ANGHEL v. ITALY
ANGHEL v. ITALY (CtEDO, 2011)
SEGUNDA SECȚIUNE Cerere nr. 5968/09 Aurelian ANGHEL împotriva Italiei depusă la 24 ianuarie 2009 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Aurelian Anghel, este un național român care s-a născut în 1961 și trăiește în Lakatamia. El este căsătorit cu M. și au un fiu, A., născut în martie 2003. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul după nașterea A., M. a lucrat ocazional în Italia pentru perioade scurte de timp, pentru a asigura mijloacele economice de sustenabilitate pentru familie. În 2005, după ce M. a obținut un loc de muncă regulat, reclamantul a convenit pentru A. de a călători în Italia cu mama sa. Actul oficial notarial din 26 aprilie 2005, depus Curtea, prevede că dl Anghel Aurelian, care rezidă la București, și-a dat consimțământul că fiul său minor, Anghel A., născut în martie 2003, care rezidă la adresa menționată mai sus, se deplasează în Republica Moldova și Italia, în cursul anului 2005, însoțit de mama sa, Anghel M. Reclamantul remarcă că acest acord a fost acordat doar pentru o perioadă limitată de timp, pentru a permite contacturi continue cu mama. Dosarul de caz arată că mama a contestat această declarație, susținând că a luat copilul cu ea din cauza efectelor adverse care trăiesc cu tatăl a avut pe dezvoltarea lui A.. În ianuarie 2006, reclamantul a călătorit în Italia pentru a reîntoarce A. în România. A găsit copilul care trăiește în condiții foarte slabe. M. a respins cererea de a duce copilul înapoi în România sau, în mod alternativ, pentru ca toate acestea să se mute în Qatar, unde a găsit un loc de muncă. Odată ce reclamantul s-a întors în România, a depus o plângere penală în temeiul articolului 301 din Codul Penal din România, susținând că soția sa deținea A. în Italia fără consimțământul său. La o dată neespecificată, reclamantul s-a mutat în Qatar. La 6 decembrie 2006, el a călătorit în Italia pentru a vizita fiul său. Afirmă că starea de sănătate și de socialitate a A s-a înrăutățit. La 13 decembrie 2007 tatăl și fiul au călătorit împreună în România. La 8 ianuarie 2007 M. s-a alăturat la ei. La 20 ianuarie 2007, M. și A. au “dispărut”. Reclamantul au aflat în cele din urmă că s-au întors în Italia. La 9 februarie 2007, Procurorul din România a hotărât să nu inițieze o procedură penală împotriva M., deoarece nu existau elemente suficiente pentru a califica acuzațiile ca o infracțiune pedepsită. Reclamantul a contestat decizia menționată la 28 decembrie 2007. Se pare că instanța de district a respins provocarea ca fiind nefondată la 31 martie 2008. Reclamantul a depus un recurs la instanța de judecată superioră. La 18 iunie 2008, reclamantul a abandonat apelul său. Cererea de returnare a copilului în temeiul Convenției de la Haga și decizia Curții de Tineret din Bologna La 2 aprilie 2007, reclamantul a solicitat Ministrului Justiției, desemnat de România drept Autoritatea Centrală responsabilă pentru îndeplinirea sarcinilor impuse României prin Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale copilului internațional Se îndepărtează („Convenția de la Haga”) și solicită Ministrului să-l ajute în asigurarea returnării fiului său pe care mama l-a îndepărtat în mod incorect în Italia la 20 ianuarie 2007. În urma măsurilor întreprinse de autoritățile române și italiene în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Haga, Biroul Procurorului din Bologna a inițiat procedurile de returnare în fața Curții de Tineret din Bologna (Tribunale per i minorenni La 18 iunie 2007 a avut loc o ședință în prezența reclamantului. La 5 iulie 2007, reclamantul a scris ministrului român al Justiției să-l informeze cu privire la desfășurarea ședinței. Reclamantul a explicat că nu i s-a dat posibilitatea de a contesta declarațiile făcute de avocatul soției sale, în special în ceea ce privește: i) momentul în care reclamantul de a iniția proceduri de la data îndepărtării sau reținerii nelegiuite a copilului, care în conformitate cu reclamantul era de 20 ianuarie 2007 și nu ca considerat de către instanța de judecată, care ar fi făcut ca art. 12 din convenția de la Haga să joace în sensul că, după o perioadă de un an, un copil nu poate fi returnat dacă a integrat în societate; ii) afirmația că problemele de sănătate și psihologice ale copilului să fie imputabile timpului pe care l-a petrecut cu tatăl său înainte de a muta în Italia, care se bazează pe documente medicale la care reclamantul nu a avut acces; iii) acuzația că M a avut consimțământul său până la 1 ianuarie 2007, data în care acest lucru nu era mai necesar (Romania a respectat Uniunea Europeană), ignorand astfel actele specifice ale reclamantului; a schimbat reședința fiului lor, fără consimțământul tatălui în conformitate cu legea. Reclamantul a explicat, de asemenea, că Curtea de Tineret din Bologna ia în considerare problemele de custodie, în încălcarea competenței sale în temeiul Convenției de la Haga, problemele de custodie care trebuie tratate numai de țara lor de domiciliu, România. În plus, nu ar decide cazul până când instanțele române nu au luat o decizie în cadrul procedurii de divorț și de custodie. El a contestat în continuare evaluarea potențialului prejudiciu pentru copil în caz de returnare în România, care a fost făcută de serviciile sociale numai cu privire la contul prejudecat al mamei, fără nicio evaluare directă a relației dintre tatăl și fiul și mediul social A. ar fi găsit în România. Reclamantul a solicitat Ministrului să transmită autorității competente din Italia și Curtea de Tineret din Bologna, prin decizia din 6 iulie 2007, depusă în registrul relevant la 9 iulie 2007, Curtea de Tineret din Bologna a refuzat cererea de returnare. A susținut că ea a avut permisiunea necesară de la soțul ei de a păstra copilul în Italia în conformitate cu o acțiune notarială din 2005 și că reclamanta a contestat acest lucru pe baza faptului că el a dat permisiunea numai în scopuri turistice și că el a vrut ca copilul să fie cu el. Curtea a susținut că A. a fost în Italia din 2006 și că M. nu a putut fi considerat ca fiind răpit în mod incorect, deoarece reclamantul nu are drepturi exclusive de custodie, o chestiune care încă nu a fost decisă în cadrul procedurii de divorț în curs în România. În plus, reclamantul a acceptat transferul A. în Italia și s-a mutat în Qatar. În plus, Curtea de Tineret a observat că copilul a fost în Italia de mai mult de un an și a fost integrat în societatea italiană, deși are unele probleme. Astfel, nu a fost obligat în conformitate cu art. 13 din Convenția de la Haga să ordone repatrierea în funcție de orice prejudiciu psihologic relevant care ar putea avea loc. Potrivit serviciilor sociale la care reclamantul a fost trimis în urma sfaturilor medicale, necesitatea tratamentului psihoterapeutic al A. a fost cauzată de perioadele prelungite de separare de părinții săi, de modificarea habitatului și de conflictul parental continuu. Prin urmare, a fost necesar să se acorde puncte de referință A. și de rutine zilnice. În general, starea sa psihologică s-a îmbunătățit, cu excepția unei regresii îngrijoratoare, după întoarcerea sa din România și Moldova în ianuarie 2007. La 30 iulie 2007, Ministerul de Justiție din România a informat reclamantul cu privire la decizia și i-a declarat că, de asemenea, a solicitat informații de la Ministerul Italien al Justiției cu privire la căile de recurs disponibile împotriva acesteia. Prin scrisoarea din 6 august 2007, Ministerul Italian al Justiției a informat Ministerul Roman al Justiției că decizia ar putea fi recursată fie printr-un recurs asupra punctelor de drept în fața Curții de Casezare, care va fi depusă în termen de 60 de zile de la data deciziei în cazul în care această respingere a fost pronunțată în cursul unei audieri la care partea solicitantă a fost prezentă (în conformitate cu Legea nr. 64 din 1994) printr-un avocat calificat să pledeze în fața acesteia. Alternativ, el ar putea iniția o acțiune în conformitate cu dispozițiile articolului 11 din Regulamentul CE 2201/2003 (Regulamentul „Bruxelles II bis”). În ziua următoare, Ministerul de Justiție din România a informat reclamantul cu privire la cele de mai sus și a solicitat informații suplimentare cu privire la data finală pentru a depune recursul asupra punctelor de drept și asupra posibilităților existente pentru reclamantul de a obține asistență judiciară. Reclamantul a contactat în repetate rânduri Ministerul României pentru a obține răspunsul relevant împreună cu documentele relevante care i-ar fi permis să apeleze. La 13 septembrie 2007, Ministerul Justiției României a transmis, omologului său italian, cererea de asistență juridică a reclamantului pentru a depune un apel asupra punctelor de drept. La 29 octombrie 2007, Consiliul Asociației Barorilor din Bologna a acordat ajutor juridic reclamantului pentru a depune recurs, indicând Curtea de Apel din Bologna ca instanță competentă și nu ca Curtea de Cassare. De asemenea, a remarcat că nu este sigur că un recurs este încă posibil - fiind necunoscut dacă decretul a fost notificat, termenele relevante nu pot fi calculate. La 30 octombrie 2007, decizia a fost transmisă Ministerului Italien al Justiției. Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2007, reclamantul a fost informat de autoritățile italiene că cererea sa a fost primită la 16 octombrie 2007 și transmisă Consiliului Asociației Barorilor din Bologna. Nu a fost menționată de decizia din 29 octombrie 2007. Potrivit documentelor prezentate, la 22 noiembrie 2007, decizia de acordare a asistenței juridice reclamantului a fost transmisă Ministerului Justiției din România, împreună cu o invitație de informare a reclamantului, precum și de a adăuga dovezi că a primit decizia. Nu se cunoaște dacă această notificare a ajuns vreodată la autoritățile române, iar dovada de primire a reclamantului nu a fost depusă. La 13 decembrie 2007, după plângerea reclamantului că nu a fost informat cu privire la nici o decizie privind cererea sa, Ministerul de Justiție a solicitat autorităților italiene să furnizeze un răspuns. În lipsa unui răspuns, la 3 ianuarie 2008, reclamantul a trimis un e-mail consulului român din Roma care solicită sprijin pentru obținerea de informații cu privire la această chestiune. Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2008, Diviziunea Generală a Afacerilor Consulare a Ministerului Afacerilor Externe din România a informat reclamantul că o decizie favorabilă privind cererea sa a fost luată la 29 octombrie 2007 și că aceasta a fost comunicată Ministerului României de Justiție la 22 noiembrie 2007. La 27 ianuarie, reclamantul a scris consulului român confirmand că nu a primit până în prezent o copie a deciziei și cerându-i să asigure cine l-a trimis în numele Italiei și care l-a primit la Ministerul României. La 28 ianuarie 2008, Divizia de Relație Consulară a transmis o copie a corespondenței cu privire la dosarul său reclamantului. La 15 februarie 2008, Ministerul Italian al Justiției a solicitat Consiliului Asociației Barului din Bologna să furnizeze, cu urgență, o listă a avocatilor calificați pentru a invoca apelul reclamantului în cadrul schemei de asistență juridică. La 19 martie 2008, o astfel de listă a fost transmisă de autoritățile italiene Ministerului Justiției din România. La 6 mai 2008, reclamantul a scris Ministerului Italien al Justiției și Consiliului Asociației Barorilor din Bologna care indică alegerea sa. Prin scrisoarea din 23 iunie 2008, adresată reclamantului și autorităților italiene și române (aparent prin fax la 2 sau 8 iulie 2008 autorităților italiene, data de primire a tuturor beneficiarilor necunoscuti), avocatul desemnat a indicat că nu a fost în măsură să reprezinte reclamantul deoarece nu a fost calificată să pledeze în fața Curții de casă și, în contravenție cu indicația dată de Consiliul Asociației Barorilor din Bologna, singura soluție disponibilă a fost un recurs în fața Curții de casă, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 64 din 15 ianuarie 1994, acest recurs care urmează să fie depus în termen de 60 de zile de la notificare. De asemenea, ea a menționat că, din moment ce nu se pare că hotărârea încurcată a fost notificată, termenul de recurs în cazul său trebuia să expire un an și patruzeci și cinci de zile de la data depunerii deciziei și, prin urmare, a recomandat reclamantului să numească un avocat calificat să pledeze în fața Curții de Casare cât mai curând posibil pentru a putea prezenta recursul. La 15 iulie 2008, reclamantul a scris Consiliului Asociației Barorilor din Bologna cerând lista de avocati calificați pentru a invoca în procedura de casare. La 23 iulie 2008, reclamantul a primit o astfel de listă prin e-mail și a răspuns indicând numele avocatului ales. La 12 august 2008, reclamantul a scris din nou Consiliului Asociației Barului din Bologna cerând detalii suplimentare de contact (numerele de telefon și adresa de e-mail) a avocatului ales. El a susținut că informațiile conținute în lista sunt inexacte și că nu a fost în măsură să stabilească niciun contact cu avocatul. La 23 septembrie 2008, reclamantul a scris un e-mail avocatului ales, explicând situația și întrebând dacă a fost informată de numirea ei.În aceeași zi, avocatul ales a răspuns că nu a fost informată și a solicitat documentele de caz, precum și o copie a deciziei de acordare a asistenței juridice, pentru a decide dacă să ia locarea. În ziua următoare, reclamantul a ajuns la avocat prin telefon și i-a răspuns prin e-mail, oferind informațiile și documentele solicitate. La 25 septembrie 2008, avocatul a informat reclamantul că termenul de un an și de patruzeci și cinci de zile pentru a apela decizia din 6 iulie 2007 a expirat și că, prin urmare, ea nu a fost în măsură să-l ajute. Notificarea și termenele conform art. 7 din Legea nr. 64 din 1994, se va depune la Curtea de casă un recurs împotriva decretului Curții de Tineret privind repatrierea minorilor. În conformitate cu art. 325 din Codul de Procedură Civilă (CoCP), în conformitate cu art. 326 din CoCP, la momentul faptelor în cauză, un recurs în favoarea Curții de Casare a fost depus în termen de 60 de zile de la notificare. În măsura în care este relevant, în conformitate cu art. 326 din CoCP, termenul menționat la art. 325 începe să fie de la momentul în care decizia este notificată. În conformitate cu art. 327 din CoCP, după caz în momentul prezentului caz, în cazul în care decizia nu este notificată/servită, recursul trebuie introdus cel târziu un an de la depunerea deciziei în registrul relevant. art. 1 din Legea nr. 742 din 7 octombrie 1969 privind suspendarea termenelor în timpul perioadelor de vacanță se citește după cum urmează: „Termeni de timp pentru procedurile ordinare și administrative sunt suspendate legal de la 1 august la 15 septembrie din fiecare an și reîncepe să se desfășoare la sfârșitul perioadei de suspendare. În cazul în care termenul începe să se desfășoare în timpul perioadei de vacanță, timpul relevant începe să se desfășoare de la sfârșitul perioadei de vacanță.” Potrivit jurisprudenței italiene (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curții de cassare nr. 25702 din 9 decembrie 2009), atunci când, după prima suspendare, termenul inițial nu s-a încheiat în întregime înainte de începerea unei noi perioade de vacanță, se aplică un dublu calcul al suspendării. art. 3 din Legea nr. 742 din 7 octombrie 1969 se citește după cum urmează: „În materie civilă, art. 1 nu se aplică cauzelor și procedurilor menționate la art. 92 din Legea nr. 12 (1941) privind sistemul judiciar și controversele care decurg în temeiul articolului 409 (cazuri de muncă) și 442 (beneficii) din codul de procedură civilă.” art. 92 din Legea nr. 12 (1941) a citit după cum urmează: „În timpul perioadei de vacanță, instanțele de recurs și instanțele ordinare se ocupă de cazurile legate de pensie/mantenție, dreptul muncii, măsuri de precauție, adopții, interdicții temporare, interdicții, incapacitate, ordine de protecție împotriva abuzului de familie, expulzare și opoziții la aplicarea, falimentul și alte cazuri în care o întârziere ar putea provoca prejudicii părților în cadrul procedurii. În ultimul caz, președintele depune o declarație de urgență în partea de jos a cererii, prin decret final, și pentru cauze care sunt deja ascultate prin ordinul judecătorului.” În conformitate cu hotărârile Curții de cassare nr. 28 din 5 ianuarie 1996 și nr. 2946 din 20 martie 1998, suspendarea termenelor pentru perioadele de vacanță se aplică la adoptarea și, respectiv, la procedurile de paternitate, atât pronunțate de Curtea de Tineret. Hotărârea nr. 746 din Curtea de Casare din 28 ianuarie 1999 în ceea ce privește recursul împotriva unui decret încurcat pronunțat de Curtea de Tineret care respinge repatrierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga, deținut după cum urmează. Termenul de șase zile pentru depunerea unui recurs împotriva unei decizii începe să se execute numai de la notificarea/serviciul deciziei (la petiția/depunerea părții), cu excepția unor motive excepționale referitoare la circumstanțele specifice ale unui caz. Prin urmare, este irelevant ca această decizie să fi fost pronunțată la o audiere sau dacă ar fi fost comunicată de registr, în cazul în care ar fi aplicat termenul mai lung prevăzut la art. 327 din CoCP. Astfel, acest termen lung este aplicabil în cazul în care o decizie este pur și simplu comunicată (în conformitate cu metodele enunciate la art. 136 din CoCP), iar timpul începe să se execute de la data la care este comunicată și nu atunci când partea a devenit conștientă de aceasta în orice alt mod. Magistratul în fața căruia este în curs de procedură sau care a pronunțat hotărârea impușită, după ce a verificat admisibilitatea cererii de furnizare de asistență juridică, trebuie să accepte această cerere în termen de zece zile de la efectuarea acesteia dacă condițiile economice relevante au fost îndeplinite. În conformitate cu subarticolele 2 și 3, magistratul are competența de a solicita informații atunci când acest lucru nu este disponibil în mod ușor, iar în conformitate cu subart. 4 acelasi termen menționat la art. 1 rămân aplicabile chiar dacă se face o cerere de informații în temeiul subarticolelor 2 și 3. Articolele relevante ale Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor, ratificate de România și Italia, sunt reproduse în hotărârea Šneersone și Kampanella c. Italia (n. 14737/09, § 46, 12 iulie 2011). COMPLAINTS Reclamantul se plânge că nu i s-a dat posibilitatea de a contesta declarațiile făcute de avocatul soției sale și de expertul Curții de Tineret din Bologna la audiere din 18 iunie 2007 și că remarcile sale ulterioare nu au fost luate în considerare. El subliniază că nu a putut participa pe deplin la audiere deoarece documentele relevante au fost puse la dispoziție numai la audiere și numai în limba italiană. El se plânge că dreptul său la un proces echitabil în temeiul articolului 6 § 2 litera (d) literele (sic ) a fost încălcat. El susține, de asemenea, că Curtea de Tineret din Bologna și-a depășit competența în temeiul Convenției de la Haga, susținând că dreptul său la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este garantat în temeiul articolului 8 din Convenție, a fost astfel interferat și că această interferență nu a fost nici justificată, nici necesară. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plâng că dreptul său de a face apel împotriva deciziei Curții de Tineret din Bologna a fost afectat de întârzierile procedurii de acordare a ajutorului juridic. El susține, în continuare, în temeiul articolului 14 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 12, că a fost discriminat ca tată de către Curtea de Tineret din Bologna, deoarece declarațiile, argumentele și dovezile sale nu au avut aceeași greutate ca ale soției sale. Invocând art. 5 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge că decizia impușită, în practică, a dat soției sale mai multe drepturi față de copilul lor. Întrebări către părți A avut solicitant o audiere echitabilă în determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, având în vedere întârzierile procedurii de asistență juridică și consilierea eronată acordată reclamantului, a fost respectat dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță, în special dreptul de a depune un recurs? În special, se solicită Guvernului să confirme termenul exact în care reclamantul ar fi putut depune recurs în acest caz, în conformitate cu toate circumstanțele relevante. Hotărârea Curții de Tineret din 6 iulie 2007 a interferat cu drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție? În cazul în care este în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică? În special, a fost bazată pe motive relevante și suficiente? În plus, procedurile relevante au fost însoțite de garanțiile procedurale necesare? Reclamantul a suferit discriminări în exercitarea drepturilor Convenției sale contrar art. 14 din Convenție? A beneficiat reclamantului de egalitate de drepturi și responsabilități în temeiul art. 5 din Protocolul nr. 7? Dacă nu, a fost diferența de tratament între soțiile necesare în interesul copilului lor, așa cum prevede ultima teză a art. 5?