- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 14 decembrie 2011
- Stat pârât
- ITA
Anghel împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE Cerere nr. 5968/09 Aurelian ANGHEL împotriva Italiei depusă la 24 ianuarie 2009 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Aurelian Anghel, este un național român care s-a născut în 1961 și trăiește în Lakatamia. El este căsătorit cu M. și au un fiu, A., născut în martie 2003. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul după nașterea A., M. a lucrat ocazional în Italia pentru perioade scurte de timp, pentru a asigura mijloacele economice de sustenabilitate pentru familie. În 2005, după ce M. a obținut un loc de muncă regulat, reclamantul a convenit pentru A. de a călători în Italia cu mama sa.
Actul oficial notarial din 26 aprilie 2005, depus Curtea, prevede că dl Anghel Aurelian, care rezidă la București, și-a dat consimțământul că fiul său minor, Anghel A., născut în martie 2003, care rezidă la adresa menționată mai sus, se deplasează în Republica Moldova și Italia, în cursul anului 2005, însoțit de mama sa, Anghel M. Reclamantul remarcă că acest acord a fost acordat doar pentru o perioadă limitată de timp, pentru a permite contacturi continue cu mama. Dosarul de caz arată că mama a contestat această declarație, susținând că a luat copilul cu ea din cauza efectelor adverse care trăiesc cu tatăl a avut pe dezvoltarea lui A.. În ianuarie 2006, reclamantul a călătorit în Italia pentru a reîntoarce A. în România.
A găsit copilul care trăiește în condiții foarte slabe. M. a respins cererea de a duce copilul înapoi în România sau, în mod alternativ, pentru ca toate acestea să se mute în Qatar, unde a găsit un loc de muncă. Odată ce reclamantul s-a întors în România, a depus o plângere penală în temeiul articolului 301 din Codul Penal din România, susținând că soția sa deținea A. în Italia fără consimțământul său. La o dată neespecificată, reclamantul s-a mutat în Qatar. La 6 decembrie 2006, el a călătorit în Italia pentru a vizita fiul său. Afirmă că starea de sănătate și de socialitate a A s-a înrăutățit. La 13 decembrie 2007 tatăl și fiul au călătorit împreună în România. La 8 ianuarie 2007 M. s-a alăturat la ei.
La 20 ianuarie 2007, M. și A. au “dispărut”. Reclamantul au aflat în cele din urmă că s-au întors în Italia. La 9 februarie 2007, Procurorul din România a hotărât să nu inițieze o procedură penală împotriva M., deoarece nu existau elemente suficiente pentru a califica acuzațiile ca o infracțiune pedepsită. Reclamantul a contestat decizia menționată la 28 decembrie 2007. Se pare că instanța de district a respins provocarea ca fiind nefondată la 31 martie 2008. Reclamantul a depus un recurs la instanța de judecată superioră. La 18 iunie 2008, reclamantul a abandonat apelul său.
Cererea de returnare a copilului în temeiul Convenției de la Haga și decizia Curții de Tineret din Bologna La 2 aprilie 2007, reclamantul a solicitat Ministrului Justiției, desemnat de România drept Autoritatea Centrală responsabilă pentru îndeplinirea sarcinilor impuse României prin Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale copilului internațional Se îndepărtează („Convenția de la Haga”) și solicită Ministrului să-l ajute în asigurarea returnării fiului său pe care mama l-a îndepărtat în mod incorect în Italia la 20 ianuarie 2007. În urma măsurilor întreprinse de autoritățile române și italiene în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Haga, Biroul Procurorului din Bologna a inițiat procedurile de returnare în fața Curții de Tineret din Bologna (Tribunale per i minorenni La 18 iunie 2007 a avut loc o ședință în prezența reclamantului.
La 5 iulie 2007, reclamantul a scris ministrului român al Justiției să-l informeze cu privire la desfășurarea ședinței.
Reclamantul a explicat că nu i s-a dat posibilitatea de a contesta declarațiile făcute de avocatul soției sale, în special în ceea ce privește: i) momentul în care reclamantul de a iniția proceduri de la data îndepărtării sau reținerii nelegiuite a copilului, care în conformitate cu reclamantul era de 20 ianuarie 2007 și nu ca considerat de către instanța de judecată, care ar fi făcut ca art. 12 din convenția de la Haga să joace în sensul că, după o perioadă de un an, un copil nu poate fi returnat dacă a integrat în societate; ii) afirmația că problemele de sănătate și psihologice ale copilului să fie imputabile timpului pe care l-a petrecut cu tatăl său înainte de a muta în Italia, care se bazează pe documente medicale la care reclamantul nu a avut acces; iii) acuzația că M a avut consimțământul său până la 1 ianuarie 2007, data în care acest lucru nu era mai necesar (Romania a respectat Uniunea Europeană), ignorand astfel actele specifice ale reclamantului; a schimbat reședința fiului lor, fără consimțământul tatălui în conformitate cu legea.
Reclamantul a explicat, de asemenea, că Curtea de Tineret din Bologna ia în considerare problemele de custodie, în încălcarea competenței sale în temeiul Convenției de la Haga, problemele de custodie care trebuie tratate numai de țara lor de domiciliu, România. În plus, nu ar decide cazul până când instanțele române nu au luat o decizie în cadrul procedurii de divorț și de custodie. El a contestat în continuare evaluarea potențialului prejudiciu pentru copil în caz de returnare în România, care a fost făcută de serviciile sociale numai cu privire la contul prejudecat al mamei, fără nicio evaluare directă a relației dintre tatăl și fiul și mediul social A. ar fi găsit în România. Reclamantul a solicitat Ministrului să transmită autorității competente din Italia și Curtea de Tineret din Bologna, prin decizia din 6 iulie 2007, depusă în registrul relevant la 9 iulie 2007, Curtea de Tineret din Bologna a refuzat cererea de returnare.
A susținut că ea a avut permisiunea necesară de la soțul ei de a păstra copilul în Italia în conformitate cu o acțiune notarială din 2005 și că reclamanta a contestat acest lucru pe baza faptului că el a dat permisiunea numai în scopuri turistice și că el a vrut ca copilul să fie cu el. Curtea a susținut că A. a fost în Italia din 2006 și că M. nu a putut fi considerat ca fiind răpit în mod incorect, deoarece reclamantul nu are drepturi exclusive de custodie, o chestiune care încă nu a fost decisă în cadrul procedurii de divorț în curs în România. În plus, reclamantul a acceptat transferul A. în Italia și s-a mutat în Qatar. În plus, Curtea de Tineret a observat că copilul a fost în Italia de mai mult de un an și a fost integrat în societatea italiană, deși are unele probleme.
Astfel, nu a fost obligat în conformitate cu art. 13 din Convenția de la Haga să ordone repatrierea în funcție de orice prejudiciu psihologic relevant care ar putea avea loc. Potrivit serviciilor sociale la care reclamantul a fost trimis în urma sfaturilor medicale, necesitatea tratamentului psihoterapeutic al A. a fost cauzată de perioadele prelungite de separare de părinții săi, de modificarea habitatului și de conflictul parental continuu. Prin urmare, a fost necesar să se acorde puncte de referință A. și de rutine zilnice. În general, starea sa psihologică s-a îmbunătățit, cu excepția unei regresii îngrijoratoare, după întoarcerea sa din România și Moldova în ianuarie 2007. La 30 iulie 2007, Ministerul de Justiție din România a informat reclamantul cu privire la decizia și i-a declarat că, de asemenea, a solicitat informații de la Ministerul Italien al Justiției cu privire la căile de recurs disponibile împotriva acesteia.
Prin scrisoarea din 6 august 2007, Ministerul Italian al Justiției a informat Ministerul Roman al Justiției că decizia ar putea fi recursată fie printr-un recurs asupra punctelor de drept în fața Curții de Casezare, care va fi depusă în termen de 60 de zile de la data deciziei în cazul în care această respingere a fost pronunțată în cursul unei audieri la care partea solicitantă a fost prezentă (în conformitate cu Legea nr. 64 din 1994) printr-un avocat calificat să pledeze în fața acesteia. Alternativ, el ar putea iniția o acțiune în conformitate cu dispozițiile articolului 11 din Regulamentul CE 2201/2003 (Regulamentul „Bruxelles II bis”). În ziua următoare, Ministerul de Justiție din România a informat reclamantul cu privire la cele de mai sus și a solicitat informații suplimentare cu privire la data finală pentru a depune recursul asupra punctelor de drept și asupra posibilităților existente pentru reclamantul de a obține asistență judiciară.
Reclamantul a contactat în repetate rânduri Ministerul României pentru a obține răspunsul relevant împreună cu documentele relevante care i-ar fi permis să apeleze. La 13 septembrie 2007, Ministerul Justiției României a transmis, omologului său italian, cererea de asistență juridică a reclamantului pentru a depune un apel asupra punctelor de drept. La 29 octombrie 2007, Consiliul Asociației Barorilor din Bologna a acordat ajutor juridic reclamantului pentru a depune recurs, indicând Curtea de Apel din Bologna ca instanță competentă și nu ca Curtea de Cassare. De asemenea, a remarcat că nu este sigur că un recurs este încă posibil - fiind necunoscut dacă decretul a fost notificat, termenele relevante nu pot fi calculate.
La 30 octombrie 2007, decizia a fost transmisă Ministerului Italien al Justiției. Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2007, reclamantul a fost informat de autoritățile italiene că cererea sa a fost primită la 16 octombrie 2007 și transmisă Consiliului Asociației Barorilor din Bologna. Nu a fost menționată de decizia din 29 octombrie 2007. Potrivit documentelor prezentate, la 22 noiembrie 2007, decizia de acordare a asistenței juridice reclamantului a fost transmisă Ministerului Justiției din România, împreună cu o invitație de informare a reclamantului, precum și de a adăuga dovezi că a primit decizia. Nu se cunoaște dacă această notificare a ajuns vreodată la autoritățile române, iar dovada de primire a reclamantului nu a fost depusă.
La 13 decembrie 2007, după plângerea reclamantului că nu a fost informat cu privire la nici o decizie privind cererea sa, Ministerul de Justiție a solicitat autorităților italiene să furnizeze un răspuns. În lipsa unui răspuns, la 3 ianuarie 2008, reclamantul a trimis un e-mail consulului român din Roma care solicită sprijin pentru obținerea de informații cu privire la această chestiune. Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2008, Diviziunea Generală a Afacerilor Consulare a Ministerului Afacerilor Externe din România a informat reclamantul că o decizie favorabilă privind cererea sa a fost luată la 29 octombrie 2007 și că aceasta a fost comunicată Ministerului României de Justiție la 22 noiembrie 2007. La 27 ianuarie, reclamantul a scris consulului român confirmand că nu a primit până în prezent o copie a deciziei și cerându-i să asigure cine l-a trimis în numele Italiei și care l-a primit la Ministerul României.
La 28 ianuarie 2008, Divizia de Relație Consulară a transmis o copie a corespondenței cu privire la dosarul său reclamantului. La 15 februarie 2008, Ministerul Italian al Justiției a solicitat Consiliului Asociației Barului din Bologna să furnizeze, cu urgență, o listă a avocatilor calificați pentru a invoca apelul reclamantului în cadrul schemei de asistență juridică. La 19 martie 2008, o astfel de listă a fost transmisă de autoritățile italiene Ministerului Justiției din România. La 6 mai 2008, reclamantul a scris Ministerului Italien al Justiției și Consiliului Asociației Barorilor din Bologna care indică alegerea sa.
Prin scrisoarea din 23 iunie 2008, adresată reclamantului și autorităților italiene și române (aparent prin fax la 2 sau 8 iulie 2008 autorităților italiene, data de primire a tuturor beneficiarilor necunoscuti), avocatul desemnat a indicat că nu a fost în măsură să reprezinte reclamantul deoarece nu a fost calificată să pledeze în fața Curții de casă și, în contravenție cu indicația dată de Consiliul Asociației Barorilor din Bologna, singura soluție disponibilă a fost un recurs în fața Curții de casă, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 64 din 15 ianuarie 1994, acest recurs care urmează să fie depus în termen de 60 de zile de la notificare.
De asemenea, ea a menționat că, din moment ce nu se pare că hotărârea încurcată a fost notificată, termenul de recurs în cazul său trebuia să expire un an și patruzeci și cinci de zile de la data depunerii deciziei și, prin urmare, a recomandat reclamantului să numească un avocat calificat să pledeze în fața Curții de Casare cât mai curând posibil pentru a putea prezenta recursul. La 15 iulie 2008, reclamantul a scris Consiliului Asociației Barorilor din Bologna cerând lista de avocati calificați pentru a invoca în procedura de casare. La 23 iulie 2008, reclamantul a primit o astfel de listă prin e-mail și a răspuns indicând numele avocatului ales. La 12 august 2008, reclamantul a scris din nou Consiliului Asociației Barului din Bologna cerând detalii suplimentare de contact (numerele de telefon și adresa de e-mail) a avocatului ales.
El a susținut că informațiile conținute în lista sunt inexacte și că nu a fost în măsură să stabilească niciun contact cu avocatul. La 23 septembrie 2008, reclamantul a scris un e-mail avocatului ales, explicând situația și întrebând dacă a fost informată de numirea ei.În aceeași zi, avocatul ales a răspuns că nu a fost informată și a solicitat documentele de caz, precum și o copie a deciziei de acordare a asistenței juridice, pentru a decide dacă să ia locarea. În ziua următoare, reclamantul a ajuns la avocat prin telefon și i-a răspuns prin e-mail, oferind informațiile și documentele solicitate. La 25 septembrie 2008, avocatul a informat reclamantul că termenul de un an și de patruzeci și cinci de zile pentru a apela decizia din 6 iulie 2007 a expirat și că, prin urmare, ea nu a fost în măsură să-l ajute.
Notificarea și termenele conform art. 7 din Legea nr. 64 din 1994, se va depune la Curtea de casă un recurs împotriva decretului Curții de Tineret privind repatrierea minorilor. În conformitate cu art. 325 din Codul de Procedură Civilă (CoCP), în conformitate cu art. 326 din CoCP, la momentul faptelor în cauză, un recurs în favoarea Curții de Casare a fost depus în termen de 60 de zile de la notificare. În măsura în care este relevant, în conformitate cu art. 326 din CoCP, termenul menționat la art. 325 începe să fie de la momentul în care decizia este notificată. În conformitate cu art. 327 din CoCP, după caz în momentul prezentului caz, în cazul în care decizia nu este notificată/servită, recursul trebuie introdus cel târziu un an de la depunerea deciziei în registrul relevant.
art. 1 din Legea nr. 742 din 7 octombrie 1969 privind suspendarea termenelor în timpul perioadelor de vacanță se citește după cum urmează: „Termeni de timp pentru procedurile ordinare și administrative sunt suspendate legal de la 1 august la 15 septembrie din fiecare an și reîncepe să se desfășoare la sfârșitul perioadei de suspendare. În cazul în care termenul începe să se desfășoare în timpul perioadei de vacanță, timpul relevant începe să se desfășoare de la sfârșitul perioadei de vacanță.” Potrivit jurisprudenței italiene (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curții de cassare nr. 25702 din 9 decembrie 2009), atunci când, după prima suspendare, termenul inițial nu s-a încheiat în întregime înainte de începerea unei noi perioade de vacanță, se aplică un dublu calcul al suspendării.
art. 3 din Legea nr. 742 din 7 octombrie 1969 se citește după cum urmează: „În materie civilă, art. 1 nu se aplică cauzelor și procedurilor menționate la art. 92 din Legea nr. 12 (1941) privind sistemul judiciar și controversele care decurg în temeiul articolului 409 (cazuri de muncă) și 442 (beneficii) din codul de procedură civilă.” art. 92 din Legea nr. 12 (1941) a citit după cum urmează: „În timpul perioadei de vacanță, instanțele de recurs și instanțele ordinare se ocupă de cazurile legate de pensie/mantenție, dreptul muncii, măsuri de precauție, adopții, interdicții temporare, interdicții, incapacitate, ordine de protecție împotriva abuzului de familie, expulzare și opoziții la aplicarea, falimentul și alte cazuri în care o întârziere ar putea provoca prejudicii părților în cadrul procedurii.
În ultimul caz, președintele depune o declarație de urgență în partea de jos a cererii, prin decret final, și pentru cauze care sunt deja ascultate prin ordinul judecătorului.” În conformitate cu hotărârile Curții de cassare nr. 28 din 5 ianuarie 1996 și nr. 2946 din 20 martie 1998, suspendarea termenelor pentru perioadele de vacanță se aplică la adoptarea și, respectiv, la procedurile de paternitate, atât pronunțate de Curtea de Tineret. Hotărârea nr. 746 din Curtea de Casare din 28 ianuarie 1999 în ceea ce privește recursul împotriva unui decret încurcat pronunțat de Curtea de Tineret care respinge repatrierea unui copil în temeiul Convenției de la Haga, deținut după cum urmează. Termenul de șase zile pentru depunerea unui recurs împotriva unei decizii începe să se execute numai de la notificarea/serviciul deciziei (la petiția/depunerea părții), cu excepția unor motive excepționale referitoare la circumstanțele specifice ale unui caz.
Prin urmare, este irelevant ca această decizie să fi fost pronunțată la o audiere sau dacă ar fi fost comunicată de registr, în cazul în care ar fi aplicat termenul mai lung prevăzut la art. 327 din CoCP. Astfel, acest termen lung este aplicabil în cazul în care o decizie este pur și simplu comunicată (în conformitate cu metodele enunciate la art. 136 din CoCP), iar timpul începe să se execute de la data la care este comunicată și nu atunci când partea a devenit conștientă de aceasta în orice alt mod. Magistratul în fața căruia este în curs de procedură sau care a pronunțat hotărârea impușită, după ce a verificat admisibilitatea cererii de furnizare de asistență juridică, trebuie să accepte această cerere în termen de zece zile de la efectuarea acesteia dacă condițiile economice relevante au fost îndeplinite.
În conformitate cu subarticolele 2 și 3, magistratul are competența de a solicita informații atunci când acest lucru nu este disponibil în mod ușor, iar în conformitate cu subart. 4 acelasi termen menționat la art. 1 rămân aplicabile chiar dacă se face o cerere de informații în temeiul subarticolelor 2 și 3. Articolele relevante ale Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor, ratificate de România și Italia, sunt reproduse în hotărârea Šneersone și Kampanella c. Italia (n. 14737/09, § 46, 12 iulie 2011). COMPLAINTS Reclamantul se plânge că nu i s-a dat posibilitatea de a contesta declarațiile făcute de avocatul soției sale și de expertul Curții de Tineret din Bologna la audiere din 18 iunie 2007 și că remarcile sale ulterioare nu au fost luate în considerare.
El subliniază că nu a putut participa pe deplin la audiere deoarece documentele relevante au fost puse la dispoziție numai la audiere și numai în limba italiană. El se plânge că dreptul său la un proces echitabil în temeiul articolului 6 § 2 litera (d) literele (sic ) a fost încălcat. El susține, de asemenea, că Curtea de Tineret din Bologna și-a depășit competența în temeiul Convenției de la Haga, susținând că dreptul său la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este garantat în temeiul articolului 8 din Convenție, a fost astfel interferat și că această interferență nu a fost nici justificată, nici necesară. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plâng că dreptul său de a face apel împotriva deciziei Curții de Tineret din Bologna a fost afectat de întârzierile procedurii de acordare a ajutorului juridic.
El susține, în continuare, în temeiul articolului 14 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 12, că a fost discriminat ca tată de către Curtea de Tineret din Bologna, deoarece declarațiile, argumentele și dovezile sale nu au avut aceeași greutate ca ale soției sale. Invocând art. 5 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge că decizia impușită, în practică, a dat soției sale mai multe drepturi față de copilul lor. Întrebări către părți A avut solicitant o audiere echitabilă în determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, având în vedere întârzierile procedurii de asistență juridică și consilierea eronată acordată reclamantului, a fost respectat dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță, în special dreptul de a depune un recurs?
În special, se solicită Guvernului să confirme termenul exact în care reclamantul ar fi putut depune recurs în acest caz, în conformitate cu toate circumstanțele relevante. Hotărârea Curții de Tineret din 6 iulie 2007 a interferat cu drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție? În cazul în care este în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică? În special, a fost bazată pe motive relevante și suficiente? În plus, procedurile relevante au fost însoțite de garanțiile procedurale necesare? Reclamantul a suferit discriminări în exercitarea drepturilor Convenției sale contrar art. 14 din Convenție? A beneficiat reclamantului de egalitate de drepturi și responsabilități în temeiul art. 5 din Protocolul nr. 7? Dacă nu, a fost diferența de tratament între soțiile necesare în interesul copilului lor, așa cum prevede ultima teză a art. 5?
SECOND SECTION
Application no. 5968/09 Aurelian ANGHEL against Italy lodged on 24 January 2009
STATEMENT OF FACTS
THE FACTS The applicant, Mr Aurelian Anghel, is a Romanian national who was born in 1961 and lives in Lakatamia. He is married to M. and they have a son, A., born in March 2003. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
Background Following A.’s birth, M. occasionally worked in Italy for short periods of time, in order to ensure economic means of subsistence for the family. In 2005, after M. had obtained a regular job, the applicant agreed for A. to travel to Italy with his mother. The formal notarial deed of 26 April 2005, submitted to the Court, states that Mr Anghel Aurelian, residing in Bucharest, gave his consent that his underage son, Anghel A., born in March 2003, residing at the above-mentioned address, travel to the Republic of Moldova and Italy, in the course of the year 2005, accompanied by his mother, Anghel M. The applicant notes that such agreement was given only for a limited period of time in order to allow continuous contacts with the mother. The case file shows that the mother challenged this statement, alleging that she had taken the child with her because of the adverse effect that living with the father was having on A.’s development. In January 2006 the applicant travelled to Italy in order to return A. to Romania. He found the child living in very poor conditions. M. resisted his requests to take the child back to Romania or alternatively for all of them to move to Qatar, where he had found a job. Once the applicant returned to Romania, he filed a criminal complaint under Article 301 of the Romanian Criminal Code, alleging that his wife was detaining A. in Italy without his consent. On an unspecified date, the applicant moved to Qatar. On 6 December 2006 he travelled to Italy to visit his son. He alleges that A’s health and social conditions had worsened. On 13 December 2007 father and son travelled together to Romania. On 8 January 2007 M. joined them. On 15 January they all travelled to Moldova, to pay a visit to M.’s family. On 20 January 2007, M. and A. “disappeared”. The applicant eventually found out that they had returned to Italy. On 9 February 2007, the Public Prosecutor’s Office of Romania decided not to institute criminal proceedings against M. as there were not sufficient elements to qualify the charges as a punishable offence. The applicant contested the aforementioned decision on 28 December 2007. It appears that the district court dismissed the challenge as ill-founded on 31 March 2008. The applicant filed an appeal with the higher court. On 18 June 2008, the applicant abandoned his appeal.
The petition for return of the child under the Hague Convention and the decision of the Bologna Youth Court On 2 April 2007 the applicant applied to the Minister of Justice, designated by Romania as the Central Authority responsible for discharging the duties imposed on Romania by the Hague Convention of 25 October 1980 on the Civil Aspects of International Child Abduction (“the Hague Convention”). He asked the Minister to assist him in securing the return of his son whom the mother had, he alleged, wrongfully removed to Italy on 20 January 2007. Following the steps undertaken by the Romanian and Italian authorities in accordance with the provisions of the Hague Convention, the Bologna Office of the Prosecutor initiated return proceedings before the Bologna Youth Court ( Tribunale per i minorenni ). On 18 June 2007 a hearing took place in the presence of the applicant. On 5 July 2007 the applicant wrote to the Romanian Minister of Justice informing him of the conduct of the hearing. The applicant explained that he had not been given the opportunity to challenge the statements made by his wife’s attorney, in particular regarding: i) the time it had taken the applicant to institute proceedings since the date of the wrongful removal or retention of the child, which according to the applicant was 20 January 2007 and not as considered by the court January 2006, which would have made Article 12 of the Hague convention come into play to the effect that after a period of one year a child may not be returned if he has integrated into society; ii) the contention that the child’s health and psychological problems were imputable to the time he had spent with his father before moving to Italy, which was based on medical documents to which the applicant had no access; iii) the allegation that M had had his consent up to 1 January 2007 date when this was no longer necessary (Romania having adhered to the European Union), thus ignoring the applicant’s specific notarial deed delimiting the period of consent; iv) the fact that M. had changed their son’s residence, without the father’s consent as required by law. The applicant further explained that the Bologna Youth Court was considering custody issues, in violation of its competence under the Hague Convention, custody issues being solely to be dealt with by their country of domicile, Romania. It would, moreover, not decide the case until the Romanian courts had made a decision in the divorce and custody proceedings. He further contested the evaluation of the potential harm for the child in the event of a return to Romania, which had been made by the social services only with reference to the biased account of the mother, without any direct evaluation of the relationship between the father and the son and of the social environment A. would find in Romania. The applicant requested the Minister to forward the relevant statement to the competent authority in Italy and to the Bologna Youth Court. By a decision of 6 July 2007, filed with the relevant registry on 9 July 2007, the Bologna Youth Court refused the application for return. It noted that M. claimed that she had the required permission from her husband to keep the child in Italy according to a notarial deed of 2005 and that the applicant contested this on the basis that he had only given permission for tourist purposes, and that he wanted the child to be with him. The court held that A. had been in Italy since 2006 and that M. could not be considered as having wrongfully abducted him, since the applicant did not have exclusive custody rights, a matter that was yet to be decided in the framework of ongoing divorce proceedings in Romania. Moreover, the applicant had consented to A.’s transfer to Italy and had eventually moved to Qatar. Moreover, the Youth Court observed that the child had been in Italy for more than a year and was integrated into Italian society, although with some problems. Thus, it was not obliged according to Article 13 of the Hague Convention to order repatriation in view of any relevant psychological harm which might ensue. According to the social services to which the applicant had been sent following medical advice, the need for A.’s psychotherapeutic treatment was due to the prolonged periods of separation from his parents, the change of habitat, and continuous parental conflict. It was therefore necessary to give A. reference points and daily routines. Overall, his psychological condition had been improving save for a worrying regression following his return from Romania and Moldova in January 2007.
The steps taken by the applicant to contest the decision On 30 July 2007 the Romanian Ministry of Justice informed the applicant of the decision and told him that it had also requested information from the Italian Ministry of Justice about available remedies against it. By a letter of 6 August 2007, the Italian Ministry of Justice informed the Romanian Ministry of Justice that the decision could be appealed against either through an appeal on points of law to the Court of Cassation, to be lodged within 60 days of the date of the decision if such rejection was pronounced during a hearing at which the requesting party was present (according to Law no. 64 of 1994) through an advocate qualified to plead before it. Alternatively, he could take up an action in accordance with the provisions of Article 11 of EC Regulation 2201/2003 (Regulation “Brussels II bis ”). The following day, the Romanian Ministry of Justice informed the applicant of the above and that it had requested further information on the final date to lodge the appeal on points of law and on the existing possibilities for the applicant to obtain legal aid. The applicant repeatedly contacted the Romanian Ministry to obtain the relevant reply together with the relevant documents which would have allowed him to appeal. On 13 September 2007 the Romanian Ministry of Justice forwarded, to its Italian counterpart, the applicant’s request for legal aid in order to file an appeal on points of law. On 29 October 2007 the Council of the Bologna Bar Association granted the applicant legal aid to file an appeal, indicating the Bologna Court of Appeal as the competent court and not the Court of Cassation. It further noted that it was not sure that an appeal was still possible - it being unknown whether the decree had been served, the relevant time-limits could not be calculated. On 30 October 2007 the decision was transmitted to the Italian Ministry of Justice. By a letter of 8 November 2007, the applicant was informed by the Italian authorities that his request had been received on 16 October 2007 and forwarded to the Council of the Bologna Bar Association. No mention was made of the decision of 29 October 2007. According to the documents produced, on 22 November 2007 the decision granting the applicant legal aid was forwarded to the Romanian Ministry of Justice, together with an invitation to inform the applicant, as well as to adduce proof that he had received the decision. It is unknown whether this notification ever reached the Romanian authorities, and proof of receipt by the applicant was not submitted. On 13 December 2007 upon the applicant’s complaint that he had not been informed of any decision on his request, the Romanian Ministry of Justice urged the Italian authorities to provide an answer. In the absence of a reply, on 3 January 2008 the applicant sent an e-mail to the Romanian Consul in Rome asking for support in obtaining information on the matter. By a letter of 17 January 2008, the General Division of Consular Affairs of the Romanian Ministry of Foreign Affairs informed the applicant that a favourable decision on his request had been taken on 29 October 2007 and that it had been communicated to the Romanian Ministry of Justice on 22 November 2007. On 27 January the applicant wrote to the Romanian Consul confirming that he had to date not received a copy of the decision and asking it to ascertain who had sent it on behalf of Italy and who had received it at the Romanian Ministry. On 28 January 2008 the Division of Consular Relation transmitted a copy of the correspondence pertaining to his file to the applicant. On 15 February 2008 the Italian Ministry of Justice requested the Council of the Bologna Bar Association to provide, urgently, a list of the advocates qualified to plead the applicant’s appeal within the legal aid scheme. On 19 March 2008 such a list was transmitted by the Italian authorities to the Romanian Ministry of Justice. On 6 May 2008 the applicant wrote to the Italian Ministry of Justice and to the Council of the Bologna Bar Association indicating his choice. By a letter dated 23 June 2008, addressed to the applicant and the Italian and Romanian authorities (apparently faxed on 2 or 8 July 2008 to the Italian authorities, receipt date for all recipients unknown), the appointed legal aid lawyer indicated that she was not in a position to represent the applicant since she was not qualified to plead before the Court of Cassation and, contrary to the indication given by the Council of the Bologna Bar Association, the only available remedy was an appeal to the Court of Cassation in accordance with Article 7 of Law no. 64 of 15 January 1994, such appeal to be lodged within 60 days of notification. She also mentioned that since it did not appear that the impugned decision had been notified, the time-limit to appeal in his case was to expire one year and forty-five days after the date of the lodging of the decision and, therefore, she advised the applicant to appoint an advocate qualified to plead before the Court of Cassation as soon as possible in order to be able to file the appeal. On 15 July 2008, the applicant wrote to the Council of the Bologna Bar Association asking for the list of advocates qualified to plead in cassation proceedings. On 23 July 2008, the applicant received such a list by e-mail and replied indicating the name of the chosen lawyer. On 12 August 2008, the applicant wrote again to the Council of the Bologna Bar Association requesting further contact details (telephone numbers and e-mail address) of the chosen lawyer. He alleged that information contained in the list was inaccurate and that he had not been able to establish any contact with the lawyer. On 23 September 2008, the applicant wrote an e-mail to the chosen lawyer, explaining the situation, and asking whether she had been informed of her appointment. The same day, the chosen lawyer replied stating that she had not been informed and requesting the case documents as well as a copy of the decision granting legal aid, in order for her to decide whether to take up the appointment. The day after, the applicant reached the lawyer by phone and replied to her by e-mail, giving the information and documents requested. On 25 September 2008 the lawyer informed the applicant that the time-limit of one year and forty-five days to appeal the decision of 6 July 2007 had expired and that, consequently, she was not in a position to assist him. B. Relevant law and practice 1. Notification and time-limits According to Article 7 of Law no. 64 of 1994, an appeal against a decree of the Youth Court regarding repatriation of minors is to be lodged with the Court of Cassation. According to Article 325 of the Code of Civil Procedure (CoCP) as applicable at the time of facts in the present case, an appeal to the Court of Cassation was to be lodged within 60 days of notification. In so far as relevant, according to Article 326 of the CoCP the time-limit mentioned in Article 325 starts to run from the moment the decision is served/notified. According to Article 327 of the CoCP, as applicable at the time of the present case, in the event that the decision is not served/notified, the appeal must be introduced not later than a year from the filing of the decision in the relevant registry. Article 1 of Law no. 742 of 7 October 1969 regarding suspension of time limits during holiday periods reads as follows: “Time-limits for ordinary and administrative proceedings are legally suspended from 1 August to 15 September of every year and re-start to run at the end of the suspension period. Where the time-limit starts to run during the holiday period, the relevant time starts to run from the end of that holiday period.” According to Italian jurisprudence (see for example Court of Cassation judgment no. 25702 of 9 December 2009), when, after the first suspension, the original term has not entirely come to an end before the start of a new holiday period, a double computation of the suspension is applied. Article 3 of Law no. 742 of 7 October 1969 reads as follows: “In civil matters, Article 1 does not apply to causes and proceedings mentioned in Article 92 of the Law no. 12 (1941) on the judicial system and controversies arising under Article 409 (labour cases) and 442 (welfare benefits) of the code of civil procedure.” Article 92 of Law no. 12 (1941) read as follows: “During the holiday period courts of appeal and ordinary courts deal with cases regarding alimony/maintenance, labour law, precautionary measures, adoptions, temporary interdiction, interdiction, incapacitation, orders for protection against family abuse, eviction and oppositions to enforcement, bankruptcy, and other cases in respect of which a delay could cause prejudice to the parties in the proceedings. In the latter case, a declaration of urgency is made by the president at the bottom of the application, by final decree, and for causes already being heard by order of the judge.” According to the judgments of the Court of Cassation no. 28 of 5 January 1996 and no. 2946 of 20 March 1998, the suspension of time-limits for holiday periods applies to adoption and paternity proceedings respectively, both pronounced by the Youth Court. Judgment no. 746 of the Court of Cassation of 28 January 1999 in relation to an appeal against an impugned decree delivered by the Youth Court rejecting the repatriation of a child under The Hague Convention, held as follows. The sixty day time-limit for lodging an appeal against a decision starts to run only from notification/service of the decision (at the petition/request of the party), save for exceptional reasons relating to the specific circumstances of a case. It is therefore irrelevant, that such decision would have been delivered at a hearing, or if it were communicated by the registry, in which case the longer period provided for in Article 327 of the CoCP would be applicable. Thus, this long term is applicable in the case that a decision is simply communicated (according to the methods enunciated in Article 136 of the CoCP), and the time starts to run from the date when it is communicated and not when the party has become aware of it in any other way. 2. Legal aid Article 96 of Law no.115 of 30 May 2002 reads as follows: (1) The magistrate before whom proceedings are pending or who has delivered the impugned decision, after having verified the admissibility of the request to provide legal aid, must accept such request within ten days of it being made if the relevant economic conditions have been satisfied. According to sub-articles 2 and 3, the magistrate has the power to request information when this is not readily available, and according to sub-article 4 the same time-limits mentioned in Article 1 remain applicable even when a request for information under sub-articles 2 and 3 is made. 3. International instruments The relevant articles of the Hague Convention of 25 October 1980 on the Civil Aspects of International Child Abduction, ratified by Romania and Italy, are reproduced in the judgment Šneersone and Kampanella v. Italy (no. 14737/09, § 46, 12 July 2011). COMPLAINTS 1. The applicant complains that he was not given the opportunity to challenge the statements made by his wife’s attorney and the expert of the Bologna Youth Court at the hearing of 18 June 2007 and that his subsequent remarks were not taken into account. He underlines that he could not fully participate in the hearing since the relevant documents were made available only at the hearing and only in the Italian language. He complains that his right to a fair trial under Article 6 § 2 (d) ( sic ) has been violated. 2. He also contends that the Bologna Youth Court exceeded its jurisdiction and competence under the Hague Convention. He claims that his right to respect for private and family life, as guaranteed under Article 8 of the Convention, has thus been interfered with and that such interference was neither justified nor necessary. 3. Invoking Article 13 of the Convention, the applicant complains that his right to appeal against the decision of the Bologna Youth Court was impaired by the delays in the procedure for granting him legal aid.
He further claims under Article 14 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 12, of having been discriminated against as a father by the Bologna Youth Court, since his statements, arguments and evidence were not given the same weight as his wife’s.
Invoking Article 5 of Protocol No. 7, the applicant complains that the impugned decision, in practice, gave his wife more rights vis-à-vis their child.
QUESTIONS TO THE PARTIES
1. Did the applicant have a fair hearing in the determination of his civil rights and obligations, in accordance with Article 6 § 1 of the Convention? In particular, having regard to the delays in the legal aid procedure and the erroneous advice given to the applicant, was the applicant’s right of access to a court, in particular that to lodge an appeal, respected? In particular, the Government is requested to confirm the exact time-limit within which the applicant could have lodged an appeal in the present case, according to all the relevant circumstances. 2. Did the Youth Court decision of 6 July 2007 interfere with the applicant’s rights under Article 8 of the Convention? If so, was it in accordance with the law and necessary in a democratic society?
In particular, was it based on relevant and sufficient reasons? Moreover, were the relevant proceedings accompanied by the requisite procedural safeguards? 3. Has the applicant suffered discrimination in the enjoyment of his Convention rights contrary to Article 14 of the Convention? 4. Has the applicant been afforded equality of rights and responsibilities pursuant to Article 5 of Protocol No. 7? If not, was the difference in treatment between the spouses necessary in the interests of their child as foreseen by the last sentence of Article 5?