ERDONMEZ v. TURKEY

DECIZIE A SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 22551/05, de către Libas ERDÖNMEZ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 13 decembrie 2011 în calitate de comitet compus din: Isabelle Berro-Lefèvre, președinte, Guido Raimondi, Helen Keller, judecători și Françoise Elens-Passos, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 13 iunie 2005, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 28 ianuarie 2011 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Libas Erdönmez, este un cetățean turc născut în 1962 și locuiește în Ankara. Solicitarea a fost depusă la 13 iunie 2005. A fost reprezentată în fața Curții de către dna E. Poyraz și dna Demir, avocați care practică în Ankara. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 mai 2001, reclamantul a introdus o procedură împotriva unei bănci off-shore, a unei bănci („Yurtbank”), a Fondului de asigurare a depozitelor de economii („TMSF”) și a proprietarului Yurtbank, cerând compensații pentru faptul că economiile ei au fost transferate la bănci off-shore fără consimțământul ei. La 6 martie 2003, Curtea Comercială Ankara a hotărât să înregistreze din nou cazul în care se referă la băncile off-shore. Curtea a respins restul cazului, astfel cum a fost interzis împotriva entităților necorespunzătoare. La 13 aprilie 2004, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței. După aceea, procedurile împotriva băncii off-shore au continuat în fața Curții Comerciale. La 10 martie 2005, instanța a susținut că camera, care a evaluat cazul până în acel moment, nu avea competență și l-a transferat în altă cameră. Procedurile încurcate au durat o perioadă de opt ani și zece luni la momentul comunicării și sunt încă în așteptare în fața Curții Comerciale din Ankara începând cu noiembrie 2011. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura de compensare pe care a interzis-o în fața Curții Comerciale din Ankara a durat o perioadă de timp nejustificată și a menținut în continuare, în conformitate cu aceeași dispoziție, că instanța internă nu a dat un motiv pentru decizia sa de a respinge parțial cazul. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns că a fost privată de economiile sale, deoarece TMSF nu a controlat activitățile ilegale ale anumitor bănci. Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii civile aduse de ea. Ea s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile..., toată lumea are dreptul la o... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” După negociații prietenoase nefruntate, prin scrisoarea datată 28 Ianuarie 2011, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei formulate de această plângere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine această parte a cererii în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Je classé que le Gouvernement de la République de Turquie offre de verser à la recherche, M Libas Erdönmez, la somme de 4 000 (quatre mille) euro, couvrant tout préjudice matériel et moral issi que 500 (cinq cents) euro, couvrant l’ensemble des frais et dépens, plus tout montent pouvant être d’impôt par le réquérant, sommes qu’il considére comme crédites à la lumière de la jurisprudență de la Cour. Cette sousme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et scutes de toute taxa éventuale aplicabile. Elle sera payée dans les trois moi suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformement à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. Apartament de reglement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à comter de l’expiration de acesta et jusqu’au règlement Effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce verse vaudra règlement définitif de l’affaire. Le Gouvernement conseilère que la procédure interne engagée par la partie requisante a connu une durée excesive au sens de la jurisprudență bien établie de la Cour (Daneshpayeh c. Turquie , n 21086/04, 16 juillet 2009). Il invită respectarea la Cour à dire dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la recherche et à la rayer du roule conformment à l’article 37 de la Convention.” Într-o scrisoare din 23 martie 2011, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului nu ar putea fi considerată adecvată, deoarece nu i-a compensat pierderea. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § 1 litera (c) permite Curtea, în special, să elimine o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003 VI; și WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03; Stark și alții c. Finlanda v. Finlanda (striking out), nr. 39559/02, § 23, 9 octombrie 2007; Silva Marrafa c. Portugalia (dec.), nr. 56936/08, 25 mai 2010; Karal c. Turcia (dec.), nr. 44655/09, 29 martie 2011; și Barıș İnan c. Turcia (dec.), nr. 20315/10, 24 mai 2011). Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva Turciei, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000 VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 Majewski c. Polonia , nr. 52690/99, 11 octombrie 2005; Wende și Kukówka c. Polonia , nr. 56026/00 , 10 mai 2007 și Daneshpayeh c. Turcia , nr. 21086/04 , §§ 28 29, 16 iulie 2009 . Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se elimine această parte a aplicării din listă. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție privind presupusul lipsă de raționament al deciziei Curții Comerciale de a respinge o parte din cauza ei, după examinarea tuturor materialelor de la dispoziția sa și prin presupunerea că căile de recurs interne au fost epuizate, Curtea constată că plângerea este complet nefondată, deoarece instanța internă a motivat de la îndelungat decizia sa. Prin urmare, aceasta concluzionează că această parte a cererii este inadmisibilă pentru faptul că este evident nefondată în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. În măsura în care reclamantul s-a plângut în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că ea a fost privată de economiile sale de către actele ilegale ale băncii off-shore și ale TMSF, Curtea remarcă că procedura privind reclamantul cererii de compensare este încă în așteptare în fața Curții Comerciale. În consecință, plângerea este prematură și ar trebui respinsă pentru neepuizarea recourslor interne în sensul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; Decide să elimine aplicarea din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție, în măsura în care se referă la plângerea privind durata procedurii; declara restul cererii inadmisibil. Françoise Elens-Passos Isabelle Berro-Lefèvre Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 22551/05

by Libas ERDÖNMEZ

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13

December 2011 as a Committee composed of:

Isabelle Berro-Lefèvre,

President,

Guido Raimondi,

Helen Keller,

judges,

and Françoise Elens-Passos,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 13 June 2005,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 28 January 2011 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Ms Libas Erdönmez, is a Turkish national who was born in 1962 and lives in Ankara. Her application was lodged on 13 June 2005. She was represented before the Court by Ms E. Poyraz and Ms

A.

Demir, lawyers practising in Ankara. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 9 May 2001 the applicant brought proceedings against an off-shore bank, a bank (“Yurtbank”), the Savings Deposit Insurance Fund (“TMSF”) and the owner of Yurtbank, claiming compensation for the fact that her savings were transferred to the off-shore bank without her consent.

On 6 March 2003 the Ankara Commercial Court decided to register the case anew in so far it concerned the off-shore bank. The court dismissed the remainder of the case as it had been brought against the wrong entities.

On 13 April 2004 the Court of Cassation upheld the judgment of the court. It rejected the applicant’s rectification request on 26 November 2004.

Subsequently, the proceedings against the off-shore bank continued before the Commercial Court. On 10 March 2005 the court held that the chamber, which had been evaluating the case until that time, had lacked jurisdiction and transferred it to another chamber.

The impugned proceedings had lasted for a period of eight years and ten months at the time of communication and are still pending before the Ankara Commercial Court as of November 2011.

COMPLAINTS

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the compensation proceedings she had brought before the Ankara Commercial Court lasted for an unreasonably long period of time. She further maintained under the same provision that the domestic court had failed to give a reason for its decision to partially dismiss her case.

Relying upon Article 1 of Protocol No. 1, the applicant complained that she had been deprived of her savings in that the TMSF had failed to control the unlawful activities of certain banks.

THE LAW

1.

As to the complaint about the length of proceedings

The applicant complained about the length of the civil proceedings brought by her. She relied on Article 6 § 1 of the Convention which, in so far as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations..., everyone is entitled to a... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

After unsuccessful friendly-settlement negociations, by letter dated 28

January 2011, the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this complaint. They further requested the Court to strike out this part of the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The declaration provided as follows:

“Je déclare que le Gouvernement de la République de Turquie offre de verser à la requérante, M

me

Libas Erdönmez, la somme de 4

000 (quatre mille) euros, couvrant tout préjudice matériel et moral ainsi que 500 (cinq cents) euros, couvrant l’ensemble des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, sommes qu’il considère comme appropriées à la lumière de la jurisprudence de la Cour.

Cette somme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et exemptes de toute taxe éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.

Le Gouvernement considère que la procédure interne engagée par la partie requérante a connu une durée excessive au sens de la jurisprudence bien établie de la Cour (

Daneshpayeh c. Turquie

, n

o

21086/04, 16 juillet 2009). Il invite respectueusement la Cour à dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête et à la rayer du rôle conformément à l’article 37 de la Convention.”

In a letter of 23 March 2011 the applicant expressed the view that the sum mentioned in the Government’s declaration could not be considered adequate as it did not compensate her loss.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wish the examination of the case to be continued.

To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v. Turkey

[GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003

‑

VI; also

WAZA Spółka z o.o. v. Poland

(dec.), no. 11602/02, 26

June 2007;

Sulwińska v. Poland

(dec.), no. 28953/03;

Stark and Others v.

Finland

(striking out), no. 39559/02, § 23, 9 October 2007;

Silva Marrafa v.

Portugal

(dec.), no. 56936/08, 25 May 2010;

Karal v. Turkey

(dec.), no.

44655/09, 29 March 2011; and

Barıș İnan v. Turkey

(dec.), no.

20315/10, 24 May 2011).

The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time (see, for example,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000

‑

VII;

Cocchiarella v.

Italy

[GC], no. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006

‑

V;

Majewski v. Poland

, no. 52690/99, 11 October 2005;

Wende and Kukówka v. Poland

, no. 56026/00, 10 May 2007; and

Daneshpayeh v.

Turkey

, no.

21086/04, §§ 28

‑

29, 16 July 2009).

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1(c)).

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37

in fine

).

In view of the above, it is appropriate to strike this part of the application out of the list.

2.

As to the other complaints

As regards the applicant’s complaint under Article 6 § 1 of the Convention about the alleged lack of reasoning of the Commercial Court’s decision to dismiss a part of her case, having examined all the material at its disposal and assuming the domestic remedies were exhausted, the Court finds that the complaint is wholly unsubstantiated as the domestic court reasoned its decision at length. It therefore concludes that this part of the application is inadmissible for being manifestly ill-founded in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

In so far as the applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that she had been deprived of her savings by the unlawful acts of the off-shore bank and the TMSF, the Court notes that the proceedings concerning the applicant’s compensation claim are still pending before the Commercial Court. As a result, the complaint is premature and should be rejected for non-exhaustion of domestic remedies within the meaning of Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention, in so far as it concerns the complaint about the length of the proceedings;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Françoise Elens-Passos

Isabelle Berro-Lefèvre

Deputy Registrar

President