CAUZUL CU PREZENTA SECȚIUNE DE SHULGIN v. UKRAINE (Depunerea nr. 29912/05 HOTĂRÂREA STRASBOURG 8 decembrie 2011 FINAL 08/03/2012 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale În cazul Shulgin v. Ucraina Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), în calitate de Cameră compusă de: Dean Spielmann, Președinte, Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, André Potocki, judecători și Claudia Westerdiek, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 15 noiembrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a apărut într-o cerere (nr. 29912/05) împotriva Ucrainei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național ucrainean, dl Ruslan Vyacheslavovich Shulgin („reclamantul”), la 5 august 2005. Reclamantul a fost reprezentat de dl A.L. Dovbush, avocat care practică în Vinnytsya. Guvernul ucrainean (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Yuriy Zaytsev, succesat de dna Valeria Lutkovska. Reclamantul a afirmat, în special, că statul nu l-a compensat pentru detenția sa de două ani rezultată dintr-o condamnare recunoscută drept ilegală după ce sentința a fost îndeplinită în întregime. La 29 iunie 2010, președintele celei de-a cincea secțiuni a hotărât să anunțe cererii guvernului. De asemenea, s-a hotărât să se pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp (art. 29 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1978 și trăiește în Vinnytsya. Condamnarea reclamantului și evenimentele conexe În noiembrie 1995 au fost lansate anchete penale cu privire la reclamantul cu privire la suspectul de fraudă și extorcare. La 17 decembrie 1996, o instanță de primă instanță (pentru presupus Curtea de District Leninskyy a Vinnytsya – „Curtea Leninskyy”) a pronunțat o hotărâre cu privire la acest caz. În argumentul său a afirmat că reclamantul ar fi fost achitat de taxa de extorcare ca fiind neconsolidată de nici o probă. Cu toate acestea, instanța nu a menținut nimic despre achitarea în partea operativă a hotărârii. La 29 ianuarie 1997, o instanță de cassare (denumirea nu este specificată) a susținut, în substanță, achitarea reclamantului în ceea ce privește acuzația de extorcare. Acesta a remarcat că, chiar dacă instanța de primă instanță nu a indicat achitarea în partea operativă a hotărârii, aceasta a evaluat corect dovada referitoare la această parte a acuzației și a ajuns la concluzia bine fundamentată cu privire la lipsa oricărei dovezi ale vinovăției reclamantului. Curtea de casație a formulat concluzia menționată în raționamentul hotărârii sale. Prin partea sa operativă, el a anulat totuși hotărârea de mai sus în totalitate pentru unele deficiențe procedurale și a trimis cazul pentru anchetă suplimentară. Ancheta suplimentară a reluat atât acuzațiile de fraudă și extorcare împotriva reclamantului și a adăugat unele alte episoade, cum ar fi furt însoțit de furt și a provocat daune la proprietatea altor persoane. 10. De la 17 (sau 18 decembrie 1996 la 1 iunie 1999 reclamantul a fost reținut la Vinnytsya SIZO-1. 11. Prin hotărârea Curții Leninskyi din 8 aprilie 1999, susținută de o hotărâre a Curții Regionale Vinnytsya din 12 mai 1999, reclamantul a fost considerat vinovat de: furt însoțit de furt (cu o condamnare de cinci ani de închisoare cu confiscare a proprietăților); fraudă (ditto); extorcare care a condus la consecințe deosebit de grave (încarcerare de șapte ani și confiscare a proprietăților); și care a provocat daune la bunurile altor (încarcerare de doi ani). Ca pedeapsa finală definită prin absorbția pedepsei mai severe de către un tribunal mai sever, Curtea a condamnat reclamantul la șapte ani de închisoare cu confiscare a proprietății. A fost considerat că a început să-și îndeplinească condamnarea la 18 decembrie 1996. Reclamantul s-a supus vinovat tuturor acuzațiilor, cu excepția cazului în care s-a considerat că a fost deja achitat. 12. La 28 decembrie 1999, reclamantul a introdus o cerere la Curte înregistrată în temeiul nr. 57065/00, în care s-a plâns, în special, de nedreptatea procedurii penale încheiate cu hotărârea menționată anterior din 12 mai 1999. 13. La 13 iunie 2000, Curtea, ședința în calitate de comitet de trei judecători, a declarat cererea nr. 57065/00 inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni. 14. La 18 decembrie 2003, reclamantul a fost eliberat, care și-a îndeplinit pe deplin condamnarea. La 12 noiembrie 2004, Curtea Supremă a permis cererea reclamantului de revizuire a hotărârilor din 8 aprilie și 12 mai 1999 în circumstanțe excepționale. I-a anulat în partea privind condamnarea reclamantului pentru extorcare și a întrerupt procedura în această parte pentru lipsa de dovezi a vinovăției sale. Prin urmare, pedeapsa totală a fost redusă de la șapte la cinci ani, fără confiscarea proprietății. 16. Curtea Supremă a remarcat, în special, că la 17 decembrie 1996, reclamantul a fost achitat de extorcare de către instanța de primă instanță care nu a reușit, totuși, să indice că în partea operativă a hotărârii. Următoarele observații au remarcat că, în timp ce instanța de casă a susținut faptul că achitarea în hotărârea din 29 ianuarie 1997, aceasta a anulat greșit hotărârea în ansamblul său și a trimis cazul pentru anchetă suplimentară, fără să fi specificat omiterea instanței de primă instanță și nu a indicat modalități de remediere a acesteia. 17. Curtea Supremă a criticat în continuare ancheta ulterioară și judecata reclamantului pentru nerespectarea deplină a substanței deciziilor judiciare menționate anterior. 18. În suma, a recunoscut hotărârile din 8 aprilie și 12 mai 1999, prin care reclamantul a fost condamnat, ca fiind ilegal și nefondat în partea referitoare la taxa de extorcare. Procedura de compensare civilă instituită de solicitant 19. În februarie 2005, reclamantul a depus o cerere civilă la Curtea din districtul Pecherskyy de Kyiv împotriva Trezoreriei de Stat, cerând compensații pentru prejudicii materiale și morale provocate de acțiunile presupuse ilegale ale autorităților judiciare și judiciare care au dus la privarea libertății sale timp de doi ani și o zi (reclamantul a susținut că a fost arestat o zi mai devreme decât a raportat oficial). El s-a bazat pe hotărârea citată a Curții Supreme din 12 noiembrie 2004, care a recunoscut avortul justiției. 20. La 15 martie 2005, după o audiere cu participarea tatălui reclamantului în calitate de reprezentant al său, instanța a respins reclamația ca fiind nefondată. 3 din Legea privind compensarea (a se vedea punctele 32-33 de mai jos), a constatat că situația reclamantului nu a îndeplinit criteriile de eligibilitate pentru compensarea care urmează să fie acordată, deoarece condamnarea sa nu a fost anulată pe deplin, ci numai în ceea ce privește acuzația de extorcare, în timp ce el a fost condamnat legal pentru unele alte infracțiuni. 21. La 19 aprilie 2005, Curtea de Apel a Kyiv a notificat părților că o audiere a fost programată pentru 10 mai 2005. Reprezentantul reclamantului nu a participat, așteptând să fie amânată din cauza unei vacanțe publice declarate la data respectivă. 23. Mai 2005, Curtea de Apel a susținut concluziile și raționarea hotărârii instanței de prima instanță. 24. El a susținut că niciuna dintre actele juridice, pe care judecătorii inferiore le-au invocat pentru respingerea cererii sale, necesită anularea integrală a unui verdict pentru a fi eligibil pentru compensare în ceea ce privește condamnarea ilegală și încarcerarea care rezultă. Reclamantul a presupus că instanța ar fi putut fi condusă de Regulamentul privind aplicarea legii de compensare din 1996, care prevede „o reabilitare completă” ca condiție pentru compensare în ceea ce privește condamnarea ilegală. El a susținut că aceasta este o lege învechită care restrânge garanțiile legislației primare și este contrar convenției, în timp ce a fost adoptată înainte de ratificarea sa de către Ucraina la 11 septembrie 1997. 25. La 16 august 2007, Curtea Regională de Apel Donetsk, care a stat în instanță de cassare, a respins recursul de cassare al reclamantului, raționând succinct că instanțele inferiore au acționat în conformitate cu legea și că nu există motive pentru revizuirea deciziilor lor. Alte fapte 26. La 13 noiembrie 2003, Tribunalul orașului Shepetivka a ordonat ca reclamantul să fie supravegheat de poliție timp de un an și jumătate după eliberarea sa, data în care se apropia. Curtea a considerat acest lucru un indiciu că reclamantul a fost renunțat să se îmbunătățească și a rămas un pericol pentru societate. 27. În hotărârea de mai sus, s-a remarcat că aceasta ar putea fi contestată în apel în fața Curții de Apel Regionale Khmelnytsky. 28. După eliberarea sa la 18 decembrie 2003, reclamantul a fost plasat sub supravegherea poliției, astfel cum a ordonat. 29. La un moment dat a cerut fără succes poliției să ridice această măsură. 30. Potrivit reclamantului, poliția a continuat să-și viziteze casa după expirarea ordinului de supraveghere, din care s-a plâns la secția de poliție locală în mai multe ocazii. Articolele 56 și 62 din Constituție, care sunt relevante pentru acest caz, se citesc după cum urmează: „Toată lumea are dreptul la compensații, plătibile de către stat sau organismele locale de autogovernare, pentru prejudicii materiale și morale, infligite de decizii, acțiuni sau omisiuni ilegale ale autorităților de stat și ale organismelor locale de autogovernare, precum și a funcționarilor și ofițerilor acestora, comise în cursul exercitării datoriei lor.” art. 62 „... În cazul în care un verdict este anulat ca nedrept, statul plătește compensația pentru prejudiciile materiale și morale provocate de condamnarea nefondată.” Codul civil (2003), astfel cum a fost formulat la momentul material 32. Secțiunea 1176 a citit după cum urmează în partea sa relevantă: Compensarea daunelor cauzate de decizii, acțiuni sau omisiuni ilegale ale organismelor de anchetă, anchete preliminare, urmărire judiciară sau justiție „1. Statul indemnează pe deplin un individ pentru daunele cauzate acestuia prin condamnare ilegală, impunerea ilegală a răspunderii penale ... indiferent de vinovăția funcționarilor organismelor de anchetă, a anchetei preliminare, a urmăririi judiciare sau a instanțelor. Dreptul la compensare pentru daunele cauzate unui individ prin acțiuni ilegale ale unui organism de anchetă, anchete preliminare, urmărire judiciară sau justiție se declanșează în cazul achitării persoanei de către instanță, anularea unui verdict ilegal sau întreruperea unui caz penal de către o autoritate de anchetă preliminară ....” Actul „Pentru procedură de compensare a prejudiciilor cauzate de acțiuni ilegale ale organismelor de anchetă, investigații preliminare, procuroare și curți” din 1 decembrie 1994, formulat în urma modificărilor din 11 iulie 2003 („Legea privind compensarea”) 33. Dispozițiile relevante se citesc după cum urmează: Secțiunea 1 „În temeiul dispozițiilor prezentei legi, o persoană are dreptul la compensare pentru daunele cauzate de: condamnarea ilegală, promovarea ilegală a acuzațiilor penale, plasarea ilegală și deținerea în detenție ... În cazurile menționate la subsecțiunea 1 din prezenta secțiune, daunele cauzate sunt compensate pe deplin, indiferent de vinovăția funcționarilor organismelor de anchetă, investigații preliminare, urmăriri judiciare și instanțe.” Secțiunea 2 „Dreptul de compensare pentru daune în valoare și în conformitate cu procedura stabilită de prezenta Lege apare în cazurile de: achitarea de către o instanță; încheierea unui caz penal din cauza lipsei de probă a comitetului unei infracțiuni, absența corpusului delicti sau lipsa de probe a implicării acuzatului în comitetul infracțiunii; refuzul de inițiere a procedurii penale sau de încheierea procedurii penale din motivele prevăzute la alineatul (2) din subsecțiunea 1 din prezenta secțiune ...” Secțiunea 3 „În cazurile menționate la art. 1 din prezenta acțiune, reclamantul este compensat pentru: venituri și alte venituri pierdute ca urmare a acțiunilor ilegale; ... și daune morale.” Regulamentul „Pentru aplicarea [Legii de compensare]” aprobat de Ministerul Justiției, Procuraturii Generale și Ministerul Finanțelor la 4 martie 1996 (cu singura modificare din 3 aprilie 1998) 34. Alineatul 3 citește următoarele: „O persoană care a fost condamnată ilegal de către o instanță are dreptul la compensare a daunelor numai în cazul reabilitarii sale complete”. Nu există nici o definiție a termenului de „reabilitare” în legislația ucraineană. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 5 § 5 AL CONVENȚIEI 35. Reclamantul s-a plâns că nu a fost compensat pentru detenția sa ilegală de doi ani în încălcarea articolului 3 din Protocolul nr. 7. 36. Este o regulă comună în practica Curții că Curtea este competentă în materie de caracterizare a faptelor din cauză și nu este legată de caracterizarea dată de reclamant sau de guvern (a se vedea Sutyagin c. Rusia , nr. 30024/02 , § 206, 3 mai 2011). O plângere este caracterizată de faptele susținute în această cauză și nu doar de motivele juridice sau argumentele de care se bazează (a se vedea § 206, 3 mai 2011 ). Șerife Yiğit c. Turcia [GC], nr. 3976/05, § 52, CEDH 2010-...). Având în vedere esențialul plângerii reclamantei în acest caz, Curtea consideră oportună examinarea acesteia în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție, care citește, împreună cu celelalte părți relevante, după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: (a) detenția legală a unei persoane după condamnarea unei instanțe competente; ... Orice persoană care a fost victimă de arestarea sau deținerea în incompatibilitate cu dispozițiile prezentului articol are dreptul la compensare executivă.” Admisibilitatea 37. Curtea remarcă că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție. De asemenea, remarcă că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamantul a susținut că a fost închis timp de doi ani prin vina statului și, prin urmare, a avut dreptul la compensare în acest sens. 39. El a remarcat că această perioadă de detenție a avut ca rezultat condamnarea sa pentru extorcare, care s-a constatat ilegală de către Curtea Supremă după ce a îndeplinit deja condamnarea sa în întregime. 40. Reclamantul a considerat că nu are dreptul de a face obiectul unei compensații pentru detenția sa ilegală, având în vedere abordarea formalistică a instanțelor interne, în conformitate cu care ar putea pretinde o astfel de compensație numai dacă verdictul ar fi fost anulat ca ilegal în întregime, dar nu în parte, ca în cazul său. (b) Guvernul 41. Guvernul a susținut că art. 5 § 5 din Convenție nu se aplică situației reclamantului, deoarece detenția sa a fost rezultată din condamnarea de către o instanță competentă în conformitate cu procedura prevăzută de lege. 42. În opinia lor, instanța internă a comis o greșeală în condamnarea reclamantului de extorcare, acest fapt nu a respins exclusiv deținerea ulterioră ilegală. ab initio 43. Guvernul a remarcat, de asemenea, că reclamantul nu a susținut niciodată o credință proastă din partea instanțelor care l-au condamnat. Prin urmare, nu există motive de a considera arbitraritatea detenției sale. 44. În suma, Guvernul a susținut că detenția reclamantului a fost legală în sensul articolului 5 § 1 litera (a) și nu au susținut nicio problemă în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție. Evaluarea Curții (a) Aplicabilitatea articolului 5 § 5 45. Curtea remarcă că dreptul la compensare în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție nu a apărut decât în cazul în care o încălcare a unuia dintre celelalte patru paragrafe – art. 5 § 1 litera (a) în cazul în cauză – a fost stabilit, direct sau în substanță, de către Curte sau de către instanțe interne (a se vedea, de exemplu, Svetoslav Dimitrov v. Bulgaria , nr. 55861/00, § 76, 7 februarie 2008, și Çağdaș Șahin v. Turcia , nr. 28137/02, § 34, 11 aprilie 2006). 46. Având în vedere termenul evenimentelor în cauză, precum și domeniul de aplicare al prezentului caz, Curtea nu se va angaja să evalueze propria sa evaluare a conformității detenției reclamantului cu art. 5 § 1 lit. (a) din Convenție. 47. Mai rămâne de văzut dacă o încălcare a acestei dispoziții a fost constatată de instanțele interne pentru ca art. 5 § 5 să intre în joc. 48. Curtea remarcă că, în acest caz, Curtea Supremă a stabilit în hotărârea din 12 noiembrie 2004 că reclamantul a fost condamnat ilegal pentru extorcare, care a avut ca dus la urmă cu încă doi ani de închisoare, deja desfășurată până atunci. 49. Curtea va examina dacă această concluzie poate fi considerată ca recunoașterea ilegalității detenției reclamantei după condamnarea sa. În acest sens, va examina substanța concluziilor Curții Supreme care ar putea dezvălui ilegalitatea de detenție chiar și fără o trimitere explicită la oricare dintre dispozițiile articolului 5 în sine (a se vedea mutatis mutandis Danev c. Bulgaria) , nr. 9411/05, § 30, 2 septembrie 2010). 50. Curtea observă că Curtea Supremă a identificat o serie de omisiuni care subminează, în opinia sa, legalitatea condamnării reclamantului pentru extorcare. Acesta a stabilit că, în timp ce a achitat reclamantul, în ceea ce privește taxa de extorcare, în raționarea hotărârii din 17 decembrie 1996, instanța de primă instanță nu a reușit în mod eronat să reflecte această constatare în partea operativă a hotărârii sale. Curtea de casă a subliniat greșeala menționată, dar a comis una similară. De fapt, aceasta a susținut achitarea reclamantului în partea raționată a hotărârii sale din 29 ianuarie 1997, dar nu a demonstrat acest lucru în partea operativă, prin anularea integrală a verdictului și prin trimiterea cauzei pentru anchetă suplimentară (a se vedea punctele 7-8 și 16 de mai sus). 51. Curtea nu pierde de vedere faptul că, după aceste hotărâri defectuoase, reclamantul a avut un proces de redresare, în timpul căruia greșelile menționate pot fi încă remediate. Nici Curtea Supremă nu a ignorat acest lucru. Mai mult decât atât, a fost legalitatea condamnării reclamantului care rezultă din revizuirea sa judecată că a fost evaluată. Având în vedere faptul că achitarea efectivă a reclamantului de către instanțe de două nivele de competență a rămas ignorată de ancheta suplimentară ulterioară și de reexaminarea, Curtea Supremă a susținut că condamnarea sa în ceea ce privește acuzația de extorcare de către deciziile judiciare din 8 aprilie și 12 mai 1999 nu ar putea fi considerată legală sau fondată, le-a anulat în această parte și a încheiat procedura penală pentru lipsa de probă a vinovăției reclamantului (a se vedea punctele 15-18 de mai sus). 52. După cum a susținut Guvernul în observațiile lor și admis de Curte în jurisprudența sa, ar putea să se întâmple că agenții unui stat contractant se comportă ilegal, dar cu bună credință. În astfel de cazuri, o constatare ulterioară de către instanțe că nu s-a respectat dreptul intern nu poate afecta în mod retrospectiv validitatea, în temeiul dreptului intern, a măsurilor de punere în aplicare luate între timp (a se vedea Bozano c. Franța, 18 decembrie 1986, § 55, Serie A nr. 111). 53. Astfel, defectele din ordinul de detenție nu fac neapărat ilegală perioada de detenție substanțială în sensul articolului 5 § 1 din Convenție (a se vedea Ječius c. Lituania , nr. 34578/97 , § 68, CEDO 2000 IX). În mod similar, o condamnare care a fost impusă prin hotărâre în urma încălcării dispozițiilor de fond ale dreptului intern în cadrul procedurii penale nu face în mod automat detenția prin această hotărâre ilegală (a se vedea Gruber c. Germania (dec.), nr. 45198/04, 20 noiembrie 2007). 54. În același timp, este un principiu fundamental că nici o detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 § 1 din Convenție (Mooren v. Germania [GC], nr. 11364/03, § 77, 9 iulie 2009). 55. În acest sens, pur și simplule greșeli trebuie să fie distinse de negarea flagrantă a justiției subminând nu numai echitatea procesului unei persoane, ci și legalitatea deținutului ulterior. Potrivit jurisprudenței Curții, detenția după condamnarea impusă în proceduri manifeste nejustificate constituie o negare flagrantă a justiției este ilegală și implică automat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție (a se vedea Gruber citat mai sus; Ilașcu și alții c. Moldova [GC], nr. 48787/99, § 461, CEDH 2004-VII; și Stoichkov c. Bulgaria, nr. 9808/02, §§ 51 și 58-59, 24 martie 2005). 56. Întoarcendu-se la acest caz, Curtea consideră că toate greșelile și omisiunile stabilite de Curtea Supremă au condus la condamnarea ilegală a reclamantului pentru extorcare, care l-a costat doi ani de libertate, pot fi considerate doar ca o negare flagrantă a justiției subminarea automată a legii deținute în urma acestei detenții. 57. Curtea subliniază în acest sens că hotărârea Curții Supreme în cauză nu face parte din procedura penală obișnuită, ci a fost pronunțată în cadrul procedurii extraordinare de reexaminare. În consecință, această situație nu este comparabilă cu inversarea unui verdict de către o instanță de apel, în cazul în care orice ilegalitate considerată a existat în primă instanță ar fi depășit controlul Curții (a se vedea, în esență, Benham c. Regatul Unit, 10 iunie 1996, § 42, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1996 III). 58. Având în vedere toate cele de mai sus, având în vedere că Convenția este destinată garantării drepturilor „practice și eficiente”, care privesc dincolo de apariții și investigarea realităților situației plângute, Curtea consideră că au existat o constatare suficientă de către instanțele naționale de ilegalitate a deținerii reclamantului în doi ani de la condamnarea sa pentru extorcare. 59. Prin urmare, Curtea concluzionează că art. 5 § 5 din Convenție este aplicabil în cazul în cauză. (b) Conformitatea cu art. 5 § 60. Curtea reiterează că bucurarea efectivă a dreptului la compensare garantat de art. 5 § 5 trebuie asigurată cu o certitudine suficientă (a se vedea Lobanov c. Rusia , nr. 16159/03, § 54, 16 octombrie 2008, cu alte referințe). 61. În prezenta cauză, Curtea observă că legislația ucraineană prevede posibilitatea de a solicita compensații pentru oricine care a devenit victimă de urmărire penală ilegală, deținere și/sau condamnare (a se vedea punctele 31-33 de mai sus). Dispozițiile juridice aplicabile precizează faptul că dreptul la o astfel de compensație a apărut atunci când persoana a fost achitată sau atunci când a fost încheiat acuzația penală pentru lipsa de probă a vinovăției sale. În aceste circumstanțe, compensația reclamantului pentru condamnarea sa ilegală pentru extorcare a fost legal și de fapt indisociabilă de cea pe care o putea susține în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție în ceea ce privește detenția sa ulterioră (a se vedea și se compară cu N.C. v. Italia [GC], nr. 24952/94, § 57, CEDO 2002 X). 62. Curtea remarcă, de asemenea, că, deși legile ucrainene relevante prevede că anularea unui verdict ca fiind ilegală este printre motivele pentru a solicita compensare pentru daune, nu au specificat dacă anularea unei părți ilegale a acestui verdict ar avea același efect. Singura indicație a contrazicerii a decurs din clauza de „reabilitare completă” destul de ambiguoasă din legislația din 1996, care, în orice caz, nu a fost invocată de către instanțe în acest caz (a se vedea punctul 34 de mai sus). 63. În timp ce acest lucru nu este, în sine, o problemă care trebuie analizată de Curtea abstracto , modul în care această legislație a fost aplicată de instanțe interne și a afectat reclamantul solicită o atenție. 64. Curtea constată că instanța internă a respins cererea de compensare a reclamantului din cauză că condamnarea sa a fost anulată doar în parte, dar nu în întregime. De exemplu, ei au susținut că, în timp ce condamnarea sa pentru extorcare a fost considerată ilegală, el a fost condamnat legal pentru alte infracțiuni (a se vedea punctele 20, 23 și 25). Nu a fost luată în considerare faptul că aceasta a fost condamnarea pentru extorcare care a determinat deținerea reclamantului timp de doi ani, în plus față de pedeapsa pentru părțile legale ale sentinței sale. 65. Curtea consideră că această abordare este excesiv de formalistică. Prin urmare, în concluzia că, după respingerea cererii de compensare a reclamantului în ceea ce privește cei doi ani de detenție constatați de Curtea Supremă este ilegală, instanța ucraineană nu a interpretat și aplicat dreptul intern în spiritul articolului 5 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Houtman și Meeus c. Belgia) , nr. 22945/07, §§ 45-47, 17 martie 2009). 66. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție. II. REZERVAREA APLICAMENTULUI 67. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că a fost reținut la Vinnytsya SIZO-1 pentru o perioadă nerazonabilă de lungă durată și în condiții sărace. În baza articolului 5 § § § § 1 și 5, el se plângea că, după eliberarea sa din închisoare, după ce și-a îndeplinit condamnarea, libertatea sa a continuat să fie reținută de plasarea sa sub supravegherea poliției. El se plângea în continuare de o interferență de către poliție în viața sa privată, atât în timpul și după expirarea perioadei de supraveghere menționate anterior. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul articolului 6 § § § § 1 și al treilea lit. (d) că procedurile penale împotriva acestuia au fost nejustificate și nejustificate. În cele din urmă, s-a plâns în legătură cu procedura de compensare civilă, referindu-se la faptul că audierea Curții de Apel din orașul Kyiv a avut loc în absența reprezentantului său. 68. Având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 69. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 70. Reclamantul a solicitat 16 680 și 796.584 de hryvnie ucrainene în ceea ce privește prejudicii materiale și morale, respectiv 71. Guvernul a contestat aceste afirmații ca fiind nesupunere și, în orice caz, excesiv. 72. Curtea nu descoperă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamantului 16 000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 73. 74. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerea privind necompensarea statului pentru detenția sa ilegală admisibilă și restul cererii inadmisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 din convenție; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 16 000 EUR (seize mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care va fi transformat în hryvnia ucraineană la rata aplicabilă la data de decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 8 decembrie 2011, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Președintele grefierului
FIFTH SECTION
SHULGIN v. UKRAINE
(Application no.
29912/05
)
8 December 2011
FINAL
08/03/2012
This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision
.
In the case of
Shulgin v. Ukraine
,
The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Chamber composed of:
Dean Spielmann,
President,
Elisabet Fura,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Ann Power-Forde,
Ganna Yudkivska,
André Potocki,
judges,
and Claudia Westerdiek,
Section Registrar,
Having deliberated in private on 15 November 2011,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 29912/05) against Ukraine lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Ukrainian national, Mr Ruslan Vyacheslavovich Shulgin (“the applicant”), on 5 August 2005.
2.
The applicant was represented by Mr A.L. Dovbush, a lawyer practising in Vinnytsya. The Ukrainian Government (“the Government”) were represented by their Agent Mr Yuriy Zaytsev, succeeded by Ms
Valeria
Lutkovska.
3.
The applicant alleged, in particular, that the State had failed to compensate him for his two-year detention resulting from a conviction recognised as unlawful after the sentence had been served in full.
4.
On 29 June 2010 the President of the Fifth Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 §
1).
I.
5.
The applicant was born in 1978 and lives in Vinnytsya.
A.
The applicant’s conviction and related events
6.
In November 1995 criminal investigations were launched in respect of the applicant on suspicion of fraud and extortion.
7.
On 17 December 1996 a first-instance court (presumably the Leninskyy District Court of Vinnytsya – “the Leninskyy Court”) delivered a judgment on the case. In its reasoning it held that the applicant was to be acquitted of the extortion charge as not corroborated by any evidence. The court did not however mention anything about the acquittal in the operative part of the judgment.
8.
On 29 January 1997 a court of cassation (the name is not specified) upheld, in substance, the applicant’s acquittal as regards the charge of extortion. It noted that, even though the first-instance court had failed to indicate the acquittal in the operative part of the judgment, it had correctly assessed the evidence regarding that part of the accusation and had reached the well grounded conclusion about the lack of any proof of the applicant’s guilt. The court of cassation made the aforementioned finding in the reasoning of its ruling. By its operative part, it however quashed the above judgment in its entirety for some procedural shortcomings and remitted the case for additional investigation.
9.
The additional investigation resumed both the fraud and the extortion charges against the applicant and added some other episodes, such as theft coupled with burglary and causing damage to others’ property.
10.
From 17 (or 18) December 1996 to 1 June 1999 the applicant was detained in Vinnytsya SIZO-1.
11.
By a judgment of the Leninskyy Court of 8 April 1999, upheld by a ruling of the Vinnytsya Regional Court of 12 May 1999, the applicant was found guilty of: theft coupled with burglary (with a sentence of five years’ imprisonment with confiscation of property); fraud (ditto); extortion that led to particularly grave consequences (seven years’ imprisonment and confiscation of property); and causing damage to others’ property (two years’ imprisonment). As a final penalty defined by absorption of less severe punishment by more severe, the court sentenced the applicant to seven years’ imprisonment with confiscation of property. He was considered to have started serving his sentence from 18 December 1996. The applicant pleaded guilty to all the charges, except for extortion of which he considered himself to have already been acquitted.
12.
On 28 December 1999 the applicant introduced an application with the Court registered under no. 57065/00, in which he complained, in particular, of the unfairness of the criminal proceedings completed with the aforementioned ruling of 12 May 1999.
13.
On 13 June 2000 the Court, sitting as a Committee of three judges, declared application no. 57065/00 inadmissible for the applicant’s failure to comply with the six-month time-limit.
14.
On 18 December 2003 the applicant was released, having served his sentence in full.
B.
Partial quashing of the applicant’s conviction
15.
On 12 November 2004 the Supreme Court allowed the applicant’s request for review of the decisions of 8 April and 12 May 1999 under exceptional circumstances. It quashed them in the part concerning the applicant’s conviction for extortion and discontinued the proceedings in that part for lack of proof of his guilt. As a result, the total penalty was reduced from seven to five years, without confiscation of property.
16.
The Supreme Court noted, in particular, that on 17 December 1996 the applicant had been acquitted of extortion by the first-instance court which had however failed to indicate that in the operative part of the judgment. It next observed that while the cassation court had upheld that acquittal in the ruling of 29 January 1997, it had wrongly quashed the judgment in its entirety and had remitted the case for additional investigation without having specified the omission of the first-instance court nor indicated ways of its remedying.
17.
The Supreme Court further criticised the subsequent investigation and the applicant’s retrial for their failure to give due regard to the substance of the aforementioned judicial decisions.
18.
In sum, it recognised the decisions of 8 April and 12 May 1999, by which the applicant had been convicted, as unlawful and unfounded in the part pertaining to the extortion charge.
C.
Civil compensation proceedings instituted by the applicant
19.
In February 2005 the applicant lodged a civil claim with the Pecherskyy District Court of Kyiv against the State Treasury, seeking compensation for pecuniary and non-pecuniary damage caused to him by the allegedly unlawful actions of the prosecution and judicial authorities that had resulted in his deprivation of liberty for two years and one day (the applicant alleged that he had been arrested one day earlier than officially reported). He relied on the aforementioned ruling of the Supreme Court of 12
November 2004, which had recognised the miscarriage of justice.
20.
On 15 March 2005, following a hearing with the participation of the applicant’s father as his representative, the court rejected the claim as unsubstantiated. Relying on Section 1176 of the Civil Code and Sections
1
‑
3 of the Compensation Act (see paragraphs 32-33 below), it found that the applicant’s situation did not satisfy the eligibility criteria for compensation to be awarded, as his conviction had been quashed not fully, but only in the part regarding the charge of extortion, while he had been lawfully convicted of some other offences.
21.
The applicant appealed.
22.
On 19 April 2005 the Kyiv City Court of Appeal notified the parties that a hearing had been scheduled for 10
May
2005.The applicant’s representative did not attend, expecting it to be postponed because of a public holiday declared on that date.
23.
On
10
May 2005 the appellate court upheld the findings and the reasoning of the first-instance court’s judgment.
24.
The applicant appealed in cassation. He submitted that none of the legal acts, on which the lower courts had relied for rejecting him claim, required quashing of a verdict in its entirety in order to be eligible for compensation in respect of unlawful conviction and the ensuing imprisonment. The applicant assumed that the courts might have been guided by the 1996 Regulation on Application of the Compensation Act, which provided for “a complete rehabilitation” as a prerequisite for compensation in respect of unlawful conviction. He contended that it was an obsolete by-law narrowing the safeguards of the primary legislation and running contrary to the Convention, while having been adopted prior to its ratification by Ukraine on 11 September 1997.
25.
On 16 August 2007 the Donetsk Regional Court of Appeal, sitting as a cassation instance, rejected the applicant’s cassation appeal with succinct reasoning that the lower courts had acted in compliance with law and that there were no grounds for reviewing their decisions.
D.
Other facts
26.
On 13 November 2003 the Shepetivka Town Court ordered that applicant be supervised by the police for one and a half years following his release, the date of which was approaching. It referred to submissions of the prison administration criticising the applicant’s behaviour during his sentence. The court considered this an indication that the applicant was reluctant to improve and remained a danger to society.
27.
It was noted in the above ruling that it could be challenged on appeal before the Khmelnytsky Regional Court of Appeal.
28.
After his release on 18
December 2003, the applicant was placed under police supervision as ordered.
29.
At some point he unsuccessfully asked the police to lift that measure.
30.
According to the applicant, the police continued to visit his house after the expiry of the supervision order, of which he complained to the local police station on several occasions.
II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
A.
Constitution of Ukraine (1996)
31.
Articles 56 and 62 of the Constitution, which are relevant to the case, read as follows:
Article 56
“Everyone shall be entitled to compensation, payable by the State or local self-government bodies, for pecuniary and non-pecuniary damage inflicted by unlawful decisions, actions or omissions of State authorities and local self-government bodies, as well as their officials and officers, committed in the course of their exercise of duty.”
Article 62
“... If a verdict is quashed as wrongful, the State shall pay compensation for the pecuniary and non-pecuniary damage inflicted by the groundless conviction.”
B.
Civil Code (2003), as worded at the material time
32.
Section 1176 read as follows in its relevant part:
Compensation for damage caused by unlawful decisions, actions or omissions of bodies of the inquiry, pre-trial investigation, prosecution or judiciary
“1.
The State shall fully compensate an individual for the damage caused to him or her by unlawful conviction, unlawful imposition of criminal liability ... regardless of the guilt of officials of the bodies of inquiry, pre-trial investigation, prosecution or courts.
2.
The right to compensation for damage caused to an individual by unlawful actions of a body of the inquiry, pre-trial investigation, prosecution or judiciary shall arise in case of the person’s acquittal by the court, quashing of an unlawful verdict, or discontinuation of a criminal case by a pre-trial investigation authority ....”
C.
Act “On the Procedure for the Compensation of Damage Caused by Unlawful Actions of Bodies of the Inquiry, Pre-Trial Investigation, Prosecution and Courts” of 1 December 1994, as worded following the amendments of 11 July 2003 (“the Compensation Act”)
33.
The relevant provisions read as follows:
Section 1
“Under the provisions of this Law a person is entitled to compensation for damage caused by:
1)
unlawful conviction, unlawful advancement of criminal charges, unlawful placement and holding in detention ...
In the cases referred to in subsection 1 of this section, the damage caused shall be compensated fully regardless of the guilt of officials of the bodies of inquiry, pre-trial investigation, prosecution and courts.”
Section 2
“The right to compensation for damage in the amount of and in accordance with the procedure established by this Law shall arise in cases of:
acquittal by a court;
the termination of a criminal case on grounds of the absence of proof of the committal of a crime, the absence of
corpus delicti
or a lack of evidence of the involvement of the accused in the committal of the crime;
the refusal to initiate criminal proceedings or the termination of criminal proceedings on the grounds stipulated in paragraph 2 of subsection 1 of this section ...”
Section 3
“In the cases referred to in section 1 of this Act the applicant shall be compensated for:
1)
earnings and other income lost as a result of the unlawful actions; ... and
5)
moral damage.”
D.
Regulation “On Application of the [Compensation Act]” approved by the Ministry of Justice, the General Prosecutor’s Office and the Ministry of the Finance on 4 March 1996 (with the only amendment of 3 April 1998)
34.
Paragraph 3 reads as follows:
“A person who was unlawfully convicted by a court shall have the right to compensation of damages only in case of his or her complete rehabilitation”.
There is no definition of the “rehabilitation” term in the Ukrainian legislation.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 5 OF THE CONVENTION
35.
The applicant complained that he had not been compensated for his unlawful two years’ detention in breach of Article 3 of Protocol No. 7.
36.
It is a common rule in the Court’s practice that the Court is master of the characterisation to be given in law to the facts of the case, and is not bound by the characterisation given by the applicant or the Government (see
Sutyagin v. Russia
, no. 30024/02, § 206, 3 May 2011). A complaint is characterised by the facts alleged in it and not merely by the legal grounds or arguments relied on (see
Șerife Yiğit v. Turkey
[GC], no. 3976/05, § 52, ECHR 2010-...). Having regard to the essence of the applicant’s complaint in the present case, the Court finds it appropriate to examine it under Article
5 § 5 of the Convention, which reads, together with its other relevant parts, as follows:
“1.
Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:
(a)
the lawful detention of a person after conviction by a competent court; ...
5.
Everyone who has been the victim of arrest or detention in contravention of the provisions of this Article shall have an enforceable right to compensation.”
A.
Admissibility
37.
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
1.
The parties’ submissions
(a)
The applicant
38.
The applicant submitted that he had been imprisoned for two years through the fault of the State and was therefore entitled to compensation in that regard.
39.
He noted that this period of his detention had ensued from his conviction for extortion, which was found to be unlawful by the Supreme Court after he had already served his sentence in full.
40.
The applicant considered that he did not have an enforceable right to compensation for his unlawful detention given the formalistic approach of the domestic courts, according to which he could claim such compensation only if the verdict had been quashed as unlawful in its entirety, but not in part, as in his case.
(b)
The Government
41.
The Government maintained that Article 5 § 5 of the Convention was not applicable to the applicant’s situation, for his detention had resulted from the conviction by a competent court in compliance with the procedure prescribed by law.
42.
In their view, the domestic courts had made a mistake in convicting the applicant of extortion, this fact alone did not render the ensuing detention unlawful
ab initio
.
43.
The Government further noted that the applicant had never alleged any bad faith on the part of the courts convicting him. Accordingly, there were no grounds to consider his detention arbitrary.
44.
In sum, the Government contended that the applicant’s detention had been lawful within the meaning of Article
5 § 1 (a) and did not give rise to any issues under Article 5 § 5 of the Convention.
2.
The Court’s assessment
(a)
Applicability of Article 5 § 5
45.
The Court notes that the right to compensation under Article 5 § 5 of the Convention arises only if a breach of one of its other four paragraphs – Article 5 § 1 (a) in the present case – has been established, directly or in substance, by the Court or by the domestic courts (see, for example,
Svetoslav Dimitrov v. Bulgaria
, no. 55861/00, § 76, 7 February 2008, and
Çağdaș Șahin v. Turkey
, no. 28137/02, § 34, 11 April 2006).
46.
Given the time frame of the events in question, as well as the scope of the present case, the Court will not undertake to give its own assessment of the compliance of the applicant’s detention with Article 5 § 1 (a) of the Convention.
47.
It remains to be seen whether a violation of this provision has been found by the domestic courts for Article 5 § 5 to come into play.
48.
The Court notes that in the present case it was established by the Supreme Court in its ruling of 12 November 2004 that the applicant had unlawfully been convicted for extortion which had resulted for him in additional two years’ imprisonment, already served by that time.
49.
The Court will examine whether this finding can be regarded as recognition of the unlawfulness of the applicant’s detention following his conviction. In doing so, it will look at the substance of the Supreme Court’s conclusions which might reveal unlawfulness of detention even without an explicit reference to any of the provisions of Article 5 itself (see,
mutatis mutandis
,
Danev v. Bulgaria
, no. 9411/05, § 30, 2
September 2010).
50.
The Court observes that the Supreme Court identified a number of omissions undermining, in its view, the lawfulness of the applicant’s conviction for extortion. It established that while having acquitted the applicant, as regards the extortion charge, in the reasoning of the judgment of 17 December 1996, the first-instance court had erroneously failed to reflect that finding in the operative part of its judgment. The cassation court pointed out the aforementioned mistake, but committed a similar one. Namely, it upheld the applicant’s acquittal in the reasoning part of its ruling of 29 January 1997, but failed to make that clear in the operative part, having quashed the verdict in its entirety and having remitted the case for additional investigation (see paragraphs 7-8 and 16 above).
51.
The Court does not lose sight of the fact that, after those flawed decisions, the applicant had a re-trial, during which the mentioned mistakes could still be remedied. Neither did the Supreme Court overlook that. Even more, it was the lawfulness of the applicant’s conviction resulting from his re-trial that it was assessing. Having noted that the applicant’s actual acquittal by the courts of two levels of jurisdiction remained ignored by the subsequent additional investigation and the re-trial, the Supreme Court held that his conviction in respect of the extortion charge by the judicial decisions of 8 April and 12 May 1999 could not be regarded as lawful or founded, quashed them in that part and terminated the criminal proceedings for want of proof of the applicant’s guilt (see paragraphs 15-18 above).
52.
As argued by the Government in their observations and admitted by the Court in its case-law, it may well happen that a Contracting State’s agents conduct themselves unlawfully but in good faith. In such cases, a subsequent finding by the courts that there has been a failure to comply with domestic law may not necessarily retrospectively affect the validity, under domestic law, of any implementing measures taken in the meantime (see
Bozano v. France
, 18 December 1986, § 55, Series A no. 111).
53.
Thus, flaws in the detention order do not necessarily render the underlying period of detention unlawful within the meaning of Article 5 § 1 of the Convention (see
Ječius v. Lithuania
, no. 34578/97, § 68, ECHR 2000
‑
IX). Similarly, a conviction which has been imposed by judgment following a breach of substantive provisions of domestic law in the criminal proceedings does not automatically render the detention by virtue of that judgment unlawful (see
Gruber v. Germany
(dec.), no. 45198/04, 20
November 2007).
54.
At the same time, it is a fundamental principle that no detention which is arbitrary can be compatible with Article 5 § 1 of the Convention (
Mooren v. Germany
[GC], no. 11364/03, § 77, 9 July 2009).
55.
In this connection, mere mistakes are to be distinguished from a flagrant denial of justice undermining not only the fairness of a person’s trial, but also the lawfulness of the ensuing detention. According to the Court’s case-law, detention following a conviction imposed in manifestly unfair proceedings amounting to a flagrant denial of justice is unlawful and automatically implies a breach of Article 5 § 1 of the Convention (see
Gruber
,
cited above;
Ilașcu and Others v. Moldova
[GC], no. 48787/99, §
461, ECHR 2004-VII; and
Stoichkov v. Bulgaria
, no. 9808/02, §§ 51 and
58-59, 24 March 2005).
56.
Turning back to the present case, the Court considers that all the mistakes and omissions established by the Supreme Court as having led to the unlawful conviction of the applicant for extortion, which cost him two years of liberty, can only be regarded as a flagrant denial of justice automatically undermining the lawfulness of the ensuing detention.
57.
The Court emphasises in this connection that the ruling of the Supreme Court in question was not a part of the ordinary criminal proceedings, but was delivered under the extraordinary review procedure. By that time not only had the applicant’s trial been a
fait accompli
, but he had already served his sentence in full. Accordingly, this situation is not comparable to a verdict’s reversal by an appellate court, where any unlawfulness found to have existed at first instance would be beyond the Court’s scrutiny (see, in substance,
Benham v. the United Kingdom
, 10 June 1996, § 42,
Reports of Judgments and Decisions
1996
‑
III).
58.
In the light of all the foregoing, bearing in mind that the Convention is intended to guarantee rights that are “practical and effective”, looking beyond appearances and investigating the realities of the situation complained of, the Court considers that there was a sufficient finding by the domestic courts of unlawfulness of the applicant’s two years’ detention ensuing from his conviction for extortion.
59.
The Court therefore concludes that Article 5 § 5 of the Convention is applicable in the present case.
(b)
Compliance with Article 5 § 5
60.
The Court reiterates that the effective enjoyment of the right to compensation guaranteed by Article 5 § 5 must be ensured with a sufficient degree of certainty (see
Lobanov v. Russia
, no. 16159/03, § 54, 16 October 2008, with further references).
61.
In the present case the Court observes that the Ukrainian legislation provided for the possibility to claim compensation for anyone who became a victim of unlawful criminal prosecution, detention and/or conviction (see paragraphs 31-33 above). The applicable legal provisions specified that the right to such compensation arose when the person had been acquitted or when his criminal prosecution had been terminated for lack of proof of his guilt. In these circumstances, the compensation the applicant claimed for his unlawful conviction for extortion was legally and factually indissociable from the one he could claim under Article 5 § 5 of the Convention in respect of his ensuing detention (see and compare with
N.C. v. Italy
[GC], no.
‑
X).
62.
The Court further notes that while the relevant Ukrainian laws provided that the quashing of a verdict as being unlawful was among the grounds for claiming compensation for damages, they did not specify whether the quashing of an unlawful part of the verdict would bear the same effect. The only indication to the contrary flowed from the rather ambiguous “complete rehabilitation” clause in the bylaw of 1996, which was in any event not relied on by the courts in the present case (see paragraph 34 above).
63.
While in itself this is not an issue to be analysed by the Court
in
abstracto
, the manner in which this legislation was applied by domestic courts and affected the applicant calls for consideration.
64.
The Court notes that the domestic courts rejected the applicant’s compensation claim on the ground that his conviction had been quashed as unlawful only in part, but not in its entirety. Namely, they held that, while his conviction for extortion had been found to be unlawful, he had been lawfully convicted of some other criminal offences (see paragraphs 20, 23 and 25 above). No consideration was given to the fact that it was the conviction for extortion which had resulted in the applicant’s detention for two years in addition to the penalty for the lawful parts of his sentence.
65.
The Court considers such approach to be excessively formalistic. It therefore concludes that, having rejected the applicant’s compensation claim in respect of the two years of his detention found by the Supreme Court to be unlawful, the Ukrainian courts did not interpret and apply the domestic law in the spirit of Article 5 of the Convention (see,
mutatis mutandis
,
Houtman and Meeus v. Belgium
, no. 22945/07, §§ 45-47, 17 March 2009).
66.
There has accordingly been a violation of Article 5 § 5 of the Convention.
II.
REMAINDER OF THE APPLICATION
67.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that he had been detained in Vinnytsya SIZO-1 for an unreasonably long period and in poor conditions. Relying on Article 5 §§ 1 and 5, he complained that following his release from prison, after he had served his sentence, his liberty continued to be restrained by his placement under police supervision. He further complained of an interference by the police with his private life both during and after the expiry of the aforementioned period of supervision. The applicant also complained under Article 6 §§ 1 and 3 (d) that the criminal proceedings against him had been unfair and unreasonably long. Lastly, he complained about the civil compensation proceedings, referring to the fact that the hearing of the Kyiv City Court of Appeal had taken place in the absence of his representative.
68.
In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
69.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
70.
The applicant claimed 16,680 and 796,584 Ukrainian hryvnias in respect of pecuniary and non-pecuniary damage respectively.
71.
The Government contested these claims as unsubstantiated and, in any event, excessive.
72.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it awards the applicant 16,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
B.
Costs and expenses
73.
The applicant did not submit any claims for legal costs and expenses. Accordingly, the Court makes no award under this head.
C.
Default interest
74.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the complaint concerning the failure of the State to compensate the applicant for his unlawful detention admissible and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 5 § 5 of the Convention;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44 § 2 of the Convention, EUR 16,000 (sixteen thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into Ukrainian hryvnias at the rate applicable at the date of settlement;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 8 December 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Registrar
President