Gul împotriva Germaniei

Reclamantul, dl Dincer Gül, este un cetățean turc născut în 1968. Ultimul său loc de reședință cunoscut în Germania a fost în Garbsen. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl M.-O. Nordhorn, un avocat practicant în Steyerberg. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La o dată neespecificată, autoritățile de urmărire penală Hannover au inițiat o anchetă împotriva reclamantului și mai multe suspecte asupra suspiciunilor de trafic de droguri. La 28 ianuarie 2005, Curtea de district Hannover a ordonat ca apartamentul părinților reclamantului să fie căutat.

Curtea a constatat că, pe baza informațiilor obținute prin supraveghere, precum și prin telefonie, în cursul procedurii preliminare (Ermittlungsverfahren) instituite împotriva reclamantului, există motive pentru a suspecta faptul că drogurile, aplicațiile utilizate pentru traficul de droguri și consumul, precum și veniturile în numerar din contractele de droguri au fost stocate în apartamentul părinților reclamantului. Mandatul de căutare a afirmat că, în cursul anchetelor, a apărut o suspiciune că co-suspectul (Mitbeschuldigger) K. stoca și traficul de droguri în beneficiul reclamantului.

Potrivit informațiilor furnizate în mandatul de căutare, la 25 ianuarie 2005, K. a primit un apel telefonic din orașul olandez Venlo de către o persoană masculină neidentificată care l-a informat în turc că, la 27 ianuarie 2005, la ora opt dimineața, un “prieten” ar ajunge la domiciliul lui K... Cu ocazia unei conversații telefonice pe 26 ianuarie 2005 la prânzul nopții, K. a informat reclamantul că nimeni nu a venit încă. Mai târziu, în acea zi, reclamantul a informat K. la telefonul că prietenul respectiv va sosi în acea seară. La aproximativ 18 p.m. a primit un apel telefonic suplimentar de către o persoană neidentificată care l-a informat că, din cauza unui accident, acesta din urmă nu a putut să treacă.

Mai târziu, în aceeași seară, reclamantul a sunat K. pentru a întreba despre sosirea lui "uncle’s" și "elementele de încredere" și a spus că va reveni a doua zi. În cursul unei discuții telefonice suplimentare pe 27 ianuarie 2005, reclamantul a informat K. că a fost efectuată o căutare la locul „prietenilor” și că sosirea lor nu trebuia așteptată până în ziua următoare. Mandatul de căutare a indicat că, pe baza conținutului de conversație telefonică menționat anterior, instanța a constatat că există motive pentru a suspecta că livrarea de droguri și returnarea reclamantului sunt iminentă. În plus, prin supravegherea reclamantului s-a constatat că a stat frecvent pentru perioade prelungite în apartamentul părinților săi și că, la 8 ianuarie 2005, a călătorit cu tatăl său cu mașina în orașul olandez Venlo, probabil în vederea inițierii unei afaceri cu droguri.

La 1 februarie 2005, Curtea de District Neustadt a emis un mandat de arestare care a ordonat detenția reclamantului pe suspectul de a fi importat de droguri, o infracțiune pedepsită în temeiul Legii privind narcotice (Betäubungsmittelgesetz). În ordinea de detenție, care a mers la câteva pagini și jumătate, Curtea de District a constatat că există o suspiciune puternică că reclamantul - acționând în comun cu co-suspectele B., D. și K. - a coordonat importul și livrarea de 4.322 grame de marijuana de către B. și D. la adresa de acasă a K. prin intermediul anumitor conversații telefonice cu K. Suspiciunile puternice asupra reclamantului care a comis infracțiunea au rezultat de la confiscarea drogurilor în ocazia percheziției apartamentului părinților săi, declarările martorilor celor trei polițiști implicați în căutare, precum și din informațiile obținute în cursul supravegherii poliției și al procedurii preliminare.

Curtea a constatat, de asemenea, că există riscul de absoarbă a reclamantului având în vedere o condamnare a închisoarei preconizată de cel puțin doi ani. Întrucât sume considerabile de bani au fost confiscate de la co-suspecte, a trebuit să se presupună că banda criminală a eliminat mijloace financiare suficiente pentru a permite reclamantului să absoargă. În plus, cele din urmă au menținut bune legături în străinătate, în special în Turcia, unde probabil stătea în prezent. Prin documente scrise din 17 februarie 2005, avocatul reclamantului a informat biroul Procurorului public Hannover că a fost mandatat de către reclamant și a solicitat accesul la dosarul în cadrul procedurii preliminare inițiate împotriva reclamantului.

El a reiterat cererea sa prin scrisoarea din 17 martie 2005. La 24 martie 2005, Procurorul Hannover a informat avocatul că, deocamdată, cererea sa de a inspecta dosarele a trebuit să fie refuzată în temeiul articolului 147 § 2 din Codul de Procedură Penală (Strafprozessordnung - a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos) din cauza faptului că investigațiile preliminare au fost în curs de desfășurare și divulgarea dosarelor ar putea pune în pericol scopul anchetelor. Prin argumente scrise din data de 12 aprilie 2005, avocatul reclamantului a solicitat o hotărâre în temeiul articolului 23 din Actul introductiv la Legea Curților (Einführungsgesetz zum Gerichtsverfassungsgesetz, EGGVG) în ceea ce privește dacă ar trebui acordat accesul la dosare.

El a susținut că, deocamdată, el a obținut doar cunoștință de conținutul mandatului de căutare, dar că ancheta sa cu Procurorul public în ceea ce privește dacă un ordin de detenție a fost eliberat împotriva reclamantului nu a fost de niciun folos. El a susținut că atunci când a fost eliberat un mandat de arestare, suspectul ar trebui cel puțin să fie acordat dreptul de a examina partea dosarului care furnizează informații cu privire la motivele de detenție pentru a putea monta o apărare eficace. Cererea a fost respinsă de Curtea de Apel Celle ca fiind inadmisibilă prin decizia din 4 mai 2005. Curtea de Apel a susținut că, în conformitate cu art. 147 alineatul § 5 din Codul de Procedură Penală, în așteptarea încheierii anchetei preliminare, biroul Procurorului public a decis dacă acordarea accesului la dosare sau nu și că, prin urmare, o plângere disciplinară (Dienstaufsichtsbeschwerde) împotriva Procuraturii Publice ar fi singurul remediu adecvat în cazul în cauză.

Considerând în special o declarație obținută de procurorul public șef (Procurorul generalstaatsanwalt) la 29 aprilie 2005, Curtea de Apel a constatat în continuare că acuzațiile formulate împotriva reclamantului au fost clar stabilite în mandatul de căutare din 28 ianuarie 2005, iar reclamantul însuși a confirmat că este conștient de conținutul mandatului de căutare. Prin urmare, nu exista nicio circumstanță specială care să impună o încalcare excepțională a deciziei procurorului de a refuza accesul la dosar. Prin scrisoarea din 1 februarie 2006, procurorul public Hannover a informat reclamantul că accesul la dosar este încă limitat în conformitate cu art. 147 § 2 din Codul de Procedură Penală și că această restricție va rămâne valabilă atâta timp cât reclamantul este în curs de execuție.

O nouă cerere a avocatului de a inspecta dosarele din 24 iulie 2007 a fost respinsă de procurorul public Hannover la 27 iulie 2007 cu un raționament similar. La 22 ianuarie 2008, reclamantul a depus o plângere disciplinară în favoarea procurorului public Hannover care a declarat că singurele informații primite până în prezent în ceea ce privește investigațiile erau o copie a mandatului de căutare din 28 ianuarie 2005, precum și a ordinului de detenție din 1 februarie 2005. În timp ce a reiterat motivele cererii sale prezentate în observațiile sale scrise adresate Curții de Apel Celle din 12 aprilie 2005, el a susținut, în plus, că nu mai există o indicație că scopul anchetelor ar fi pus în pericol.

Acest lucru a fost în special valabil având în vedere faptul că, din cauza hotărârii Curții de Apel din 4 mai 2005, au trecut mai mult de doi ani, procedurile împotriva cosuspectelor reclamantei au fost între timp încheiate și că reclamantul a fost în străinătate de o perioadă considerabilă, ceea ce a exclus orice pericol de coluzie (Verdunklungsgefahr) din partea sa. Prezenta plângere a fost respinsă de către Procuratura Generală (Generalstaatsanwaltschaft) prin decizia din 4 februarie 2008 deținând, în special, că, potrivit propunerilor proprii ale avocatului, el a avut la dispoziție o copie a ordinului de detenție al Curții de District Neustadt din 1 februarie 2005 și că dosarele au dezvăluit că a discutat cu procurorul public competent în mai multe ocazii ce impact a avut un posibil pledament pentru acuzația (EinlassungTurkey.

Prin urmare, au existat motive de a crede că acordarea accesului la dosar ar putea pune în pericol anchetele preliminare, care nu au fost încă încheiate. La 17 aprilie 2008, Curtea Constituțională Federală a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului din 7 martie 2008 împotriva hotărârilor citate anterior ale procurorului public Hannover, ale procurorului șef al Celei și ale Curții de Apel din cauza inadmisibilității acesteia și a lipsit de orice posibilitate de succes. Curtea Constituțională a considerat în special că, datorită perioadei de opt luni care au trecut de la ultima decizie a procurorului public Hannover la 27 iulie 2007, respingerea cererii reclamantului, astfel cum a confirmat decizia procurorului public șef din 4 februarie 2008, condițiile care susțin deciziile impugnate ar putea fi schimbate semnificativ în cursul procedurii preliminare, care au durat acum aproape trei ani.

În aceste circumstanțe, reclamantul a fost sfătuit să își persecute obiectivul prin recurgere la remediul cel mai eficace și rapid disponibil, care, în cazul în care ar fi la dispoziție, ar fi o cerere reînnoită cu procurorul public competent de a inspecta dosarul. Din acest motiv, nu are un interes legitim (Rechtschutzbedürfnis) pentru a-și examina plângerea constituțională. În cazul unui refuz suplimentar al procurorului public și în urma unei plângeri disciplinare eșuate, ar putea fi examinată o plângere constituțională reînnoită. La 28 aprilie 2008, avocatul apărării a depus o nouă cerere de permisiunea procurorului public Hannover de a inspecta dosarul în cadrul procedurii preliminare.

Prin scrisoarea din 30 aprilie 2008, cererea sa a fost refuzată din nou în temeiul articolului 147 § 2 din Codul de Procedură Penală, din motivele că investigațiile au fost în curs de desfășurare și că raționarea furnizată de Procurorul public șef Celle în decizia sa din 4 februarie 2008 a fost încă valabilă. Prin decizia din 29 mai 2008, procurorul-șef Celle, referindu-se la raționamentul din decizia din 4 februarie 2008 și confirmand faptul că procedura preliminară nu a fost încă încheiată, a respins plângerea disciplinară aferentă reclamantului ca fiind nefondată.Decizia a fost notificată reclamantului la 6 iunie 2008. Prin decizia din 22 aprilie 2009, Curtea Constituțională Federală a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului depusă la 1 iulie 2008, fără a furniza motive.Decizia a fost depusă reclamantului la 30 aprilie 2009. Se pare că reclamantul este încă în libertate.

art. 147 § 1 din Codul de Procedință Penală prevede că avocatul apărării are dreptul să consulte dosarele și să inspecteze expozițiile care au fost prezentate instanței de judecată sau care ar trebui prezentate instanței de judecată în caz de acuzație. Punctul 2 din prezenta dispoziție prevede că accesul la o parte sau la toate dosarele sau la expozițiile poate fi refuzat până la încheierea anchetei preliminare în cazul în care, în caz contrar, ar putea fi pus în pericol. Cu toate acestea, în cazul în care acuzatul este înarmat în custodie sau, în cazul arestării provizorii, a fost solicitată custodia preliminară, informații de relevanță pentru evaluarea licenței privației de libertate respective se pun la dispoziția avocatului apărării în formă adecvată și, în general, se acordă accesul la dosare.

În așteptarea încheierii anchetelor preliminare, oficiul Procurorului public decide dacă acordarea accesului la dosare sau nu; după aceea, decizia constă în președintele instanței de judecată (art. 147 § 5). Procurorul public revocă ordonanța de a refuza inspecția dosarelor la încheierea anchetei cel târziu. Avocatul apărării este notificat imediat ce are din nou dreptul nereglementat de a verifica dosarele. În conformitate cu art. 23 din Legea introductivă a Curților (Einführungsgesetz zum Gerichtsverfassungsgesetz, EGGVG) instanțele obișnuite hotărăsc, la cerere, cu privire la licența directivelor, a ordonanțelor sau a altor măsuri adoptate de autoritățile judiciare în vederea reglementării chestiunilor individuale în domeniul dreptului penal, printre altele.

Același lucru se aplică în ceea ce privește directivele, ordinele sau alte măsuri luate de autoritățile de aplicare a legii în ceea ce privește impunerea deținerii în reținere. Articolele 112 și următoarele din Codul de Procedință Penală (Strafprozessordnung) se referă la detenție în reținere. În conformitate cu art. 112 § 1 din Codul, un inculpat poate fi reținut în reținere dacă există o suspiciune puternică că a comis o infracțiune penală și dacă există motive de arestare. Motivele de arestare vor exista în cazul în care anumite fapte justifică concluzia că există un risc de abscondare (art. 112 § 2 nr. 2) sau de coluziune (art. 112 § 2 nr. 3). art. 114 §§ § 1 și 2 din Codul de Procedură Penală prevede că detenția în reținere trebuie ordonată de către un judecător într-un ordin de detenție scris.

Ordinul de detenție trebuie să identifice acuzatul și să precizeze infracțiunea de care este puternic suspectat, inclusiv timpul și locul comisiei sale, precum și motivele de arestare (n. 1-3 din art. 114 § 2). În plus, faptele care stabilesc motivele suspiciunilor puternice că o infracțiune a fost comisă și pentru arestarea trebuie să fie stabilite în ordinea de detenție, cu excepția cazului în care securitatea națională ar fi pusă în pericol astfel (art. 114 alineatul (2) nr. 4). În conformitate cu art. 304 din Codul de Procedură Penală, un recurs poate fi depus la instanța competentă de către inculpat sau avocatul apărării împotriva unei hotărâri de detenție care nu au fost încă executate în scopul de a-l anula (Haftbeschwerde).

În conformitate cu art. 230 din Codul de Procedură Penală, legislația germană, în principiu, nu permite un proces in-absentia. Un număr limitat de excepții la această regulă sunt stabilite în special în secțiunile 231 și următoarele. O audiere poate avea loc, în special, în absența inculpatului în cazurile în care a fost convocat corect și numai o amendă de până la 180 de „taxe zilnice” (Tagessätze, o unitate bazată pe venitul net mediu de o zi al infractorului) este de așteptat (secțiunea 232 din Codul de Procedură Penală).

The applicant, Mr Dincer Gül, is a Turkish national who was born in 1968. His last known place of residence in Germany was in Garbsen. He was represented before the Court by Mr M.-O. Nordhorn, a lawyer practising in Steyerberg. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On an unspecified date, the Hannover prosecution authorities started an investigation against the applicant and several co-suspects on suspicion of drug trafficking. On 28 January 2005 the Hannover District Court ordered that the applicant’s parents’ apartment be searched.

The Court found that on the basis of information obtained by means of surveillance as well as telephone tapping in the course of preliminary proceedings (Ermittlungsverfahren) instituted against the applicant, there were grounds for suspecting that drugs, implements used for drug trafficking and consumption, as well as cash proceeds from drug deals were being stored in the applicant’s parents’ flat. The search warrant stated that in the course of the investigations a suspicion had arisen that co-suspect (Mitbeschuldigter) K. was storing and trafficking drugs for the applicant’s benefit. According to the information provided in the search warrant, on 25 January 2005, K. had received a telephone call from the Dutch town of Venlo by an unidentified male person who had informed him in Turkish that on 27 January 2005 at eight o’clock in the morning a “friend” would arrive at K.’s domicile.

On the occasion of a telephone conversation on 26 January 2005 at around noon, K. informed the applicant that nobody had yet come by. Later that day the applicant informed K. over the phone that the said friend would arrive that evening. At around 6 p.m. K. received a further telephone call by an unidentified person informing him that due to an accident the latter was unable to drop by. Later the same evening the applicant phoned K. to inquire about his “uncle’s” arrival and the “entrusted items” and said he would return the next day. During a further telephone conversation on 27 January 2005, the applicant informed K. that a search had been carried out at the “friends’” place and that their arrival was not to be expected until the following day.

The search warrant indicated that on the basis of the aforementioned telephone conversations’ content the court found that there were grounds for suspecting that the delivery of drugs and the applicant’s return were imminent. Furthermore, through surveillance of the applicant it had been established that he had frequently stayed for extended periods in his parents’ apartment and that on 8 January 2005 he had travelled with his father by car to the Dutch town of Venlo, presumably with a view to initiating a drug deal. On 1 February 2005 the Neustadt District Court issued an arrest warrant ordering the applicant’s detention on remand on suspicion of having imported drugs, an offence punishable under the Narcotics Act (Betäubungsmittelgesetz).

In the detention order, running to some one and a half pages, the District Court found that there was a strong suspicion that the applicant - acting jointly with co-suspects B., D., and K. - had coordinated the importation and delivery of 4,322 grams of marijuana by B. and D. to K.’s home address by means of several telephone conversations with K. The strong suspicion of the applicant having committed the offence resulted from the seizure of the drugs on the occasion of the search of his parents’ apartment, the witness statements of three police officers who had been involved in the search as well as from the information obtained in the course of police surveillance and the preliminary proceedings.

The court further found that there was a risk of the applicant’s absconding in view of an expected prison sentence of at least two years. Since considerable amounts of money had been seized from the co-suspects, it had to be assumed that the criminal gang disposed of sufficient financial means to enable the applicant to abscond. Furthermore, the latter maintained good connections abroad, in particular in Turkey, where he was presumably staying at present. By written submissions dated 17 February 2005 the applicant’s counsel informed the Hannover Public Prosecutor’s office that he had been mandated by the applicant and requested to be granted access to the file in the preliminary proceedings instituted against the applicant.

He reiterated his request by letter of 17 March 2005. On 24 March 2005 the Hannover Public Prosecutor’s Office informed counsel that for the time being his request to inspect the files had to be refused pursuant to Article 147 § 2 of the Code of Criminal Procedure (Strafprozessordnung - see “Relevant domestic law” below) on the ground that the preliminary investigations were ongoing and disclosure of the files might jeopardise the purpose of the investigations. By written submissions dated 12 April 2005 the applicant’s counsel applied for a court decision pursuant to section 23 of the Introductory Act to the Courts Act (Einführungsgesetz zum Gerichtsverfassungsgesetz, EGGVG) as to whether access to the files should be granted.

He claimed that for the time being he had only obtained knowledge of the search warrant’s content but that his inquiry with the Public Prosecutor’s Office as to whether a detention order had been issued against the applicant had been to no avail. He contended that where an arrest warrant was issued, the suspect would at least have to be granted the right to examine the part of the file providing information as to the reasons for his detention in order to be able to mount an effective defence.

The application was dismissed by the Celle Court of Appeal as inadmissible by a decision of 4 May 2005. The Court of Appeal held that according to Article 147 § 5 of the Code of Criminal Procedure, pending the termination of the preliminary investigation, it was for the Public Prosecutor’s Office to decide whether to grant access to the files or not and that therefore a disciplinary complaint (Dienstaufsichtsbeschwerde) against the Public Prosecutor’s Office would be the only appropriate remedy in the case at hand. Relying in particular on a statement obtained from the Chief Public Prosecutor (Generalstaatsanwalt) on 29 April 2005, the Court of Appeal further found that the charges brought against the applicant were clearly set out in the search warrant dated 28 January 2005 and the applicant himself had confirmed that he was aware of the search warrant’s content.

There existed thus no particular circumstances that would require an exceptional quashing of the Prosecutor’s decision to refuse access to the file. By a letter dated 1 February 2006 the Hannover Public Prosecutor’s Office informed the applicant that access to the file was still restricted in accordance with Article 147 § 2 of the Code of Criminal Procedure and that such restriction would remain valid as long as the applicant was on the run. A further request by counsel to inspect the files dated 24 July 2007 was rejected by the Hannover Public Prosecutor on 27 July 2007 with similar reasoning.

On 22 January 2008 the applicant lodged a disciplinary complaint with the Hannover Public Prosecutor’s Office stating that the only information he had received so far with respect to the investigations was a copy of the search warrant of 28 January 2005 as well as the detention order of 1 February 2005. While reiterating the grounds for his request set out in his written submissions to the Celle Court of Appeal of 12 April 2005, he argued in addition that there was no longer an indication that the purpose of the investigations would be jeopardised. This was in particular true in view of the fact that since the Court of Appeal’s decision of 4 May 2005 more than two years had passed, the proceedings against the applicant’s cosuspects had meanwhile been terminated and that the applicant had been abroad for a considerable time, which excluded any danger of collusion (Verdunklungsgefahr) on his part.

The complaint was dismissed by the Celle Chief Public Prosecutor’s Office (Generalstaatsanwaltschaft) by a decision of 4 February 2008 holding in particular that according to counsel’s own submissions he had at his disposal a copy of the Neustadt District Court’s detention order of 1 February 2005 and that the files revealed that he had discussed with the competent Public Prosecutor on several occasions what impact a possible pleading to the charge (EinlassungTurkey. There were thus still grounds to believe that giving him access to the file might put the preliminary investigations, which had not yet been terminated, at risk. On 17 April 2008 the Federal Constitutional Court declined to consider the applicant’s constitutional complaint of 7 March 2008 against the aforementioned decisions of the Hannover Public Prosecutor, the Celle Chief Prosecutor and the Celle Court of Appeal on the ground that it was inadmissible and lacked any prospect of success.

The Constitutional Court held in particular that due to the period of eight months that had elapsed since the last decision of the Hannover Public Prosecutor on 27 July 2007 rejecting the applicant’s request, as confirmed by the Chief Public Prosecutor’s decision of 4 February 2008, the conditions underlying the impugned decisions might meanwhile have significantly changed in the course of the preliminary proceedings, which had now lasted for almost three years. Under these circumstances the applicant was advised to pursue his objective by having recourse to the most effective and rapid remedy available, which in the case at hand would be a renewed request with the competent Public Prosecutor to inspect the file.

For this reason he lacked a legitimate interest (Rechtsschutzbedürfnis) in having his constitutional complaint examined. In the event of a further refusal by the Public Prosecutor and following an unsuccessful disciplinary complaint, a renewed constitutional complaint could be considered. On 28 April 2008 defence counsel lodged a further application with the Hannover Public Prosecutor for permission to inspect the file in the preliminary proceedings. By a letter dated 30 April 2008 his request was again refused pursuant to Article 147 § 2 of the Code of Criminal Procedure on the grounds that the investigations were ongoing and that the reasoning provided by the Celle Chief Public Prosecutor in his decision of 4 February 2008 was still valid.

By a decision of 29 May 2008 the Celle Chief Prosecutor, referring to the reasoning in the decision of 4 February 2008 and confirming that the preliminary proceedings had not yet been terminated, rejected the applicant’s related disciplinary complaint as unfounded. The decision was served on the applicant on 6 June 2008. By a decision of 22 April 2009 the Federal Constitutional Court declined to consider the applicant’s constitutional complaint lodged on 1 July 2008 without providing reasons. The decision was served on the applicant on 30 April 2009. It appears that the applicant is still at large. Article 147 § 1 of the Code of Criminal Procedure provides that defence counsel is entitled to consult the files and to inspect the exhibits which have been presented to the trial court or which would have to be presented to the trial court in the event of indictment.

Paragraph 2 of this provision provides that access to part or all of the file or to the exhibits may be refused until the preliminary investigation has ended if it might otherwise be put at risk. However, in the event that the accused is remanded in custody or, in the case of provisional arrest, pre-trial custody has been requested, information of relevance for the assessment of the lawfulness of that deprivation of liberty shall be made available to defence counsel in suitable form and, as a rule, access to the files shall be granted. Pending the termination of the preliminary investigations, it is for the Public Prosecutor’s Office to decide whether to grant access to the files or not; thereafter the decision rests with the president of the trial court (Article 147 § 5). The Public Prosecutor shall revoke an order refusing to allow inspection of the files upon conclusion of the investigation at the latest.

Defence counsel shall be notified as soon as he once again has the unrestricted right to inspect the files. Pursuant to section 23 of the Introductory Act to the Courts Act (Einführungsgesetz zum Gerichtsverfassungsgesetz, EGGVG) the ordinary courts shall decide, upon request, on the lawfulness of directives, orders or other measures taken by the judicial authorities with a view to regulating individual issues in the sphere of, inter alia, criminal law. The same applies to directives, orders or other measures taken by the law enforcement authorities regarding the imposition of detention on remand. Articles 112 et seq. of the Code of Criminal Procedure (Strafprozessordnung) concern detention on remand.

Pursuant to Article 112 § 1 of the Code, a defendant may be detained on remand if there is a strong suspicion that he has committed a criminal offence and if there are grounds for arresting him. Grounds for arrest will exist where certain facts warrant the conclusion that there is a risk of his absconding (Article 112 § 2 no. 2) or of collusion (Article 112 § 2 no. 3). Article 114 §§ 1 and 2 of the Code of Criminal Procedure provides that detention on remand must be ordered by a judge in a written detention order. The detention order must identify the accused, and specify the offence of which he is strongly suspected, including the time and place of its commission, and the grounds for the arrest (nos.

1-3 of Article 114 § 2). Moreover, the facts establishing the grounds for the strong suspicion that an offence has been committed and for the arrest must be set out in the detention order unless national security would thereby be endangered (Article 114 § 2 no. 4). Pursuant to Article 304 of the Code of Criminal Procedure an appeal may be lodged with the competent court by the defendant or defence counsel against a detention order that has not yet been executed with a view to having it quashed (Haftbeschwerde). Pursuant to section 230 of the Code of Criminal Procedure, German law, in principle, does not allow for an in-absentia trial. A limited number of exceptions to this rule are notably laid down in sections 231 et seq.

A hearing may, in particular, be held in the defendant’s absence in cases in which he has been summoned correctly and only a fine of up to 180 “daily rates” (Tagessätze, a unit based on the average one-day net income of the offender) is to be expected (section 232 of the Code of Criminal Procedure).