Debar și alții împotriva Franței

Reclamantele, D-nele Marcelle Debar, Chantal Cedillo și Josette Occhini, sunt cetățene franceze, născute respectiv în 1923, 1944 și 1937 și rezidente la Arcachon, Banning (USA) și Nice. Ele sunt reprezentate devant Curte de D-na B. Favreau, avocată la Bordeaux. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamante, pot fi rezumate după cum urmează.

Prima reclamantă era gestionara societății O'Palermo (în continuare societatea), societate cu răspundere limitată de drept francez având sediul social la Nice și exploatând un restaurant. A doua și a treia reclamantă erau asociate ale societății și dețineau parte din capitalul social, restul fiind deținut de tatăl lor, D. Armand Debar, și după deces la 14 februarie 1985, de ele ‑ însuși și de mama lor, prima reclamantă, în calitate de moștenitoare. 1. Procedura de redresare

La 23 februarie 1984, societatea, suspectată de încălcări legislației economice (în cauza, omisiunea de înregistrări, defect livrare de note clienți și cumpărări fără facturi) a fost supusă unui control de agenții brigadei de control și cercetare, care efectuaseseă o percheziție în localurile sale profesionale în aplicarea în special a ordinanței nr 45-1484 (privind constatarea, urmărirea și pedepsirea încălcărilor legislației economice). Documente fuseseră confiscate.

Ca urmare a percheziției, urmăriri penale fuseseră inițiate împotriva societății, și au culminat cu o amendă transacțională.

În paralel, o verificare a contabilității a fost efectuată din 13 septembrie la 2 octombrie 1984, privind beneficiile supuse impozitului pe societăți pentru exercițiile 1979-1980 la 1982-1983, și taxa pe valoarea adăugată (TVA) pentru perioada din 1 noiembrie 1979 la 29 februarie 1984. Verificatorul a respins contabilitatea societății, judecată neregulată și neconvingătoare, procedat la o reconstrucție a veniturilor sale și stabilit, potrivit procedurii atunci aplicabile a rectificării de birou, suplimentele de impozitare decurgând din această reconstrucție. Verificatorul a folosit documente remise după percheziție agenți brigadei de control și cercetare de un fost salariat al societății, și care i fuseseră apoi comunicate de agenți brigadei. Era vorba de chitanțe de casă, purtând litera K, ale căror mențiuni nu apăreau pe banda de control a casei de marcat și ale căror sume nu fuseseră reluate în contabilitate, așa cum și fotocopii referitoare la lunile iunie și iulie 1982 a unei contabilități occulte, numite « cutie neagră ».

O notificare a redresărilor a fost adresată la 8 octombrie 1984 societății, pentru o sumă de 2 574 769 franci francezi (FRF, adică 392 521 euro – EUR) la titlul TVA, și de 1 268 385 FRF (193 364 EUR) la titlul impozitului pe societăți. Avioane de recuperare corespunzătoare fuseseră emise la 12 martie și 30 iunie 1985.

Reclamațiile societății fuseseră respinse de directorul serviciilor fiscale din Alpi Maritimi prin două decizii din 3 iunie 1986. La 18 iunie și 27 august 1985, refuzaseseă de altfel să dea curs cererilor de suspensie a plății formulate de societate. Recurul acesteia împotriva acestor decizii a fost respins de tribunalul administrativ din Nice la 9 aprilie 1986.

Administrația fiscală continuu recuperare a impozitelor în cauză prin intermediul notificări la terți deținători adresate furnizorilor și debitorilor societății. 2. Punerea în lichidare a societății

Societatea a depus bilanțul la 9 decembrie 1986. Prin sentința din 18 decembrie 1986, tribunalul comercial din Nice a deschis împotriva societății o procedură de redresare judiciară. Prin sentința din 6 ianuarie 1987, a pronunțat lichidarea sa judiciară și desemnat un mandatar ‑ lichidator. Procedura a fost închisă la 6 septembrie 1999.

La 19 mai 1987, mandatarul-lichidator vândut fondul de comerț al societății societății M. la prețul de 2 750 000 FRF (419 234, 80 EUR), din care 2 000 000 FRF (304 898 EUR) pentru elemente imateriale. Societatea M. fuseseă ulterior supusă unei notificări a redresării administrației fiscale din cauza valorii reale de vânzare a fondului de comerț, pe care administrația o evalua la 6 900 000 FRF (1 051 898, 22 EUR). Prin sentința din 12 aprilie 1994, tribunalul de mare instanță din Nice fixaseseă valoarea cesionării acestui fond la 5 930 000 FRF (904 022, 67 EUR). 3. Procedura în descărcare din impozitații

La o dată nedeterminată, societatea a sesizat tribunalul administrativ din Nice de două recururi urmărind descărcarea din impozitații suplimentare la titlul TVA și impozitului pe societăți. Prin două sentințe din 20 iulie 1990, tribunalul ordoneaseseă instrucțiune suplimentară și, prin două noi sentințe din 16 ianuarie 1992, respingaseseă recurile.

Societatea, reprezentată de prima reclamantă, și mandatarul ‑ lichidator au apelat devant curtea administrativă de apel din Lyon. Prin sentința din 5 iulie 1994, curtea a reunit cererile și a anulat sentințele din 20 iulie 1990 și 16 ianuarie 1992, cu următoarea motivare : « Considerând că este constant că documentele aparținând societății, chitanțele casei K și fotocopii din « cutie neagră », folosite de administrație, nu fuseseău confiscate de agenți brigadei de control și cercetare la momentul percheziției, ci fuseseău ulterior remise acestora de un fost salariat al acestei societăți care le obținuseseă prin mijloace frauduloase ; că aceste documente fuseseău apoi comunicate verificatorului ; Considerând că dacă administrația fiscală poate stabili redresări pe baza elementelor de probă legal admisibile orice fel, ea nu poate, în schimb, cu valabilitate, să se bazeze pe piese pe care le obținuseseă sau le deținea în mod evident ilicit ; că, astfel, o metodă de reconstrucție a veniturilor unei întreprinderi care se bazează în principal, cum în cazul de față, pe mijloace de probă obținute în acest fel este radical viciat (...) »

Ca urmare, curtea administrativă de apel pronunț descărcarea din impozitații suplimentare la titlul TVA și impozitului pe societăți. Ministrul bugetului nu a format un recurs în casație împotriva acestei sentințe. 4. Procedura în răspunderea Statului

La 29 decembrie 1998, societatea și reclamantele, în calități respectiv de gestionară și asociate ale societății, formeseaseă o cerere prealabilă de despăgubire la ministrul economiei și finanțelor. Ele invocaseaseă că sentința curții administrative de apel din 5 iulie 1994 făcea clar apparent fapta comisă de serviciile fiscale, care determinaseseă încetare a activității societății și punerea sa în lichidare. Ele evaluaseaseă la 4 000 000 FRF (609 796 EUR) prejudiciul material rezultând doar din condițiile dezastruoase în care fondul de comerț al societății fuseseău cedat, și solicitaseaseă 1 000 000 FRF (152 449 EUR) la titlul prejudiciului material și moral rezultând din lichidarea sa.

La 31 decembrie 2001, reclamantele sesizaseaseă tribunalul administrativ din Bordeaux cu un recurs împotriva refuzului implicit rezultând din tăcerea administrației. Prin sentința din 17 iunie 2003, tribunalul respingaseseă recurul. El reamintit mai întâi că erorile comise de administrația fiscală la executarea operațiuni care se rapportează proceduri stabilire sau recuperare a impozitului nu sunt, în principiu, susceptibile a angaja răspunderea Statului decât dacă constituiți o faptă grea, din cauza dificultății pe care prezintă în general implementarea acestor proceduri. Tribunalul consideraseaseă în cazul de față că viciul de procedură remarcat de curtea administrativă de apel nu caracteriza faptă grea, deoarece nu era stabilit că administrația avuseseă cunoaștere a originii frauduloase a pieselor pe care le utilizaseaseă.

După apelul reclamantelor, curtea administrativă de apel din Bordeaux confirmt sentința prin hotărâre din 20 noiembrie 2006. Curtea estimaseaseă mai întâi că insuficiențele constatate la verificarea contabilității societății autorizaseaseă administrația a respinge contabilitatea ca neconvingătoare și a proceda la reconstrucție a veniturilor potrivit procedurii rectificării de birou, și că, punerea în aplicare a acestei proceduri prezintând dificultăți particulare, fixarea bazei impozitului nu trebuia să fie considerată de natură a angaja răspunderea Statului decât în caz de faptă grea.

Curtea consideraseaseă apoi că neregularități afectând remitere a documentelor nu fuseseău de natură a revela faptă grea în procedura stabilire a impozitații. Ea estimaseaseă că, dacă administrația comisisaseaseă o eroare bazandu-se în principal pe aceste documente pentru reconstrucție a veniturilor societății, această eroare nu putea, în circumstanțe cazului de față și atunci când defectul autenticității acestor documente nu era dovedit, fi considerată doar una constituind faptă grea. Curtea consideraseaseă de altfel că refuzând suspensie a plății cerută de societate, directorul serviciilor fiscale nu fuseseseă facut o apreciere evident eronată a circumstanțelor cazului de natură a angaja răspunderea administrației.

Curtea respingaseaseă în final mijlocul reclamantelor bazat pe art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, pe motiv că nu putea decât fi exclus deoarece administrația nu comisisaseaseă faptă de natură a angaja răspunderea sa.

La 28 decembrie 2007, Consiliul de Stat declaraseaseă neadmis recursul în casație al reclamantelor, pe motiv că nici unu din mijloacele ridicate nu erae de natură a permite admiterea. B. Dreptul și practica internă relevantă 1. Rectificare de birou și suspensie a plății

Potrivit fostul articol L. 75 din cartea procedurilor fiscale, beneficiile sau elemente servind calculul taxelor pe cifra de afaceri declarate de contribuabili puteseeau fi rectificate de birou în special atunci când erori, omisiuni sau inexactități grave și repetate erae constatate în contabilitate. Potrivit articolului L. 277 din cartea procedurilor fiscale, în redacția sa în vigoare la data faptelor, suspensie a plății nu erae acordată din plin drept atunci când impozitații contestate erae stabilite ca urmare a unei proceduri impozitare de birou. 2. Răspunderea Statului în materie fiscală

Potrivit unei jurisprudențe vechi și constante la data faptelor, Consiliul de Stat considera că erorile administrației fiscale în stabilire și recuperare a impozitului nu angajaseaseă răspunderea Statului decât în caz de faptă grea (CE, 21 decembrie 1962, D'Husson-Chiffre , Recueil Lebon (Rec.) p. 702, CE, 17 noiembrie 1969, nr-uri 75523, 75524, 75525, 75527 și 75528, CE, 5 martie 1975, nr 80417, CE, 25 iulie 1975, nr 90981, CE, 11 iulie 1984, SISO , nr-uri 45920 și 46285, Rec. p. 272, CE, 7 decembrie 1987, nr 67150, Rec. p. 402, CE, 26 iulie 1991, nr 64389, CE, 13 octombrie 1999, Queyroy, nr 181539, CE, 18 octombrie 2000, Hernandez, nr 185362, și CE, 6 martie 2006, nr 276715).

Din hotărâre Bourgeois din 27 iulie 1990 (Rec. p. 242), Consiliul de Stat admiseaseă totuși că răspunderea Statului putea fi angajată de faptă simplă a administrației fiscale atunci când proceduri stabilire și recuperare a impozitului nu prezemtaseaseău dificultăți particulare (în cauza, introducerea și tratament informatizat a datelor și executare automată a prelevări lunare ; a se vedea de altfel, pentru decizia subiectare a unei societăți patentă și taxă profesională hotărâre Comună din Arcueil din 29 decembrie 1997, Rec. p. 512).

Atunci când faptă administrației este recunoscută de jurisdicții administrative, contribuabil trebuie, pentru a avea dreptul la despăgubire, establish existența prejudiciului și link causal direct între faptă administrației și menționatul prejudiciu (a se vedea în special următoarele sentințe privind depunere bilanț sau lichidare judiciară a societăților, în care legătura causal direct nu fuseseseea considerată stabilit : CE, hotărâre sus-citate din 26 iulie 1991, CE 6 aprilie 2001, Lévêque , nr 194347, cură administrativă apel (CAA) Nantes 20 februarie 2002, nr 98NT01975, și CAA Bordeaux 22 martie 2005, nr 01BX00450).

Într-o hotărâre recent din 21 martie 2011 ( Krupa , nr 306225, a fi publicată recueil Lebon), Consiliul de Stat operaseaseă o schimbare de jurisprudență și admiseaseă că faptă simplă suficienta acum a angaja răspunderea administrației fiscale. Consiliul de Stat estimaseaseă în cazul de față că erue nu legătură causal între faptă administrației fiscale și lichidare a întreprinderii D. Krupa, dar a acordată despăgubire în reparare a tulburări în condiții existență. PRETENȚII

Reclamantele susțin încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție. Ele estimează că ca urmare a hotărârii curții administrative de apel pronunțând descărcare din impozitații suplimentare, ele beneficiaseaseă o creanță pe Stat și subliniază că nici restitucție nu fuseseseea versată din cauza lichidării societății. Ele invocă că cel puțin, în cadrul acțiuni răspundere Stat, ele beneficiaseaseă interes patrimonial care constituiți, dacă nu creanță, cel puțin speranță legitimă poder obține rambursare sumă litigioasă. Ele estimează că punere eșec creanță lor și absență proceduri interne oferind remediament suficient constituiți ingerință nejustificată dreapta lor respectu bun lor și că justa echilibru nu fuseseseea respectat.

Invocând art. 1 din Protocolul nr 1 combinat art. 14 din Convenție, ele considerează că refuz recunoaștere răspundere administrație crează în cazul de față discriminare între contribuabili.

Ele susțin încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. Ele invocă că, deși curtea administrativă apel a redat 5 iulie 1994 o hotărâre definitivă în favoarea lor, ele nu obținuseaseă în procedura ulterioară răspuns mijloacele lor bazate art. 1 sus-citat urmărind reparare prejudiciul lor, și că ele fuseseeau victime nerespectării principiu securitate juridică, care cere o decizie definitivă nu fie pusă discuție, și dreapta lor plin și efectivă executare o decizie justiție.

Reclamantele susțin încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1, care se citește în felul acesta : « Orice persoană fizică sau juridică dreapta respectu bunuri sale. Niciun nu poate fi privat proprietate decât motive utilitate publică și condițiile prevăzute lege și principii generale dreptul internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreapta Statele punere vigoare legi judecă necesare reglementare utilizare bunuri conform interes general asigura plată impozite sau alte contribuții sau amenzi. » Ele susțin discriminare între contribuabili și invocă art. 14 din Convenție, care dispune : « Exercitare drepturi și libertăți recunoscute (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o discriminare, bazată în particular (...) orice alte situație. » 1. Reamintire principii

Curtea reamintește că reclamant nu se poate plânge încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 decât măsura în care decizii incriminate se raportează « bunuri » sale, în sensul acestei dispoziții. Noțiune « bunuri » poate acoperi atât « bunuri actuale » cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creante. Pentru o creanță să poată fi considerată « valoare patrimonială » căzând sub lovitură art. 1 din Protocolul nr 1, trebuie titularul creanță demonstreze că aceasta o bază suficientă dreapta internă, de exemplu că este confirmată jurisprudență bine stabilit tribunale ( Kopecký c. Slovacia [GC], nr 44912/98, § 52, CEDO 2004 ‑ IX).

De la cela acest lucru este dobândit, poate intra în joc noțiunea « speranță legitimă » ( Maurice c. Franța [GC], nr 11810/03, § 63, CEDO 2005 ‑ IX, și Draon c. Franța [GC], nr 1513/03, § 68, 6 octombrie 2005). În întreag serie cazuri, Curtea judecaseaseă că reclamanți nu avuseseeau « speranță legitimă » atunci când nu putea considera că posedaseaseă în mod suficient stabilit o creanță imediat exigibilă. Din mod analog, nu se poate concluziona existență « speranță legitimă » atunci când există controverse pe modalitatea drept intern trebuie fi interpretat și aplicat și că argumente dezvoltat reclamant aceasta privind sunt în final respinse jurisdicții naționale ( Kopecký sus-citat, §§ 49 și 50, și Anheuser ‑ Busch Inc. c . Portugalia [GC], nr 73049/01, § 65, CEDO 2007 ‑ I). 2. Aplicare cazul de față

Reclamantele susțin mai întâi că ele dispuseaseă creanță împotriva Statului din cauza hotărârii curții administrative apel din Lyon pronunțând descărcare din impozitații suplimentare. Curtea observă că doar societate, lichidată între timp, ar fi avut capacitate cere restitucție din impozitații pe care le achitaseaseă ( Buffalo S.r.l. în lichidare c. Italia , nr 38746/97, § 29, 3 iulie 2003). Ca urmare, reclamantele nu pot pretinde titulari creanță din cap acesta.

Curtea trebuie deci establish dacă, cadrul acțiuni răspundere Stat pe care le-au inițiat, reclamantele dispuseaseă creanță putând analiza « valoare patrimonială ».

Curtea deja trebuit cunoaște cazuri unde reclamanți inițiaseaseă acțiuni răspundere împotriva Statului sau alte persoane publice și unde estimaseaseă că ei puteseeau prevala creante analizând în « valori patrimoniale », și deci bunuri, în sensul jurisprudență sa. Astfel, în cazul Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia , (20 noiembrie 1995, § 31, seria A nr 33), Curtea remarcat că creante reparare luaseaseă naștere din survenit daunei și că în vede jurisprudență Curte Casație, reclamanți puteseeau pretinde « speranță legitimă » a vedea se concretiza ; în cazul S.A. Dangeville c. Franța (nr 36677/97, §§ 46­48, CEDO 2002 ‑ III), Curtea consideraseaseă că în virtutea directiva comună aplicare direct și jurisprudență Consiliu Stat, reclamantă beneficiaseaseă creanță rambursare TVA inadecvat versată ; în hotărâre Draon sus-citate (§ 70), Curtea estimaseaseă că avute în vedere regim răspundere internă, și în particular jurisprudență constantă tribunale administrative, reclamanți suferiseaseă prejudiciu cauzat direct faptă Asistență Publică­Spitale Paris (AP ‑ HP), și că deținaseaseă creanță în virtutea care putaseaseeau legitim speranță putea obține reparare prejudiciu lor ; în final în hotărâre Maurice sus-citate (§§ 68-70) remarcat că juridicții interne prealabil stabilit link causal direct între prejudiciu și faptă și că, condiții angajare răspundere AP-HP fiind reunite, reclamanți dispuseaseeau creanță analizând « valoare patrimonială » pe care putaseaseeau legitim speranță vedea se concretiza.

În prezenta cauza, și în contrast cu cazurile citate mai sus, atunci când sesizaseaseă juridicții administrative, reclamantele nu puteseeau prevala creanță bine stabilit împotriva Statului. Într-adevăr, potrivit jurisprudență constantă la data faptelor (paragraf 22 mai sus), Consiliu Stat considera că răspundere administrație fiscală în stabilire și recuperare impozit nu putea fi angajată decât caz faptă grea. Din 1990 (hotărâri Bourgeois și Comună din Arcueil cite paragraf 23 mai sus), înalt jurisdicție apuraseaseă o temperare jurisprudență însuși admițând că răspundere administrație putea fi angajată faptă simplă atunci când proceduri stabilire și recuperare impozit nu prezintà dificultăți particulare. O dată faptă administrație admisă, reguli generale materie răspundere se aplică, și anume dreapt indemnizație nu poate fi recunoscut decât dacă interesul establish existență prejudiciu și link causal direct între faptă și menționatul prejudiciu (paragraf 24 mai sus ; a se vedea de altfel Maurice sus-citate, § 48, și Draon sus-citate, § 47). Or, în cazul de față, tribunal administrativ și curtea administrativă apel estimaseaseă că administrație nu comisisaseseea faptă grea, și Consiliu Stat declaraseaseă neadmis recursul reclamantele. De aceea, măsura în care argumente lor au în final respinse ( Kopecký sus-citat, § 50), Curtea concluzionează că ele nu dispuseaseeau creanță analizând « valoare patrimonială » pe care putaseaseeau legitim speranță vedea se concretiza.

Rezultă din aceasta că acest pretenție, singur și combinat art. 14 din Convenție, este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 (a) și trebuie respinsă în aplicare articolul 35 § 4. B. Privind pretensiile din încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție

Reclamantele susțin încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc în felul acesta : « Oricine dreapta cauza sa fi ascultată în mod echitabil (...) o instanță (...), care se va pronunța (...) asupra dispute drepturi și obligații de caracter civil (...) » 1. Privind defectul pretins motivare

Reclamantele se plâng, mai întâi, de nu vedea avut răspuns mijloace lor bazate art. 1 din Protocolul nr 1.

Curtea reamintește că extindere datoriei motivare poate varia în funcție natura decizie și trebuie fi analizată lumina circumstanțe cazului de față ( Ruiz Torija c. Spania , 9 decembrie 1994, § 29, seria A nr 303 ‑ A). Dacă tribunale nu sunt obligate a aduce răspuns detaliat fiecare argument ridicat ( Van de Hurk c. Țări de Jos , 19 aprilie 1994, § 61, seria A nr 288), trebuie resortit din decizie că întrebări esențiale cauza au fost tratate ( Boldea c. România , nr 19997/02, § 30, CEDO 2007 ‑ II, și Taxquet c. Belgia [GC], nr 926/05, § 91, 16 noiembrie 2010).

Curtea observă că, în hotărârea sa din 20 noiembrie 2006, curtea administrativă apel respectiv respingaseaseă mijlocu reclamantele bazat art. 1 sus-citat, pe motiv că nu putea decât fi exclus deoarece administrație nu comisisaseaseea faptă de natură a angaja răspundere. De altfel, Curtea deja judecaseaseea că decizii non ‑ admitere recururi casație redate de Consiliu Stat sunt suficient motivate către cerințe art. 6 § 1 (a se vedea, printre altele, Bufferne c. Franța (decizie), nr 54367/00, 26 februarie 2002).

Rezultă din aceasta că acest pretenție este lipsit de temei și trebuie respinsă în aplicare art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. 2. Pe alte pretenții reclamantele

Reclamantele se plâng o încălcare principiu securitate juridică, și dreapta lor plin și efectivă executare o decizie justiție (în cazul de față, hotărâre 5 iulie 1994 care pronunț descărcare din impozitații).

A presupune chiar că reclamantele au capacitate invoca aceste pretenții (a se vedea paragraf 32 mai sus), Curtea remarcă că două proceduri devant juridicții administrative avuseaseeau obiecte diferite și nu percepe nici o aparență încălcării art. 6 §1.

Pe cât aceste pretenții vizează în realitate critica decizii redate în procedura răspundere Stat, Curtea reamintește că ea nu toc cunoaște erorile fapt sau drept pretins comise o jurisdicție internă, interpretare legislație internă încadă la prim șef autoritățile naționale și, în special, curți și tribunale ( Garcίa Ruiz c. Spania [GC], nr 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Rezultă din aceasta că aceste pretenții sunt lipsit de temei și trebuie respinse în aplicare art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Dean Spielmann Grefier adjunct Președinte

Les requérantes, M mes Marcelle Debar, Chantal Cedillo et Josette Occhini, sont des ressortissantes françaises, nées respectivement en 1923, 1944 et 1937 et résidant à Arcachon, Banning (USA) et Nice. Elles sont représentées devant la Cour par M e B. Favreau, avocat à Bordeaux. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

La première requérante était la gérante de la société O’Palermo (ci ‑ après la société), société à responsabilité limitée de droit français ayant son siège social à Nice et exploitant un restaurant. Les deuxième et troisième requérantes étaient associées de la société et détenaient une partie de son capital social, le reste étant détenu par leur père, M. Armand Debar, et après son décès le 14 février 1985, par elles ‑ mêmes et leur mère, la première requérante, en qualité d’héritières. 1. La procédure de redressement

Le 23 février 1984, la société, soupçonnée d’infractions à la législation économique (en l’espèce, omission d’écritures, défaut de délivrance de notes aux clients et achats sans factures) fit l’objet d’un contrôle par les agents de la brigade de contrôle et de recherches, qui effectuèrent une perquisition dans ses locaux professionnels en application notamment de l’ordonnance n o 45-1484 (relative à la constatation, la poursuite et la répression des infractions à la législation économique). Des documents furent saisis.

A la suite de la perquisition, des poursuites pénales furent engagées à l’encontre de la société, et aboutirent à une amende transactionnelle.

Parallèlement, une vérification de comptabilité fut effectuée du 13 septembre au 2 octobre 1984, portant sur les bénéfices imposables à l’impôt sur les sociétés pour les exercices 1979-1980 à 1982-1983, et sur la taxe à la valeur ajoutée (TVA) pour la période du 1 er novembre 1979 au 29 février 1984. Le vérificateur écarta la comptabilité de la société, jugée irrégulière et non probante, procéda à une reconstitution de ses recettes et établit, selon la procédure alors applicable de la rectification d’office, les suppléments d’imposition découlant de cette reconstitution. Le vérificateur utilisa des documents remis après la perquisition aux agents de la brigade de contrôle et de recherches par un ancien salarié de la société, et qui lui avaient ensuite été communiqués par les agents de la brigade. Il s’agissait de tickets de caisse, comportant la lettre K, dont les mentions n’apparaissaient pas sur la bande de contrôle de la caisse enregistreuse et dont les montants n’étaient pas repris en comptabilité, ainsi que de photocopies relatives aux mois de juin et de juillet 1982 d’une comptabilité occulte, dite « caisse noire ».

Une notification de redressements fut adressée le 8 octobre 1984 à la société, pour un montant de 2 574 769 francs français (FRF, soit 392 521 euros – EUR) au titre de la TVA, et de 1 268 385 FRF (193 364 EUR) au titre de l’impôt sur les sociétés. Les avis de recouvrement correspondants furent émis les 12 mars et 30 juin 1985.

Les réclamations de la société furent rejetées par le directeur des services fiscaux des Alpes Maritimes par deux décisions du 3 juin 1986. Les 18 juin et 27 août 1985, il refusa également de donner suite aux demandes de sursis de paiement formées par la société. Le recours de cette dernière contre ces décisions fut rejeté par le tribunal administratif de Nice le 9 avril 1986.

L’administration fiscale poursuivit le recouvrement des impositions en cause par le biais d’avis à tiers détenteurs adressés aux fournisseurs et débiteurs de la société. 2. La mise en liquidation de la société

La société déposa son bilan le 9 décembre 1986. Par jugement du 18 décembre 1986, le tribunal de commerce de Nice ouvrit à l’encontre de la société une procédure de redressement judiciaire. Par jugement du 6 janvier 1987, il prononça sa liquidation judiciaire et désigna un mandataire ‑ liquidateur. La procédure fut clôturée le 6 septembre 1999.

Le 19 mai 1987, le mandataire-liquidateur vendit le fonds de commerce de la société à la société M. au prix de 2 750 000 FRF (419 234, 80 EUR), dont 2 000 000 FRF (304 898 EUR) pour les éléments incorporels. La société M. fit ultérieurement l’objet d’une notification de redressement de l’administration fiscale en raison de la valeur vénale réelle du fonds de commerce, que l’administration évaluait à 6 900 000 FRF (1 051 898, 22 EUR). Par jugement du 12 avril 1994, le tribunal de grande instance de Nice fixa la valeur de cession dudit fonds à 5 930 000 FRF (904 022, 67 EUR). 3. La procédure en décharge des impositions

A une date indéterminée, la société saisit le tribunal administratif de Nice de deux recours visant la décharge des impositions supplémentaires au titre de la TVA et de l’impôt sur les sociétés. Par deux jugements du 20 juillet 1990, le tribunal ordonna un supplément d’instruction et, par deux nouveaux jugements du 16 janvier 1992, rejeta les recours.

La société, représentée par la première requérante, et le mandataire ‑ liquidateur firent appel devant la cour administrative d’appel de Lyon. Par arrêt du 5 juillet 1994, la cour joignit les requêtes et annula les jugements des 20 juillet 1990 et 16 janvier 1992, avec la motivation suivante : « Considérant qu’il est constant que les documents appartenant à la société, tickets de caisse K et photocopies de la « caisse noire », utilisés par l’administration, n’ont pas été saisis par les agents de la brigade de contrôle et de recherches lors de la perquisition, mais ont été ultérieurement remis à ceux-ci par un ancien salarié de ladite société qui les avait obtenus par des moyens frauduleux ; que ces documents ont été ensuite communiqués au vérificateur ; Considérant que si l’administration fiscale peut établir des redressements sur la base d’éléments de preuve légalement admissibles de toute nature, elle ne peut, en revanche, valablement s’appuyer sur des pièces qu’elle a obtenues ou qu’elle détient de manière manifestement illicite ; qu’ainsi, une méthode de reconstitution des recettes d’une entreprise qui s’appuie principalement, comme en l’espèce, sur des moyens de preuve obtenus de cette manière est radicalement viciée (...) »

En conséquence, la cour administrative d’appel prononça la décharge des impositions supplémentaires au titre de la TVA et de l’impôt sur les sociétés. Le ministre du budget ne forma pas de pourvoi en cassation contre cet arrêt. 4. La procédure en responsabilité de l’État

Le 29 décembre 1998, la société et les requérantes, en leurs qualités respectives de gérante et associées de la société, formèrent une demande préalable d’indemnisation auprès du ministre de l’économie et des finances. Elles faisaient valoir que l’arrêt de la cour administrative d’appel du 5 juillet 1994 faisait clairement apparaître la faute commise par les services fiscaux, qui avait entraîné la cessation de l’activité de la société et sa mise en liquidation. Elles évaluaient à 4 000 000 FRF (609 796 EUR) le préjudice matériel résultant uniquement des conditions désastreuses dans lesquelles le fonds de commerce de la société avait été cédé, et sollicitaient 1 000 000 FRF (152 449 EUR) au titre du préjudice matériel et moral résultant de sa liquidation.

Le 31 décembre 2001, les requérantes saisirent le tribunal administratif de Bordeaux d’un recours contre le refus implicite résultant du silence de l’administration. Par jugement du 17 juin 2003, le tribunal rejeta le recours. Il rappela tout d’abord que les erreurs commises par l’administration fiscale lors de l’exécution d’opérations qui se rattachent aux procédures d’établissement ou de recouvrement de l’impôt ne sont, en principe, susceptibles d’engager la responsabilité de l’État que si elles constituent une faute lourde, en raison de la difficulté que présente généralement la mise en œuvre de ces procédures. Le tribunal considéra en l’espèce que le vice de procédure relevé par la cour administrative d’appel ne caractérisait pas une faute lourde, dès lors qu’il n’était pas établi que l’administration avait connaissance de l’origine frauduleuse des pièces qu’elle avait utilisées.

Sur appel des requérantes, la cour administrative d’appel de Bordeaux confirma le jugement par arrêt du 20 novembre 2006. La cour estima en premier lieu que les insuffisances constatées lors de la vérification de comptabilité de la société autorisaient l’administration à écarter la comptabilité comme non probante et à procéder à une reconstitution de recettes selon la procédure de la rectification d’office, et que, la mise en œuvre de cette procédure présentant des difficultés particulières, la fixation de l’assiette de l’impôt ne devait être regardée comme de nature à engager la responsabilité de l’État qu’en cas de faute lourde.

La cour considéra ensuite que les irrégularités affectant la remise des documents n’étaient pas de nature à révéler une faute lourde dans la procédure d’établissement des impositions. Elle estima que, si l’administration avait commis une erreur en se fondant principalement sur ces documents pour reconstituer les recettes de la société, cette erreur ne pouvait, dans les circonstances de l’espèce et alors que le défaut d’authenticité desdits documents n’était pas démontré, être considérée à elle seule comme constituant une faute lourde. La cour considéra également qu’en refusant le sursis de paiement demandé par la société, le directeur des services fiscaux n’avait pas fait une appréciation manifestement erronée des circonstances de l’affaire de nature à engager la responsabilité de l’administration.

La cour rejeta enfin le moyen des requérantes fondé sur l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, au motif qu’il ne pouvait qu’être écarté dès lors que l’administration n’avait pas commis de faute de nature à engager sa responsabilité.

Le 28 décembre 2007, le Conseil d’État déclara non admis le pourvoi en cassation des requérantes, au motif qu’aucun des moyens soulevés n’était de nature à en permettre l’admission. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Rectification d’office et sursis de paiement

Aux termes de l’ancien article L. 75 du livre des procédures fiscales, les bénéfices ou éléments servant au calcul des taxes sur le chiffre d’affaires déclarés par les contribuables pouvaient être rectifiés d’office notamment lorsque des erreurs, omissions ou inexactitudes graves et répétées étaient constatées dans la comptabilité. Selon l’article L. 277 du livre des procédures fiscales, dans sa rédaction en vigueur au moment des faits, le sursis de paiement n’était pas accordé de plein droit lorsque les impositions contestées étaient établies à la suite d’une procédure d’imposition d’office. 2. Responsabilité de l’État en matière fiscale

Selon une jurisprudence ancienne et constante au moment des faits, le Conseil d’État considérait que les erreurs de l’administration fiscale dans l’établissement et le recouvrement de l’impôt n’engageaient la responsabilité de l’État qu’en cas de faute lourde (CE, 21 décembre 1962, D’Husson-Chiffre , Recueil Lebon (Rec.) p. 702, CE, 17 novembre 1969, n os 75523, 75524, 75525, 75527 et 75528, CE, 5 mars 1975, n o 80417, CE, 25 juillet 1975, n o 90981, CE, 11 juillet 1984, SISO , n os 45920 et 46285, Rec. p. 272, CE, 7 décembre 1987, n o 67150, Rec. p. 402, CE, 26 juillet 1991, n o 64389, CE, 13 octobre 1999, Queyroy, n o 181539, CE, 18 octobre 2000, Hernandez, n o 185362, et CE, 6 mars 2006, n o 276715).

A partir de l’arrêt Bourgeois du 27 juillet 1990 (Rec. p. 242), le Conseil d’État a toutefois admis que la responsabilité de l’État pouvait être engagée par une faute simple de l’administration fiscale lorsque les procédures d’établissement et de recouvrement de l’impôt ne comportaient pas de difficultés particulières (en l’espèce, la saisie et le traitement informatisé de données et l’exécution automatique de prélèvements mensuels ; voir également, pour la décision d’assujettir une société à la patente et à la taxe professionnelle l’arrêt Commune d’Arcueil du 29 décembre 1997, Rec. p. 512).

Lorsque la faute de l’administration est reconnue par les juridictions administratives, le contribuable doit, pour avoir droit à indemnisation, établir l’existence d’un préjudice et d’un lien de causalité direct entre la faute de l’administration et ledit préjudice (voir notamment les arrêts suivants concernant le dépôt de bilan ou la liquidation judiciaire de sociétés, dans lesquels le lien de causalité direct n’a pas été considéré comme établi : CE, arrêt précité du 26 juillet 1991, CE 6 avril 2001, Lévêque , n o 194347, cour administrative d’appel (CAA) de Nantes 20 février 2002, n o 98NT01975, et CAA Bordeaux 22 mars 2005, n o 01BX00450).

Dans un récent arrêt du 21 mars 2011 ( Krupa , n o 306225, à publier au recueil Lebon), le Conseil d’État a opéré un revirement de jurisprudence et admis qu’une faute simple suffisait désormais à engager la responsabilité de l’administration fiscale. Le Conseil d’État a estimé en l’espèce qu’il n’y avait pas de lien de causalité entre la faute de l’administration fiscale et la liquidation de l’entreprise de M. Krupa, mais lui a accordé une indemnité en réparation des troubles dans ses conditions d’existence. GRIEFS

Les requérantes allèguent la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Elles estiment qu’à la suite de l’arrêt de la cour administrative d’appel prononçant la décharge des impositions supplémentaires, elles bénéficiaient d’une créance sur l’État et soulignent qu’aucune restitution ne leur a été versée du fait de la liquidation de la société. Elles font valoir qu’à tout le moins, dans le cadre de l’action en responsabilité de l’État, elles bénéficiaient d’un intérêt patrimonial qui constituait, sinon une créance, du moins l’espérance légitime de pouvoir obtenir le remboursement de la somme litigieuse. Elles estiment que la mise en échec de leur créance et l’absence de procédures internes offrant un remède suffisant ont constitué une ingérence injustifiée dans leur droit au respect de leur bien et que le juste équilibre n’a pas été respecté.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 combiné avec l’article 14 de la Convention, elles considèrent que le refus de reconnaître la responsabilité de l’administration crée en l’espèce une discrimination entre contribuables.

Elles allèguent la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Elles font valoir que, bien que la cour administrative d’appel ait rendu le 5 juillet 1994 un arrêt définitif en leur faveur, elles n’ont pas obtenu dans la procédure ultérieure de réponse à leurs moyens fondés sur l’article 1 précité visant la réparation de leur préjudice, et qu’elles ont été victimes d’un manquement au principe de sécurité juridique, qui exige qu’une décision définitive ne soit pas remise en cause, et à leur droit à la pleine et effective exécution d’une décision de justice. EN DROIT A. Sur le grief tiré de la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 seul et combiné avec l’article 14 de la Convention

Les requérantes allèguent la violation de l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Elles allèguent une discrimination entre contribuables et invoquent l’article 14 de la Convention, qui dispose : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) toute autre situation. » 1. Rappel des principes

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut se plaindre de la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions incriminées se rapportent à ses « biens », au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris, dans certaines situations bien définies, des créances. Pour qu’une créance puisse être considérée comme une « valeur patrimoniale » tombant sous le coup de l’article 1 du Protocole n o 1, il faut que le titulaire de la créance démontre que celle-ci a une base suffisante en droit interne, par exemple qu’elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 52, CEDH 2004 ‑ IX).

Dès lors que cela est acquis, peut entrer en jeu la notion d’« espérance légitime » ( Maurice c. France [GC], n o 11810/03, § 63, CEDH 2005 ‑ IX, et Draon c. France [GC], n o 1513/03, § 68, 6 octobre 2005). Dans toute une série d’affaires, la Cour a jugé que les requérants n’avaient pas d’« espérance légitime » lorsqu’on ne pouvait considérer qu’ils possédaient de manière suffisamment établie une créance immédiatement exigible. De manière analogue, on ne peut conclure à l’existence d’une « espérance légitime » lorsqu’il y a controverse sur la façon dont le droit interne doit être interprété et appliqué et que les arguments développés par le requérant à cet égard sont en définitive rejetés par les juridictions nationales ( Kopecký précité, §§ 49 et 50, et Anheuser ‑ Busch Inc. c . Portugal [GC], n o 73049/01, § 65, CEDH 2007 ‑ I). 2. Application au cas d’espèce

Les requérantes soutiennent tout d’abord qu’elles disposaient d’une créance envers l’État en raison de l’arrêt de la cour administrative d’appel de Lyon prononçant la décharge des impositions supplémentaires. La Cour observe que seule la société, liquidée entre temps, aurait eu qualité pour demander la restitution des impositions qu’elle avait acquittées ( Buffalo S.r.l. en liquidation c. Italie , n o 38746/97, § 29, 3 juillet 2003). En conséquence, les requérantes ne peuvent se prétendre titulaires d’une créance de ce chef.

La Cour doit donc établir si, dans le cadre de l’action en responsabilité de l’État qu’elles ont engagée, les requérantes disposaient d’une créance pouvant s’analyser en une « valeur patrimoniale ».

La Cour a déjà eu à connaître d’affaires où les requérants avaient engagé des actions en responsabilité contre l’État ou d’autres personnes publiques et où elle a estimé qu’ils pouvaient se prévaloir de créances s’analysant en des « valeurs patrimoniales », et donc des biens, au sens de sa jurisprudence. Ainsi, dans l’affaire Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , (20 novembre 1995, § 31, série A n o 33), la Cour a relevé que les créances en réparation prenaient naissance dès la survenance du dommage et qu’au vu de la jurisprudence de la Cour de cassation, les requérants pouvaient prétendre avoir une « espérance légitime » de les voir se concrétiser ; dans l’affaire S.A. Dangeville c. France (n o 36677/97, §§ 46­48, CEDH 2002 ‑ III), la Cour a considéré qu’en vertu d’une directive communautaire d’application directe et de la jurisprudence du Conseil d’État, la requérante bénéficiait d’une créance en remboursement de la TVA indûment versée ; dans l’arrêt Draon précité (§ 70), la Cour a estimé qu’eu égard au régime de responsabilité interne, et notamment à la jurisprudence constante des tribunaux administratifs, les requérants avaient subi un préjudice causé directement par une faute de l’Assistance Publique­Hôpitaux de Paris (AP ‑ HP), et qu’ils détenaient une créance en vertu de laquelle ils pouvaient légitimement espérer pouvoir obtenir réparation de leur préjudice ; enfin dans l’arrêt Maurice précité (§§ 68-70) elle a relevé que les juridictions internes avaient préalablement établi le lien de causalité directe entre le préjudice et la faute et que, les conditions d’engagement de la responsabilité de l’AP-HP étant réunies, les requérants disposaient d’une créance s’analysant en une « valeur patrimoniale » qu’ils pouvaient légitimement espérer voir se concrétiser.

Dans la présente affaire, et au contraire des affaires citées ci-dessus, lorsqu’elles ont saisi les juridictions administratives, les requérantes ne pouvaient se prévaloir d’une créance bien établie contre l’État. En effet, selon une jurisprudence constante au moment des faits (paragraphe 22 ci­dessus), le Conseil d’État considérait que la responsabilité de l’administration fiscale dans l’établissement et le recouvrement de l’impôt ne pouvait être engagée qu’en cas de faute lourde. A partir de 1990 (arrêts Bourgeois et Commune d’Arcueil cités au paragraphe 23 ci-dessus), la haute juridiction a apporté un tempérament à cette jurisprudence en admettant que la responsabilité de l’administration pouvait être engagée pour faute simple lorsque les procédures d’établissement et de recouvrement de l’impôt ne présentaient pas de difficultés particulières. Une fois la faute de l’administration admise, les règles générales en matière de responsabilité s’appliquent, à savoir que le droit à indemnisation ne peut être reconnu que si l’intéressé établit l’existence d’un préjudice et d’un lien de causalité direct entre la faute et ledit préjudice (paragraphe 24 ci-dessus ; voir également Maurice précité, § 48, et Draon précité, § 47). Or, en l’espèce, le tribunal administratif et la cour administrative d’appel ont estimé que l’administration n’avait pas commis de faute lourde, et le Conseil d’État a déclaré non admis le pourvoi des requérantes. Dès lors, dans la mesure où leurs arguments ont en définitive été rejetés ( Kopecký précité, § 50), la Cour conclut qu’elles ne disposaient pas d’une créance s’analysant en une « valeur patrimoniale » qu’elles pouvaient légitimement espérer voir se concrétiser.

Il s’ensuit que ce grief, seul et combiné avec l’article 14 de la Convention, est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. B. Sur les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention

Les requérantes allèguent la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Sur le défaut allégué de motivation

Les requérantes se plaignent, en premier lieu, de ne pas voir eu de réponse à leurs moyens fondés sur l’article 1 du Protocole n o 1.

La Cour rappelle que l’étendue du devoir de motivation peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de l’espèce ( Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 29, série A n o 303 ‑ A). Si les tribunaux ne sont pas tenus d’apporter une réponse détaillée à chaque argument soulevé ( Van de Hurk c. Pays-Bas , 19 avril 1994, § 61, série A n o 288), il doit ressortir de la décision que les questions essentielles de la cause ont été traitées ( Boldea c. Roumanie , n o 19997/02, § 30, CEDH 2007 ‑ II, et Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 91, 16 novembre 2010).

La Cour observe que, dans son arrêt du 20 novembre 2006, la cour administrative d’appel a rejeté expressément le moyen des requérantes fondé sur l’article 1 précité, au motif qu’il ne pouvait qu’être écarté dès lors que l’administration n’avait pas commis de faute de nature à engager sa responsabilité. Par ailleurs, la Cour a déjà jugé que les décisions de non ‑ admission des pourvois en cassation rendues par le Conseil d’État sont suffisamment motivées au regard des exigences de l’article 6 § 1 (voir, entre autres, Bufferne c. France (déc.), n o 54367/00, 26 février 2002).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. 2. Sur les autres griefs des requérantes

Les requérantes se plaignent d’une atteinte au principe de sécurité juridique, et à leur droit à la pleine et effective exécution d’une décision de justice (en l’espèce, l’arrêt du 5 juillet 1994 qui a prononcé la décharge des impositions).

A supposer même que les requérantes aient qualité pour invoquer ces griefs (voir paragraphe 32 ci-dessus), la Cour relève que les deux procédures devant les juridictions administratives avaient des objets différents et n’aperçoit aucune apparence de violation de l’article 6 §1.

Pour autant que ces griefs visent en réalité à critiquer les décisions rendues dans la procédure en responsabilité de l’État, la Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, l’interprétation de la législation interne incombant au premier chef aux autorités nationales et, spécialement, aux cours et tribunaux ( Garcίa Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stephen Phillips Dean Spielmann Greffier adjoint Président