Tanasoaica împotriva României

Reclamantul, dl. Petre Tănăsoaica, este cetățean român, născut în 1955 și rezident la Călimanești. El a fost reprezentat înaintea Curții de către Mre O. Cernăianu, avocat la Râmnicu Vâlcea. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele acestei cauze, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Geneza cauzei

Reclamantul, jurnalist din profesie, a publicat într-un ziar local patru articole intitulate „Ițe și fițe la H." în care prezenta situația generată de un incident între D.O., noul președinte-director general („PDG") al fabricii H., și S.G., fostul PDG al aceleiași întreprinderi. Cele patru articole au urmat unui articol al aceluiași jurnalist criticând privatizarea anumitor societăți de stat din județul Vâlcea. 2. Articolele incriminate

Într-un prim articol publicat pe 22 ianuarie 2002, reclamantul a răspuns la o critică adresată de D.O., în urma publicării articolului privind privatizarea fabricilor de stat, „(...) și cum nu există pădure fără copac putred, trebuia să existe și o reacție negativă, singura pe altfel, cea a directorului societății H., un anumit dl. D.O., pe care n-am avut ocazia să-l cunoaștem, dar de care am auzit mult vorbindu-se. Rău, desigur, căci bun n-a făcut nimic. Astfel, dl. D.O. poartă responsabilitatea morală a plecării dlui. S.G. care era directorul societății H., precum și a personalului tehnic, cel care l-a ajutat să redreseze fabrica, care se dirija de-a lungul a douăsprezece ani spre faliment. (...)."

Pe 23 ianuarie 2002, reclamantul a publicat un al doilea articol în care critica conducerea societății H., „Interesul nu este să știm cum dl. L.P. (patronul) folosește banii lui, ci faptul că, dacă fabrica pe care a cumpărat-o depune bilanțul, mulți angajați vor rămâne fără loc de muncă. Or tocmai aceasta se putea întâmpla dacă, pe lângă intrigile de care a fost victimă inginerul S.G., această fabrică este condusă de un manager mai rău decât l-a fi imaginat vreodată patronul. Și voi da doar un exemplu, care l-are ca protagonist pe același dl. D.O. (...) el a abuzat o societate germană, care l-a angajat ca reprezentant în România. I s-a cumpărat o mașină de serviciu și a avut toată libertatea pentru a se ocupa de acest caz. Câteva luni mai târziu, societatea era pe cale de faliment, dl. D.O. fiind concediat."

Într-un al treilea articol apărut pe 24 ianuarie 2002, reclamantul indica: „Pe 7 ianuarie trecut, directorul societății H., D.O., a organizat o ședință „furioasă", în cursul căreia a informat participanții că avea puterea de a concedia angajații care intrasera în funcție în timp ce S.G. era director. De altfel, el a afirmat dorind să închidă fabrica, să concedieze toți angajații și să angajeze noi muncitori, oameni care i-ar fi loiali. Ca și cum muncitorii - căci de ei este vorba - n-ar vrea să aibă loc de muncă și să perceapă salariu. În articolul de ieri am menționat că salariile muncitorilor au scăzut cu 10% în lunile noiembrie și decembrie, îndată ce dl. S.G. a plecat din funcție. Aceasta ar fi trebuit să constituie un semnal de alarmă pentru patron, căci se întâmpla ceva în contabilitatea societății. Și documentele, dacă le va verifica vreodată, atestă că pentru acele luni existau pierderi. Nu prea mari, e adevărat, doar de un miliard de lei lunar! Situația putea scăpa de sub controlul lui și, dacă trebuia să continue cu dl. D.O., fabrica putea rapid ajunge în situația în care se găsea cu doi ani în urmă, cu pierderi catastrofale; muncitorii vor pierde, deci, orice speranță și orașul Vâlcea va trebui să șteargă de pe harta economică o societate care a avut reputație, apoi a pierdut-o, dar o regăsise cu ajutorul inteligenței manageriale a inginerului S.G. (...)."

Pe 25 ianuarie 2002, reclamantul a publicat un ultim articol pe această temă. A concluzionat în acești termeni: „(...) în timp ce timp de unsprezece luni fabrica funcționa bine, în urma plecării S.G., marele maestru în guvernanță – nu se spune [mai] „management" căci nu știm ce să înțelegem –, inginerul D.O. a instaurat un climat de teroare în fabrică. Nimeni nu avea dreptul să vorbească, nici să-și ridice privirea. Am scris aceste articole căci nu știm care este intenția patronului L.P. pentru viitorul fabricii pe care o cumpărase cu ajutorul, din nou, a lui S.G. (...) Cei care cunosc caracterul D.O. au încercat să evite orice confruntare. Aceasta este și cazul unui anumit inginer, C.P., mai norocos din partea destinului, care prevăzuse, din prima zi, problemele pe care le-ar avea cu noul P.D.G. (...)." 3. Plângerea penală cu constituire de parte civilă adresată împotriva reclamantului

Pe 29 ianuarie 2002, D.O. a depus o plângere penală pentru insulte și defăimare împotriva reclamantului. A cerut, de asemenea, 8 miliarde de lei („ROL") în daune și interese. Înaintea tribunalului de circumscripție din Râmnicu Vâlcea, el susținea că cele patru articole publicate de reclamant prejudicaseră onoarea și reputația sa ca director general al societății H.

Printr-o sentință din 16 aprilie 2002, tribunalul de circumscripție din Râmnicu Vâlcea l-a condamnat pe reclamant la o amendă penală de 7 milioane de ROL, respectiv 224 EUR, pentru insulte. Prin aceeași sentință, tribunalul a ordonat suspendarea cu obligații și a achitat reclamantul de acuzația de defăimare. În fine, reclamantul a fost condamnat să plătească, solidar cu redacția ziarului local, 10 milioane de ROL, respectiv 320 EUR, pentru prejudiciu moral și 6 milioane de ROL, respectiv 190 EUR, pentru costuri judiciare.

Tribunalul a judecat, după ce a analizat documente și a ascultat martori, că reclamantul a reușit să dovedească o parte din afirmațiile sale. Così au fost confirmate abuzurile comise în dauna societății germane, clima tensionată instituită după ce D.O. a intrat în funcție, scăderea salariilor, amenințările, interzicerile pentru anumiti angajați de a contacta S.G., imposibilitatea pentru anumiti angajați de a accesa localurile fabricii, concedierile.

Cu toate acestea, după opinia primilor judecători, afirmațiile privind capacitățile D.O. pentru a dirija fabrica, implicarea sa în plecarea inginerului S.G. din conducerea fabricii, și răzbunarea acestuia din urmă, prejudicaseră onoarea și reputația D.O. Primii judecători au estimat că dacă conținutul articolelor tindea să tragă un semnal de alarmă privind anumite fapte determinate, imputate directorului D.O. și privind situația actuală și viitoare a fabricii H., pentru a-l pune în gardă pe patron, s-ar fi dovedit de bună credință pe acest teren, cu toate acestea, aceasta nu a fost cazul privind afirmațiile prejudicând demnitatea D.O.

În fine, tribunalul a judecat că reclamantul nu s-a limitat la a prezenta situația de fapt ca pe o informație, ci s-a livrat la aprecieri directe asupra persoanei D.O.

Pe 8 iulie 2002, tribunalul județean din Vâlcea, la recursul reclamantului, a confirmat această sentință, cu aceeași motivare. 4. Recursul în anulare

Conform informațiilor furnizate de guvernul pârât în observațiile sale, procurorul general lângă Curtea Supremă de Justiție a depus, la o dată nespecificată, o cerere de recurs în anulare împotriva celor două decizii judiciare pronunțate în această cauză. Înaintea Curții Supreme, procurorul general a solicitat achitarea reclamantului de acuzația de insulte.

Printr-o hotărâre din 12 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a acordat parțial cererea formulată de procurorul general și a modificat, în parte, sentința din 16 aprilie 2002 a tribunalului de circumscripție, achitând reclamantul de acuzația de insulte. Curtea Supremă a hotărât cu toate acestea să mențină restul dispozițiilor sentinței, inclusiv obligația, pentru reclamant, de a plăti solidar cu redacția ziarului 10 milioane de ROL, respectiv 320 EUR, pentru prejudiciu moral. Partea relevantă a motivării acestei hotărâri se citește după cum urmează: „(...) Conform articolului 205 din codul penal, prejudiciul adus onoarei și reputației unei persoane, prin cuvinte, gesturi sau orice alt mijloc sau expunerea la ridiculizare, constituie infracțiunea de insulte. Pentru existența unei asemenea infracțiuni trebuie luată în considerare atât elementul obiectiv, respectiv prejudiciul adus onoarei și reputației unei persoane, cât și elementul subiectiv, care presupune că autorul afirmațiilor a dorit să rănească persoana vizată. Cât privește primul element (obiectiv), condițiile pentru infracțiunea de insulte sunt îndeplinite; pentru ceea ce privește elementul subiectiv, nu este dovedit că inculpatul a acționat cu rea credință. Având în vedere probele din dosar, în special cele patru articole publicate de inculpat, nu rezultă că afirmațiile au fost de natură să rănească onoarea și reputația părții civile, comentariile privând mai degrabă activitatea acesteia ca PDG al societății comerciale și nu viața sa privată. De altfel, conținutul articolelor publicate este rezultatul informațiilor primite de reclamant de la diverse persoane angajate de acea societate, restul afirmațiilor privind o terță persoană (inginerul C.P.) și nu persoana vătămată. Rezultă din contextul articolelor publicate de reclamant, că acesta a dorit doar să informeze opinia publică cu privire la anumite deficiențe în activitatea părții civile, fără rea credință și fără intenția de a prejudicia onoarea sau reputația părții civile. (...) Având în vedere aceste motive, rezultă că elementele constitutive ale infracțiunii de insulte nu sunt întrunite în cazul de fapt, motiv pentru care se cuvine a se admite recursul în anulare și a se anula deciziile doar cu privire la condamnarea inculpatului pentru insulte. În vertu al articolului 11, al doilea paragraf, litera a, și art. 10, litera d, din codul de procedură penală, inculpatul va fi achitat de infracțiunea prevăzută la art. 205 din codul penal, păstrând dispozițiile relative la obligația de a plăti, solidar cu partea civilmente răspunzătoare, daune morale părții civile D.O." B. Dreptul și practica interne relevante

Dispozițiile relevante ale codului penal român privind defăimarea, după cum erau în vigoare la época faptelor, și modificările legislative ulterioare sunt descrise în hotărâra Boldea c. România (nr. 19997/02, § 16-19, CEDO 2007-... (extrase)).

Printr-o decizie nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată în Jurnalul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituțională Română a declarat neconstituțională legea de abrogare a articolelor 205 la 207 din codul penal incriminând insulta și defăimarea, pe motiv că reputația persoanelor, după cum este garantată de Constituție, trebuia obligatoriu protejată prin sancțiuni de drept penal.

Articolele relevante din codul civil român, în vigoare la época faptelor, sunt redactate după cum urmează: art. 998 „Orice fapt oarecare al omului care cauzează altcuiva un prejudiciu obligă pe acela din vina căruia s-a întâmplat să-l repareze." art. 999 „Fiecare este responsabil pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sau imprudența sa." GRIEVURI

Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea sa penală pentru insulte din cauza publicării celor patru articole de presă reprezintă o ingerință disproporționată în libertatea sa de exprimare și nu necesară într-o societate democratică. PE DREPT

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare privind art. 10 din Convenție. Dispozițiile sale relevante se citesc după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea opiniei și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerință a autorităților publice și fără considerare de frontiere. (...) 2. Exercitarea acestor libertăți comportând devouri și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru siguranța publică, pentru apărarea ordinii și prevenirea crimei, pentru protecția sănătății sau moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altora, (...)." A. Tezele părților

Guvernul consideră că cererea are caracter abuziv, ținând seama de nerespectarea, de reclamant, a obligației de a informa Curtea de un element esențial pentru examinarea cererii, și anume hotărâra din 12 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, achitând reclamantul de acuzația de insulte. După Guvern, conduita reclamantului ar putea justifica respingerea cererii ca abuzivă. El invocă cauza Predescu c. România (nr. 21447/03, §§ 24-27, 2 decembrie 2008).

Pe fondul cauzei, Guvernul consideră că hotărâra din 12 septembrie 2003 nu constituie o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, căci nicio condamnare penală definitivă nu a fost pronunțată împotriva sa. În orice caz, Guvernul subliniază că condamnarea reclamantului la plata a 320 EUR cu titlu de prejudiciu moral nu reprezintă decât o condamnare civilă. El consideră că cauza nu ridică niciun problem de accesibilitate și de previzibilitate a legii interne și că scopul legitim al măsurii consta în protecția reputației părții civile. Pentru ceea ce privește necesitatea ingerinfei, Guvernul consideră că margina de apreciere a autorităților naționale cu privire la existența unei nevoi sociale imperioase nu a fost depășită, reclamantul fiind depășit limitele criticii admisibile (a se vedea, Stângu și Scutelnicu c. România, nr. 53899/00, § 58, 31 ianuarie 2006).

După opinia Guvernului, suma pe care reclamantul trebuia s-o plătească, solidar cu ziarului, era relativ moderată și Curtea ar trebui s-o țină în considerare în analiza sa privind aprecierea naturii și a gravității pedepsei inflinse. El invocă în acest sens cazurile Stângu și Scutelnicu precitată (§ 56) și Mihaiu c. România (nr. 42512/02, § 71, 4 noiembrie 2008). În fine, Guvernul adaugă că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă atestând plata acelei sume.

Reclamantul contestă teza Guvernului și afirmă nu a fi luat cunoștință de hotărâra Curții Supreme de Justiție, din lipsă de comunicare a unei copii a acestei hotărâri. El refută, de asemenea, teza privind caracterul abuziv al cererii sale și afirmă a fi sesizat Curtea înaintea pronunțării hotărârii instanței supreme, în scopul de a respecta termenul de șase luni prevăzut de art. 35 din Convenție.

Pe fondul cauzei, reclamantul susține a fi suferit o ingerință nejustificată în dreptul la libertatea de exprimare. După opinia sa, hotărâra Curții Supreme de Justiție nu a avut niciun efect asupra rezultatului cererii sale, căci obligația de plată a daunelor morale a fost menținută. El consideră că caracterul relativ moderat al pedepsei inflinse nu trebuie să influențeze concluzia Curții cu privire la încălcarea articolului 10 din Convenție. B. Aprecierea Curții

Curtea amintește că în vertu al articolului 47 § 6 din regulamentul Curții revine reclamantului „de a informa Curtea de orice schimbare de adresă și de orice fapt relevant pentru examinarea cererii sale". O informație incomplectă și prin urmare înșelătoare poate, de asemenea, fi calificată ca abuz al dreptului de recurs individual, mai ales atunci când se referă la nucleul cauzei și reclamantul nu explică în mod suficient eșecul de a divulga informațiile relevante (Poznanski și alții c. Germania (decizie), nr. 25101/05, 3 iulie 2007). În cazul de fapt, se cuvine de observat că reclamantul nu a informat Curtea de existența recursului în anulare. Ea observă, de asemenea, că tezele părților privind momentul în care reclamantul a luat cunoștință de această procedură extraordinară sunt divergente. În orice caz, Curtea estimează că nu este necesar să examineze acest argument, cererea fiind inadmisibilă pentru următoarele motive.

Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând mai ales la protecția reputației și drepturilor altora, o dată cu aceasta, pe aceasta o revine obligația de a comunica, respectând obligațiile și responsabilitățile, informații și idei privind chestiuni politice precum și alte subiecte de interes general (a se vedea, printre foarte mulți alții, De Haes și Gijsels c. Belgia, hotărâre din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, pp. 233-234, § 37, Thoma c. Luxemburg, nr. 38432/97, § 45, CEDO 2001-III, și Colombani și alții c. Franța, nr. 51279/99, § 55, CEDO 2002-V).

Trebuie apoi reamintit jurisprudența acum bine stabilită a Curții conform căreia în vederea aprecierii existenței unui „necesar social imperious" apt să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, trebuie făcută o distincție atentă între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, acelea din urmă nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (a se vedea, printre alții, hotărâra De Haes și Gijsels precitată, p. 235, § 42; și Harlanova c. Letonia (decizie), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003). Desigur, atunci când sunt imputări asupra conduiteți unui terț, poate uneori fi dificil, de a face distincția între imputări de fapt și judecăți de valoare. Cu toate acestea, chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este total lipsită de bază factică (Ierusalim c. Austria, nr. 26958/95, § 43, CEDO 2001-II).

La acest regard, Curtea a subliniat, de altfel, că în caz de imputare factică angajând direct o persoană determinată, prin indicarea numelui și funcției, autorul trebuie să furnizeze o bază factică suficientă în cadrul procedurii deschise împotriva sa (Lešník, precitată, § 57 in fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzības Klubs c. Letonia, nr. 57829/00, § 44, 27 mai 2004).

Cu toate acestea, Curtea amintește că protecția oferită de art. 10 din Convenție jurnaliștilor este condiționată de faptul că persoanele în cauză acționează cu bună credință în mod ca să furnizeze informații credibile în respectarea deontologiei jurnalistice (Radio Franța și alții c. Franța, nr. 53984/00, § 37, Culegere 2004-II). De alt parte, atunci când sunt informații atribuite terților, o mai mare rigoare și o prudență deosebită înaintea publicării se impun (a se vedea, Stângu c. România (decizie), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004).

Curtea nu are sarcina, atunci când-și exercită controlul, de a se substitui jurisdicțiilor interne competente, ci de a verifica sub unghiul articolului 10 deciziile pe care le-au pronunțat în vertu al puterii lor de apreciere. Nu rezultă din aceasta că ea trebuie să se limiteze la a căuta dacă Statul pârât a folosit această putere cu bună credință, cu grijă și în mod rezonabil: trebuie să considere ingerința litigioasă în lumina ansamblului cauzei pentru a determina dacă era „proporțională cu scopul legitim urmărit" și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar „relevante și suficiente". Procedând, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme cu principiile consacrate la art. 10 și aceasta, pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante (Zana c. Turcia, hotărâre din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, pp. 2547-2548, § 51, și Kyprianou c. Cipru [Marea Cameră], nr. 73797/01, § 171, 15 decembrie 2005). Natura și gravitatea pedepselor inflinse sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea unei atentări la dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 precizat (Ceylan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23556/94, § 37, CEDO 1999-IV; Tammer c. Estonia, nr. 41205/98, § 69, CEDO 2001-I; Skałka c. Polonia, nr. 43425/98, §§ 41-42, hotărâre din 27 mai 2003; Lešník, precitată, §§ 63-64, CEDO 2003-IV).

În prezenta cauză, condamnarea reclamantului, de Curtea Supremă de Justiție, de a plăti o indemnizație cu titlu de prejudiciu moral părții civile constituie „o ingerință a unei autorități publice" în dreptul la libertatea de exprimare. Se pune întrebarea dacă o asemenea ingerință poate fi justificată în privința paragrafului 2 al articolului 10.

Curtea estimează, ceea ce, de altfel, nu a fost contestat înaintea ei, că ingerința era „prevăzută de lege", condamnarea bazându-se pe articolele 998 și 999 din codul civil în vigoare la época faptelor, referitoare la responsabilitatea civilă delictuală, și că ea urmărea un scop legitim, și anume „protecția drepturilor altora", mai ales reputația D.O.

Curtea trebuie, totuși, să verifice dacă această ingerință a fost justificată și „necesară într-o societate democratică".

Curtea observă că, în prezenta cauză, deși Curtea Supremă de Justiție a achitat reclamantul de acuzația de insulte, ea a menținut condamnarea sa la versarea unei indemnizații cu titlu de prejudiciu moral în favoarea D.O. Chiar dacă motivele acestei condamnări civile nu au fost detaliate în motivarea hotărârii Curții Supreme de Justiție, Curtea deduce din aceasta că D.O. suferise un prejudiciu moral prin articolele litigioase. Trebuie examinat mai întâi, ținând seama de principiile sus-menționate, dacă existența acelui prejudiciu moral putea constitui un motiv relevant și suficient pentru a justifica condamnarea civilă a reclamantului.

Curtea observă de la început că, dacă articolele incriminate se înscriu într-o serie de articole privind un dezbatere de interes general privind privatizarea fabricilor de stat, subiect deosebit de actual pentru societatea română la época faptelor, cu toate acestea mesajul principal dedus din scrierile litigioase viza conflictul de muncă între fostul și noul PDG al fabricii H. și modalitatea în care acesta din urmă dirija această societate.

În speță, examinând articolele incriminate în ansamblul lor, Curtea constată că ele conțin imputări factuice la adresa D.O. După cum rezultă din motivarea sentinței din 16 aprilie 2002 a tribunalului de circumscripție din Râmnicu Vâlcea, deși o parte din afirmațiile reclamantului aveau o bază factică (a se vedea § 10 mai sus), aceasta nu era cazul pentru rest (a se vedea § 11 mai sus). De altfel, chiar dacă Curtea Supremă de Justiție a judecat că nu era dovedit că reclamantul acționase cu rea credință, ținând seama de circumstanțele cauzei, o parte din afirmații nu era corroborată de alte elemente de probă (a se vedea, mutatis mutandis, Stângu și Scutelnicu precitată, § 53). Conform principiului enunțat la § 30 mai sus, in fine, redând informații atribuite terților, reclamantul ar fi trebuit să arate mai multă rigoare și o prudență deosebită înainte de a le publica. De alt parte, în vertu al principiului enunțat la § 29 mai sus, reclamantul ar fi trebuit să furnizeze o bază factică suficientă în cadrul procedurii deschise împotriva sa.

În consecință, în absența unei baze factuice suficiente, și deși articolul litigios se înscrie mai curând în contextul unui conflict de muncă între doi conducători ai unei societăți comerciale și competențelor manageriale ale acestora, Curtea nu estimează că se poate vedea în cuvintele reclamantului expresia „doze de exagerare" sau „provocare" pe care este permis să le folosească în cadrul exercitării libertății jurnalistice (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, § 49, Culegere 1999-VI). Prin urmare, Curtea judecă „relevante și suficiente" motivele reținute de Curtea Supremă de Justiție pentru a concluziona că reclamantul prejudiciase onoarea D.O. și pentru a-l condamna civil.

În fine, privind proporționalitatea atentării la dreptul la libertatea de exprimare, Curtea observă că în cazul de fapt, reclamantul a fost condamnat să plătească, solidar cu săptămânalul, o sumă de un montant relativ mic, și anume o indemnizație de aproximativ 320 EUR cu titlu de prejudiciu moral. De altfel, Curtea observă că, conform informațiilor furnizate de Guvern, nici reclamantul nici săptămânalul nu au versconferit daunele și interesele D.O. (a se vedea, în același sens, Stângu și Scutelnicu precitată, § 55).

Ținând seama de margina de apreciere de care dispun Statele contractante în asemenea caz, Curtea estimează, în văzul circumstanțelor cauzei, că condamnarea civilă a reclamantului nu era disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit și că ingerința litigioasă poate, deci, fi considerată „necesară într-o societate democratică". Rezultă că cererea este evident nefondat și trebuie respingă, în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Petre Tănăsoaica, est un ressortissant roumain, né en 1955 et résidant à Călimanesti. Il a été représenté devant la Cour par M e O. Cernăianu, avocat à Râmnicu Vâlcea. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Genèse de l’affaire

Le requérant, journaliste de profession, publia dans un journal local quatre articles intitulés « Ițe și fițe la H. » dans lesquels il présentait la situation générée par un incident entre D.O., le nouveau président-directeur général (« PDG ») de l’usine H., et S.G., ancien PDG de la même entreprise. Les quatre articles faisaient suite à un article du même journaliste critiquant la privatisation de certaines sociétés d’État dans le département de Vâlcea. 2. Les articles incriminés

Dans un premier article publié le 22 janvier 2002, le requérant répondait à une critique faite par D.O., à la suite de la publication de l’article portant sur la privatisation des usines d’État, « (...) et comme il n’est pas de forêt sans bois pourri, il devait y avoir également une réaction négative, la seule d’ailleurs, celle du directeur de la société H., un certain M. D.O., qu’on n’a pas eu l’occasion de connaître, mais dont on a beaucoup entendu parler. En mal, bien sûr, car de bon il n’a rien fait. Ainsi, M. D.O. porte la responsabilité morale du départ de M. S.G. qui était le directeur de la société H., ainsi que du personnel technique, celui qui l’avait aidé à redresser l’usine, qui s’était dirigée pendant douze ans vers la faillite. (...). »

Le 23 janvier 2002, le requérant publia un deuxième article dans lequel il critiquait la direction de la société H., « L’intérêt n’est pas de savoir comment M. L.P. (le patron) utilise son argent, mais le fait que, si l’usine qu’il a achetée dépose le bilan, beaucoup d’employés seront sans emploi. Or c’est bien ce à quoi on pourrait assister si, en plus des intrigues dont l’ingénieur S.G. a fait l’objet, cette usine est dirigée par un manager pire que son patron ne l’a jamais imaginé. Et je donnerai juste un exemple, qui a pour protagoniste toujours M. D.O. (...) il a abusé une société allemande, qui l’avait embauché en tant que représentant en Roumanie. On lui a acheté une voiture de fonction et il a eu toute liberté pour s’occuper de cette affaire. Quelques mois plus tard, la société était au bord de la faillite, M. D.O. étant licencié. »

Dans un troisième article paru le 24 janvier 2002, le requérant indiquait : « Le 7 janvier dernier, le directeur de la société H., D.O., a organisé une réunion « enragée », lors de laquelle il informa les participants qu’il avait le pouvoir de licencier les employés entrés en fonction pendant que S.G. était directeur. De plus, il a affirmé vouloir fermer l’usine, licencier tous les employés et embaucher de nouveaux ouvriers, des gens qui lui seraient loyaux. Comme si les ouvriers - car c’est d’eux qu’il s’agit - n’aimaient pas avoir un travail et percevoir un salaire. Dans l’article d’hier j’ai mentionné que les salaires des ouvriers ont diminué de 10% aux mois de novembre et décembre, dès que M. S.G. a quitté ses fonctions. Cela aurait dû constituer un signal d’alarme pour le patron, car quelque chose se passait dans la comptabilité de la société. Et les documents, s’il les vérifie un jour, attestent que pour lesdits mois il y avait des pertes. Pas trop importantes, c’est vrai, juste d’un milliard de lei chaque mois ! La situation pourrait échapper à son contrôle et, si cela doit continuer avec M. D.O., l’usine pourrait rapidement arriver dans la situation dans laquelle elle se trouvait il y a deux ans, avec des pertes catastrophiques ; les ouvriers perdront ainsi tout espoir et la ville de Vâlcea devra effacer de la carte économique une société qui a eu une réputation, l’a ensuite perdue, mais l’avait regagnée à l’aide de l’intelligence managériale de l’ingénieur S.G. (...). »

Le 25 janvier 2002, le requérant publia un dernier article à ce sujet. Il concluait en ces termes : « (...) alors que pendant onze mois l’usine avait bien fonctionné, à la suite du départ de S.G., le grand maître en gouvernance – on ne dit [plus] « management » car on ne sait pas ce que cela signifie –, l’ingénieur D.O. a instauré un climat de terreur dans l’usine. Personne n’avait le droit de parler, ni de soutenir son regard. J’ai écrit ces articles car nous ne savons pas quelle est l’intention du patron L.P. pour l’avenir de l’usine qu’il a achetée à l’aide, là encore, de S.G. (...) Ceux qui connaissent le caractère de D.O. ont essayé d’éviter tout affrontement. C’est aussi le cas d’un certain ingénieur, C.P., mieux doté par le destin, qui avait prévu, dès le premier jour, les problèmes qu’il aurait avec le nouveau P.D.G. (...). » 3. La plainte pénale avec constitution de partie civile dirigée à l’encontre du requérant

Le 29 janvier 2002, D.O. déposa une plainte pénale pour insulte et diffamation contre le requérant. Il demanda également 8 milliards de lei (« ROL ») pour dommages et intérêts. Devant le tribunal de première instance de Râmnicu Vâlcea, il alléguait que les quatre articles publiés par le requérant avaient porté atteinte à son honneur et à sa réputation en tant que directeur général de la société H.

Par un jugement du 16 avril 2002, le tribunal de première instance de Râmnicu Vâlcea condamna le requérant à une amende pénale de 7 millions de ROL, soit 224 EUR, pour insulte. Par le même jugement, le tribunal ordonna le sursis avec mise à l’épreuve et acquitta le requérant du chef de diffamation. Enfin, le requérant fut condamné à payer, conjointement avec la rédaction du journal local, 10 millions de ROL, soit 320 EUR, pour dommage moral et 6 millions de ROL, soit 190 EUR, pour frais et dépens.

Le tribunal jugea, après avoir analysé des documents et entendu des témoins, que le requérant avait réussi à faire la preuve d’une partie de ses affirmations. Ainsi furent confirmés les abus commis au détriment de la société allemande, le climat tendu instauré à la suite de la prise de fonctions de D.O., les diminutions de salaire, les menaces, les interdictions pour certains employés de contacter S.G., l’impossibilité pour certains employés d’accéder aux locaux de l’usine, les licenciements.

Toutefois, selon les premiers juges, les affirmations concernant les capacités de D.O. pour diriger l’usine, son implication dans le départ de l’ingénieur S.G. de la direction de l’usine, et la vengeance de ce dernier, avaient porté atteinte à l’honneur et à la réputation de D.O. Les premiers juges estimèrent que si le contenu des articles tendaient à tirer un signal d’alarme concernant certains faits déterminés, imputés au directeur D.O. et concernant la situation actuelle et future de l’usine H., afin de mettre en garde son patron, s’avéraient de bonne foi à cet égard, tel n’avait pas été le cas quant aux affirmations portant atteinte à la dignité de D.O.

Enfin le tribunal jugea que le requérant ne s’était pas limité à présenter la situation de fait comme une information, mais s’était livré à des appréciations directes sur la personne de D.O.

Le 8 juillet 2002, le tribunal départemental de Vâlcea, sur recours du requérant, confirma ce jugement, avec la même motivation. 4. Le recours en annulation

Selon les informations fournies par le gouvernement défendeur dans ses observations, le procureur général près la Cour suprême de justice déposa, à une date non précisée, une demande de recours en annulation contre les deux décisions de justice prononcées en l’espèce. Devant la Cour suprême, le procureur général sollicita l’acquittement du requérant du chef d’insulte.

Par un arrêt du 12 septembre 2003 la Cour suprême de justice fit partiellement droit à la demande formulée par le procureur général et modifia, en partie, le jugement du 16 avril 2002, du tribunal de première instance acquittant le requérant du chef d’insulte. La Cour suprême décida toutefois de maintenir le restant des dispositions du jugement, y compris l’obligation, pour le requérant de payer conjointement avec la rédaction du journal 10 millions de ROL, soit 320 EUR, pour dommage moral. La partie pertinente de la motivation de cet arrêt se lit comme suit : « (...) Conformément à l’article 205 du code pénal, l’atteinte à l’honneur et à la réputation d’une personne, par des mots, gestes ou tout autre moyen ou l’exposition à la moquerie, constitue l’infraction d’insulte. Pour l’existence d’une telle infraction il faut prendre en compte autant l’élément objectif, soit l’atteinte à l’honneur et à la réputation d’une personne, que l’élément subjectif, qui suppose que l’auteur des affirmations souhaitait blesser la personne visée. Quant au premier élément (objectif) les conditions pour l’infraction d’insulte sont remplies ; pour ce qui est de l’élément subjectif, il n’est pas prouvé que l’inculpé ait agi de mauvaise foi. Vu les preuves du dossier, notamment les quatre articles publiés par l’inculpé, il ne ressort pas que les affirmations aient été de nature à léser l’honneur et la réputation de la partie civile, les commentaires concernant plutôt l’activité de celle-ci en tant que PDG de la société commerciale et non sa vie privée. Par ailleurs, le contenu des articles publiés est le résultat des informations reçues par le requérant de la part de diverses personnes employées par ladite société, les autres affirmations concernant une tierce personne (l’ingénieur C.P.) et non la partie lésée. Il résulte du contexte des articles publiés par le requérant, que celui-ci a souhaité seulement informer de l’opinion publique sur certaines déficiences dans l’activité de la partie lésée, sans mauvaise foi et sans l’intention de porter atteinte à l’honneur ou à la réputation de la partie lésée. (...) Vu ces motifs, il en résulte que les éléments constitutifs de l’infraction d’insulte ne sont pas réunis en l’espèce, raison pour laquelle il convient d’accueillir le recours en annulation et de casser les décisions seulement en ce qui concerne la condamnation de l’inculpé pour insulte. En vertu de l’article 11, deuxième paragraphe, lettre a, et l’article 10, lettre d, du code de procédure pénale, l’inculpé sera acquitté du chef de l’infraction prévue à l’article 205 du code pénal, tout en conservant les dispositions relatives à l’obligation de payer, en solidaire avec la partie civilement responsable, les dédommagements moraux à la partie civile D.O. » B. Le droit et la pratique internes pertinents

Les dispositions pertinentes du code pénal roumain en matière de diffamation, telles qu’en vigueur à l’époque des faits, et les changements législatifs ultérieurs sont décrits dans l’arrêt Boldea c. Roumanie (n o 19997/02, § 16-19, CEDH 2007-... (extraits)).

Par une décision n o 62/2007 du 18 janvier 2007, publiée au Journal officiel n o 104 du 12 février 2007 la Cour constitutionnelle roumaine déclara inconstitutionnelle la loi d’abrogation des articles 205 à 207 du code pénal incriminant l’insulte et la diffamation, au motif que la réputation des personnes, telle que garantie par la Constitution, devait être protégée nécessairement par des sanctions de droit pénal.

Les articles pertinents du code civil roumain, en vigueur à l’époque des faits, sont libellés comme suit : Article 998 « Tout fait quelconque de l’homme qui cause à autrui un dommage oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer. » Article 999 « Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence. » GRIEFS

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant allègue que sa condamnation pénale pour insulte en raison de la publication de ses quatre articles de presse représente une ingérence disproportionnée dans sa liberté d’expression et non nécessaire dans une société démocratique. EN DROIT

Le requérant se plaint d’une violation de son droit à la liberté d’expression au regard de l’article 10 de la Convention. Ses dispositions pertinentes se lisent ainsi : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, (...). » A. Thèses des parties

Le Gouvernement considère que la requête a un caractère abusif, compte tenu du non-respect, par le requérant, de l’obligation d’informer la Cour d’un élément essentiel pour l’examen de la requête, à savoir l’arrêt du 12 septembre 2003, de la Cour suprême de justice, l’acquittant du chef d’insulte. D’après le Gouvernement, la conduite du requérant pourrait justifier le rejet de la requête comme abusive. Il invoque l’affaire Predescu c. Roumanie (n o 21447/03, §§ 24-27, 2 décembre 2008).

Sur le fond de l’affaire, le Gouvernement considère que l’arrêt du 12 septembre 2003 ne constitue pas une ingérence dans le droit du requérant à sa liberté d’expression car aucune condamnation pénale ne fut définitivement prononcée à l’encontre de celui-ci. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que la condamnation du requérant au paiement des 320 EUR au titre du dommage moral ne représente qu’une condamnation civile. Il considère que l’affaire ne soulève aucun problème d’accessibilité et de prévisibilité de la loi interne et que le but légitime de la mesure consistait dans la protection de la réputation de la partie lésée. Pour ce qui est de la nécessité de l’ingérence, le Gouvernement considère que la marge d’appréciation des autorités nationales quant à l’existence d’un besoin social impérieux n’a pas été dépassée, le requérant ayant franchi les limites de la critique admissible (voir, Stângu et Scutelnicu c. Roumanie , n o 53899/00, § 58, 31 janvier 2006).

De l’avis du Gouvernement, le montant que le requérant devait payer, conjointement avec le journal, était relativement modéré et la Cour devrait en tenir compte lors de son analyse quant à l’appréciation de la nature et de la lourdeur de la peine infligée. Il invoque en ce sens les affaires Stangu et Scutelnicu précitée (§ 56) et Mihaiu c. Roumanie (n o 42512/02, § 71, 4 novembre 2008). Enfin, le Gouvernement ajoute que le requérant n’a présenté aucune preuve attestant du versement dudit montant.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement et affirme ne pas avoir pris connaissance de l’arrêt de la Cour suprême de justice, faute de toute communication d’une copie de cet arrêt. Il réfute également la thèse concernant le caractère abusif de sa requête et affirme avoir saisi la Cour avant le prononcé de l’arrêt de l’instance suprême, dans le souci de respecter le délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention.

Sur le fond de l’affaire, le requérant allègue avoir subi une ingérence injustifiée dans son droit à sa liberté d’expression. Selon lui, l’arrêt de la Cour suprême de justice n’a eu aucune influence sur l’issue de sa requête car l’obligation au paiement des dommages moraux a été maintenue. Il considère que le caractère relativement modéré de la peine infligée ne devrait pas influer sur la conclusion de la Cour quant à la violation de l’article 10 de la Convention. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 47 § 6 du règlement de la Cour il incombe au requérant « d’informer la Cour de tout changement d’adresse et de tout fait pertinent pour l’examen de sa requête ». Une information incomplète et donc trompeuse peut également être qualifiée comme un abus du droit de recours individuel, particulièrement lorsqu’elle concerne le noyau de l’affaire et que le requérant n’explique pas de façon suffisante son manquement à divulguer les informations pertinentes ( Poznanski et autres c. Allemagne (déc.), n o 25101/05, 3 juillet 2007). Dans le cas d’espèce, il convient d’observer que le requérant n’a pas informé la Cour de l’existence du recours en annulation. Elle relève également que les thèses des parties quant au moment où le requérant prit connaissance de cette procédure extraordinaire sont divergentes. En tout état de cause, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire d’examiner cet argument, la requête étant irrecevable pour les motifs suivants.

Si la presse ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection de la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur les questions politiques ainsi que sur les autres thèmes d’intérêt général (voir, parmi beaucoup d’autres, De Haes et Gijsels c. Belgique , arrêt du 24 février 1997, Recueil 1997-I, pp. 233-234, § 37, Thoma c. Luxembourg , n o 38432/97, § 45, CEDH 2001-III, et Colombani et autres c. France , n o 51279/99, § 55, CEDH 2002 ‑ V).

Il convient ensuite de rappeler la jurisprudence désormais bien établie de la Cour selon laquelle il y a lieu, pour apprécier l’existence d’un « besoin social impérieux » propre à justifier une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression, de distinguer avec soin entre faits et jugements de valeur. Si la matérialité des premiers peut se prouver, les seconds ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude (voir, parmi d’autres, l’arrêt De Haes et Gijsels précité, p. 235, § 42 ; et Harlanova c. Lettonie (déc.), n o 57313/00, 3 avril 2003). Certes, lorsqu’il s’agit d’allégations sur la conduite d’un tiers, il peut parfois s’avérer difficile, de distinguer entre imputations de fait et jugements de valeur. Il n’en reste pas moins que même un jugement de valeur peut se révéler excessif s’il est totalement dépourvu de base factuelle ( Jerusalem c. Autriche , n o 26958/95, § 43, CEDH 2001-II).

A cet égard, la Cour a par ailleurs souligné qu’en cas d’imputation factuelle mettant directement en cause une personne déterminée, en indiquant son nom et sa fonction, l’auteur doit en fournir une base factuelle suffisante dans le cadre de la procédure ouverte à son encontre ( Lešník , précité, § 57 in fine , CEDH 2003-IV ; Vides Aizsardzības Klubs c. Lettonie , no 57829/00, § 44, 27 mai 2004).

Néanmoins, la Cour rappelle que la protection offerte par l’article 10 de la Convention aux journalistes est subordonnée à la condition que les intéressés agissent de bonne foi de manière à fournir des informations dignes de crédit dans le respect de la déontologie journalistique ( Radio France et autres c. France , n o 53984/00, § 37, Recueil 2004-II). De surcroit, lorsqu’il s’agit d’informations attribuées à des tiers, une plus grande rigueur et une prudence particulière avant leur publication s’imposent (voir, Stângu c. Roumanie (déc.), n o 57551/00, 9 novembre 2004).

La Cour n’a point pour tâche, lorsqu’elle exerce son contrôle, de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais de vérifier sous l’angle de l’article 10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation. Il ne s’ensuit pas qu’elle doive se borner à rechercher si l’État défendeur a usé de ce pouvoir de bonne foi, avec soin et de façon raisonnable : il lui faut considérer l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire pour déterminer si elle était « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 et ce, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents (Zana c. Turquie , arrêt du 25 novembre 1997, Recueil 1997-VII, pp. 2547-2548, § 51, et Kyprianou c. Chypre [GC], n o 73797/01, § 171, 15 décembre 2005). La nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité d’une atteinte au droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 précité ( Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 37, CEDH 1999-IV ; Tammer c. Estonie , n o 41205/98, § 69, CEDH 2001-I ; Skałka c. Pologne , n o 43425/98, §§ 41-42, arrêt du 27 mai 2003 ; Lešník, précité, §§ 63-64, CEDH 2003-IV).

Dans la présente affaire, la condamnation du requérant, par la Cour suprême de Justice, à payer une indemnisation au titre du dommage moral à la partie civile constitue « une ingérence d’une autorité publique » dans son droit à la liberté d’expression. La question se pose de savoir si pareille ingérence peut se justifier au regard du paragraphe 2 de l’article 10.

La Cour estime, ce qui n’a d’ailleurs pas été contesté devant elle, que l’ingérence était « prévue par la loi », la condamnation se fondant sur les articles 998 et 999 du code civil en vigueur à l’époque des faits, relatifs à la responsabilité civile délictuelle, et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir « la protection des droits d’autrui », plus particulièrement la réputation de D.O.

La Cour doit cependant vérifier si cette ingérence était justifiée et « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour observe que, dans la présente affaire, bien que la Cour suprême de justice ait acquitté le requérant du chef d’insulte, elle a maintenu sa condamnation au versement d’une indemnisation au titre du préjudice moral en faveur de D.O. Même si les raisons de cette condamnation civile n’ont pas été détaillées dans la motivation de l’arrêt de la Cour suprême de justice, la Cour en déduit que D.O. avait subi un préjudice moral au travers des articles litigieux. Il convient d’abord d’examiner, en tenant compte des principes susmentionnés, si l’existence dudit préjudice moral pouvait constituer un motif pertinent et suffisant pour justifier la condamnation civile du requérant.

La Cour note d’emblée que, si les articles incriminés s’inscrivaient dans une série d’articles portant sur un débat d’intérêt général concernant la privatisation des usines d’État, sujet particulièrement actuel pour la société roumaine à l’époque des faits, il n’en reste pas moins que le message principal dégagé à travers les écrits litigieux visait le conflit de travail entre l’ancien et le nouveau PDG de l’usine H. et la manière dont ce dernier dirigeait cette société.

En l’occurrence, examinant les articles incriminés dans leur ensemble, la Cour constate qu’ils renferment des imputations factuelles à l’égard de D.O. Tel qu’il ressort de la motivation du jugement du 16 avril 2002 du tribunal de première instance de Râmnicu Vâlcea, bien qu’une partie des affirmations du requérant aient eu une base factuelle (voir § 10 ci-dessus), cela n’était pas le cas pour le reste (voir § 11 ci-dessus). De plus, même si la Cour suprême de justice jugea qu’il n’était pas prouvé que le requérant avait agi de mauvaise foi, compte tenu des circonstances de l’espèce, une partie de ses affirmations n’était pas corroborée par d’autres éléments de preuve (voir, mutatis mutandis, Stângu et Scutelnicu précité, § 53). Conformément au principe énoncé au § 30 ci-dessus, in fine , en reprenant des informations attribuées à des tiers, le requérant aurait dû faire preuve d’une plus grande rigueur et d’une prudence particulière avant de les publier. De surcroit, en vertu du principe énoncé au § 29 ci-dessus, le requérant aurait dû fournir une base factuelle suffisante dans le cadre de la procédure ouverte à son encontre.

En conséquence, en l’absence d’une base factuelle suffisante, et bien que l’article litigieux se soit inscrit plutôt dans le contexte d’un conflit de travail entre deux dirigeants d’une société commerciale et les compétences managériales de ceux-ci, la Cour n’estime pas que l’on puisse voir dans les propos du requérant l’expression de la « dose d’exagération » ou de « provocation » dont il est permis de faire usage dans le cadre de l’exercice de la liberté journalistique (voir, mutatis mutandis , Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 49, Recueil 1999-VI). Par conséquent, la Cour juge « pertinents et suffisants » les motifs retenus par la Cour suprême de justice pour conclure que le requérant avait porté atteinte à l’honneur de D.O. et pour le condamner au civil.

Enfin, s’agissant de la proportionnalité de l’atteinte au droit à la liberté d’expression, la Cour note qu’en l’espèce, le requérant a été condamné à payer, solidairement avec l’hebdomadaire, une somme d’un montant relativement faible, à savoir une indemnisation d’environ 320 EUR au titre du préjudice moral. En outre, la Cour observe que, selon les informations fournies par le Gouvernement, ni le requérant ni l’hebdomadaire n’ont versé les dommages et intérêts à D.O (voir, dans le même sens, Stângu et Scutelnicu précité, § 55).

Eu égard à la marge d’appréciation dont disposent les États contractants en pareil cas, la Cour estime, au vu des circonstances de la cause, que la condamnation civile du requérant n’était pas disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi et que l’ingérence litigieuse peut dès lors passer pour « nécessaire dans une société démocratique ». Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président