. En outre, le lendemain de son arrestation, le requérant fut traduit devant le juge qui lui notifia l’ordonnance de placement en détention laquelle énonçait les infractions qui lui étaient reprochées.

Pour autant que le requérant se plaint de n’avoir pas été aussitôt traduit devant un juge, la Cour note que l’intéressé était déjà visé par une ordonnance de placement en détention provisoire et qu’il a été présenté à un juge dès le lendemain de son arrestation. Aussi, elle estime que le requérant a été aussitôt traduit un juge au sens de l’article 5 § 3 de la Convention.

Enfin quant à la durée de la détention provisoire subie par l’intéressé, la Cour note que la période à considérer a commencé le 7 mars 2005 et s’est terminée le 28 novembre 2005

; elle a donc duré plus de huit mois. Elle observe que le placement et le maintien en détention étaient motivés et estime clairement établi que de forts soupçons pesaient sur le requérant tant au moment de son arrestation que pendant toute la période où il est resté en détention. Les juges appelés à se prononcer sur sa détention provisoire ont pris en considération des mesures alternatives à la détention provisoire et on estimé l’adoption de mesures de contrôle judicaire insuffisants. De plus, la cour d’assises a prononcé la libération du requérant alors même que la procédure était toujours pendante devant elle. Enfin, il n’est pas établi ou même allégué que les autorités nationales n’ont pas apporté une «

diligence particulière

» à la poursuite de la procédure (

Kılıçöz c. Turkey

(dec.), n

o

26662/05, 14

septembre 2010). Eu égard à ce qui précède et à la nature de l’infraction en question, la Cour estime que la durée de la détention provisoire subie par le requérant n’a pas enfreint l’article 5 § 3 de la Convention.

Il s’ensuit que les griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 1 c), 2 et 3 sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.

2.

Invoquant l’article 6 § 3 a), b), c) et d), le requérant allègue ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable.

Ainsi qu’il ressort des observations des parties, la procédure pénale engagée à l’encontre du requérant serait toujours pendante devant les juridictions nationales. Or, la Cour estime nécessaire de prendre en considération l’ensemble de la procédure pénale afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l’article 6 de la Convention. Le requérant ne saurait donc, en l’état, se plaindre à cet égard d’une quelconque violation de la Convention sur ce point. Il s’ensuit que cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée au sens de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Françoise Elens-Passos

Dragoljub Popović

Greffière adjointe

Président