CASE OF BĂLĂȘOIU v. ROMANIA (No. 2) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 17232/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, Georgeta Bălășoiu („reclamanta”)

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În urma abținerii lui Corneliu Bîrsan (art. 28 din Regulamentul Curții), judecător ales să reprezinte România, președintele camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc

Reclamanta pretinde, în special, o atingere a dreptului său la reputație, din cauza unui raport întocmit de o autoritate publică în care este descrisă în termeni mai puțin favorabili.

La 15 septembrie 2009, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art.

Reclamanta s-a născut în 1949 și are domiciliul în Dobrușa, Ștefănești.

În 1993, a depus o plângere penală pentru lovire și alte violențe împotriva a doi polițiști în urma unui incident care a avut loc la Secția de poliție din Ștefănești. La sfârșitul procesului, în noiembrie 2002, instanțele interne au constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale, dar au acordat reclamantei despăgubiri pentru neajunsurile provocate de durata procedurii judiciare.

Această procedură a făcut obiectul unei cereri în fața Curții care s-a rezolvat pe cale amiabilă [

La proces, primarul din Ștefănești a fost interogat ca martor. La ședința din 3 aprilie 2000, a declarat în prezența reclamantei că, în ziua incidentului, a întâlnit-o la secția de poliție și că nu prezenta semne de violențe. A adăugat că, de obicei, reclamanta avea un comportament anormal și că avea multe dispute cu alți săteni, inclusiv cu concubinul său și cu fratele acestuia. Primarul a menționat că concubinul reclamantei i-a spus că dorea să se despartă de ea pentru că o bănuia că voia să-l otrăvească. Acesta a mai afirmat că, atunci când se certau, reclamanta și concubinul său se loveau reciproc.

Reclamanta a avut posibilitatea să interogheze martorul, dar s-a mulțumit să afirme că acesta era „cel mai mare mincinos”.

La o dată neprecizată, polițiștii inculpați au depus la dosar un raport din 30 ianuarie 2000 intitulat „Caracterizare” întocmit de primar, primarul adjunct din Ștefănești și de opt alți membri ai Comisiei de asistență și protecție socială și autoritate tutelară a Primăriei Ștefănești” (denumită în continuarea „comisia”).

Comisia a indicat că marea majoritate din cei 6

Comisia a afirmat că reclamanta era o persoană „foarte recalcitrantă” care se certa fără niciun motiv cu numeroși săteni. De exemplu, comisia a menționat cazul unei plângeri făcute împotriva a șaizeci de săteni care s-a dovedit a fi nejustificată, dar care a declanșat îmbolnăvirea acestor săteni, dintre care unul a cedat stresului provocat.

Comisia a arătat că reclamanta ura comunitatea și conducătorii comunei și că era o persoană rea. În opinia comisiei, „organele de la conducerea” comunei erau neîncetat „stresate” de reclamantă care le insulta și care adresa plângeri fără motiv autorităților superioare, iar reclamanta „calomnia pe toată lumea și își petrecea viața intentând procese în toate instanțele din țară”.

Comisia a apreciat că reclamanta trebuia „pusă sub control de către organele specializate și închisă într-un azil pentru bolnavi psihic”. A concluzionat că reclamanta „nu merita statutul de ființă umană” și că, în orice caz, era „cel mai rău lucru din comunitate”.

Reclamanta a arătat că nu a avut cunoștință de raport decât în ziua în care a primit de la Curte o copie a întregului dosar cu privire la procedura pentru rele tratamente.

La 24 iunie 2002, reclamanta a depus o plângere penală cu constituire de parte civilă împotriva membrilor comisiei pentru calomnie, fals în înscrisuri și fals în declarații, acuzându-i că au redactat raportul pentru a o denigra și a o discredita în procesul privind relele tratamente la care a fost supusă la secția de poliție.

Examinarea plângerii pentru calomnie a fost făcută de Judecătoria Drăgășani. Audiați de instanță, membrii comisiei eu negat că au avut intenția de a o denigra pe reclamantă și au afirmat că, redactând raportul incriminat, nu au făcut decât să-și îndeplinească sarcinile impuse de lege.

Prin hotărârea din 16 iunie 2003, judecătoria a respins plângerea de calomnie, estimând că unul din elementele infracțiunii, și anume caracterul public, nu era prezent în speță întrucât afirmațiile litigioase au fost făcute într-un document depus la dosarul unui proces în derulare. În orice caz, instanța a considerat că declarațiile respective nu demonstrau intenția comisiei de a aduce atingere reputației reclamantei, ci că reprezentau punctul de vedere al membrilor săi în urma investigațiilor realizate în virtutea prerogativelor lor.

În ceea ce privește mărturia primarului, judecătoria a observat că, în temeiul jurământului depus, acesta din urmă a fost obligat să spună tot ce știa despre faptele prezentate în fața instanței. Prin urmare, aceasta a concluzionat că intenția sa nu a fost să o calomnieze pe reclamantă și că declarațiile sale nu au fost făcute „în public”, în sensul dreptului intern.

În urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 10

Articolele relevante din Codul penal erau redactate după cum urmează la momentul faptelor:

Reclamanta pretinde că raportul comisiei întocmit în timpul procesului deschis împotriva polițiștilor i-a adus atingere dreptului la respectarea vieții private astfel cum este prevăzut de art. 8 din convenție, care se citește în felul următor:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Guvernul invocă incompatibilitatea

Reclamanta reiterează că a fost afectată în urma raportului.

Curtea apreciază că argumentul avansat de Guvern este strâns legat de fondul capătului de cerere enunțat de reclamantă în temeiul art. 8 din convenție. Este necesar să fie unită această excepție cu fondul.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Reclamanta spune că se simte denigrată de declarațiile din raport care, în opinia ei, nu reflectă realitatea. Ea consideră că acest raport este ilegal și inutil cauzei, în măsura în care ea nu era inculpată în procedură, ci victimă. Pe lângă faptul că a fost denigrată fără motiv, reclamanta spune că a fost supusă, din cauza acestui raport, unei supravegheri constante a polițiștilor care o amenințau cu internarea. De asemenea, subliniază legătura de rudenie dintre primar și un alt membru al comisiei care a redactat raportul.

Guvernul susține că instanțele interne au examinat toate documentele dosarului și și-au motivat în mod amplu deciziile. Prin urmare, Guvernul solicită Curții să urmeze concluzia instanțelor interne conform căreia elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie nu erau reunite în speță, în măsura în care, pe de o parte, nu exista intenția de denigrare a reclamantei și, pe de altă parte, raportul nu a fost făcut public. Acesta susține, de asemenea, că, conform legii, comisia este competentă pentru redactarea rapoartelor cum este cel de care se plânge reclamanta.

Motivarea Curții

Curtea amintește că a stabilit în jurisprudența sa că, deși convenția nu garantează în mod expres, dreptul la reputație face parte din noțiunea de „viață privată” înscrisă la art. 8 din convenție (

Curtea a concluzionat că a existat o ingerință în dreptul la reputația unui reclamant din cauza unei părți a unei hotărâri judecătorești care lasă să se creadă că a abuzat de fiul său (

Curtea amintește, în cele din urmă, că dacă nu li se interzice autorităților statului să întocmească rapoarte cu privire la procedurile în curs, ele trebuie să facă dovada imparțialității și moderației în declarațiile lor (

În contextul din speță, Curtea notează că, deși raportul cu privire la relațiile reclamantei cu alte persoane întocmit de comisia de autoritate tutelară nu a fost publicat ca atare în presă, a fost depus la dosar, unde este accesibil publicului.

Astfel cum reiese din informațiile puse la dispoziția Curții, raportul a fost utilizat de către polițiștii acuzați de rele tratamente ca element de probă prin care se contesta credibilitatea reclamantei

Având în vedere gravitatea acuzațiilor membrilor comisiei și a consecințelor pe care ancheta și raportul le-au avut pentru reclamantă, Curtea consideră că aceasta a suferit o ingerință în dreptul său la respectarea vieții private (a se vedea, de asemenea,

Rămâne de verificat dacă această ingerință era prevăzută de lege, dacă urmărea un scop legitim și dacă era necesară într-o societate democratică.

Curtea notează că instanțele interne au considerat că această comisie a acționat legal în limitele prerogativelor sale. Cu toate acestea, temeiul legal al acestor acțiuni nu a fost niciodată menționat nici în cadrul procedurii interne, nici de către Guvern în observațiile sale.

În plus, nu a fost precizată la inițiativa cui și în ce scop a avut loc ancheta. De altfel, utilizarea de către polițiști a raportului în cadrul procedurii interne împotriva lor, în speță denigrând-o pe reclamantă, pune la îndoială existența unui scop legitim pentru justificarea ingerinței.

Presupunând totuși că există un temei juridic pentru ingerință și că aceasta urmează un scop legitim, Curtea apreciază că această ingerință nu era necesară într-o societate democratică, pentru următoarele motive:

Curtea notează că reclamanta nu a avut cunoștință de raport și că nu i-a putut contesta conținutul sau relevanța decât după comunicarea acestuia de către Curte. Întocmit fără știrea ei, reclamanta a fost afectată de existența raportului în măsura în care instanța s-a bazat pe acesta pentru a-i respinge plângerea penală formulată împotriva polițiștilor. Mai mult, reclamanta afirmă că s-a simțit supravegheată de polițiști și își menține susținerea că aceștia ar fi amenințat-o cu internarea, afirmații necontestate de Guvern (a se vedea de asemenea,

Curtea ia notă de conținutul afirmațiilor comisiei. Admițând chiar faptul că raportul a fost destinat să reflecte opinia personală a membrilor comisiei, expresiile cum sunt „reclamanta ar trebui închisă într-un azil pentru bolnavi psihic”, că „nu merită statutul de ființă umană” și că „este cel mai rău element din comunitate”, prin caracterul lor scandalos și degradant, nu erau necesare pentru aprecierea de către instanțe a comportamentului reclamantei și nu trebuiau să apară în nici un caz într-un raport oficial al autorităților administrative (

Având în vedere aceste elemente, Curtea apreciază că reclamanta a suferit o ingerință arbitrară și disproporționată în dreptul său la respectarea vieții private.

Reclamanta consideră că mărturia primarului în cadrul procedurii împotriva polițiștilor a adus atingere dreptului său la respectarea vieții private.

Reclamanta se plânge, în cele din urmă, în temeiul art. 6 § 1 din convenție, de durata procesului de calomnie împotriva primarului și a membrilor comisiei.

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamanta solicită 40.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit și pentru cheltuielile făcute în fața instanțelor interne. Aceasta detaliază cheltuielile după cum urmează: onorariile avocatului, transportul martorilor la instanțe și la parchet, propria sa deplasare la sediul instanțelor care sunt situate la aproximativ 100 km de domiciliul său. Ea pretinde totuși că nu mai este în posesia documentelor justificative ale cheltuielilor făcute.

Guvernul observă că reclamanta nu și-a prezentat pretențiile evaluate și stabilite pe rubrici și însoțite de documentele justificative pertinente, astfel cum prevede art. 60 din Regulamentul Curții și, în consecință, solicită Curții să respingă cererea. În orice caz, Guvernul apreciază că suma solicitată de reclamantă este foarte mare și că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins.

Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a nerespectării, de către autorități, a dreptului său la viața privată, și, pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenție, îi acordă 2

În ceea ce privește cheltuielile pretinse de reclamantă, Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, un reclamant nu poate obține rambursarea lor decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea hotărăște să nu acorde nimic cu acest titlu.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.