CINTIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 20084/07 Fredy RADU împotriva Germaniei depusă la 4 mai 2007 DECLARAREA FACTELOR FACTE Dl Fredy Radu este un național german care s-a născut în 1962. El este în prezent reținut la Spitalul Psichiatric Riedstadt. El este reprezentat în fața Curții de către dl B. Schroer, avocat practicant la Marburg. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Condamnările anterioare ale reclamantului și ordinul de plasare a acestuia într-un spital psihiatric și de execuție a acestuia La 26 ianuarie 1983, Curtea Regională de Frankfurt am Main a condamnat reclamantul pentru două condamnare de crimă și l-a condamnat la șapte ani de închisoare. Acesta a constatat că reclamantul de nouăzeci de ani, acționând cu responsabilitate penală deplină, a ucis părinții prietenei sale prin înjunghierea lor de douăzeci și cinci de ori după o ceartă. La 15 martie 1995, Curtea Regională Gießen a condamnat reclamantul de crimă, condamnat la opt ani și șase luni de închisoare și a ordonat plasarea într-un spital psihiatric în temeiul articolului 63 din Codul Penal (a se vedea legislația internă relevantă mai jos). Acesta a constatat că reclamantul și-a ucis fostul partener prin înjunghierea ei de opt ori după o ceartă; a încercat ulterior să se sinucidă. Curtea Regională Gießen, după consultarea experților Sch. și P., a considerat în continuare că plasarea reclamantului într-un spital psihiatric trebuie ordonată. Acesta a constatat că reclamantul și-a comis infracțiunile cu o responsabilitate penală diminuată (art. 21 din Codul Penal; a se vedea legea internă relevantă mai jos). Capacitatea sa de a controla actele sale a fost substanțial diminuată după comisionarea actului din cauza unei tulburări profunde de conștiință ( tigreifende Bewußtseinsstörung ). El a suferit de o tulburare gravă de personalitate care a dus la capacitatea sa diminuată de a controla actele sale. Având în vedere personalitatea sa, trebuie să se aștepte că reclamantul va ucide din nou dacă s-a găsit într-o situație similară de conflict într-o relație. La 14 aprilie 1998 a fost apoi transferat la Spitalul Psihiatric Haina. În cadrul procedurilor ulterioare de revizuire a detenției reclamantului, directorul medical al acelui spital a ajuns la concluzia că reclamantul a fost plasat în mod incorect într-un spital psihiatric, deoarece nu a suferit niciodată de o tulburare mentală patologică persistante. Curtea care se ocupă de executarea condamnărilor a ordonat transferul reclamantului la închisoarea Kassel în iunie 2000, unde reclamantul a îndeplinit restul condamnării. La 22 octombrie 2002, Frankfurt am Main Court of Appeal a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale de la Marburg din 17 aprilie 2002. Acesta a decis să nu suspende restul condamnării la închisoare și să acorde garanție probatorie și să nu declare că plasarea reclamantului într-un spital psihiatric s-a încheiat. Curtea de Apel a remarcat că Curtea Regională a consultat un expert psihiatru, S. În raportul din 17 septembrie 2001, aceasta a constatat că, la momentul actului său, în contrar concluziilor obținute de Curtea Regională Gießen, reclamantul nu a suferit o tulburare gravă de personalitate care își scădea responsabilitatea penală. De acord cu experții psihiatrici care au examinat reclamantul în 1982, 1994 și 1995, expertul S. a considerat că reclamantul nu a suferit de o anormalitate mentală gravă (art. 20 din Codul Penal; a se vedea dreptul intern relevant mai jos). Din punct de vedere medical, detenția sa într-un spital psihiatric nu este, prin urmare, justificată. Cu toate acestea, Curtea de Apel a considerat că detenția reclamantului într-un spital psihiatric nu trebuia să fie anulată, iar ordinul de plasare a reclamantului într-un spital psihiatric de către instanța de condamnare a fost rezultatul unei calificări juridice eronate a condiției reclamantului pe baza unei baze exacte de fapt. Această evaluare nu ar putea fi corectată de către instanțele care se ocupă de executarea condamnărilor, deoarece aceasta ar încălca principiul constituțional al finalității deciziilor judiciare. Din 13 octombrie 2003 reclamantul, care a îndeplinit pe deplin condamnarea la închisoare, este reținut într-un spital psihiatric. Procedura în cauză (a) Procedura în fața Curții Regionale La 28 aprilie 2006, Curtea Regională Gießen, în cadrul procedurii de revizuire în temeiul articolului 67e din Codul Penal (a se vedea mai jos legislația internă relevantă) în care reclamantul a fost reprezentat de avocat, a refuzat să suspende ordinul de a plasa reclamantul într-un spital psihiatric și de a acorda proba. Curtea Regională a remarcat că, în depunerea directorului medical al Spitalului Psihiatric Hanau, există încă un risc că reclamantul, care a ucis deja trei persoane, a comis infracțiuni similare dacă a fost eliberat. Cu toate acestea, acest risc nu rezultă dintr-o anormalitate mentală a reclamantului. Prin urmare, directorul medical al spitalului psihiatric a sugerat detenția preventivă retrospectivă a reclamantului (vezi legea internă relevantă mai jos). Curtea regională a consultat în continuare un expert psihiatric și neurologic, B. Acesta a constatat în raportul din 9 noiembrie 2005 că reclamantul a suferit de o tulburare de personalitate caracterizată de instabilitate emoțională și de o dispoziție de a reacționa într-o manieră violentă necontrolată. Această tulburare nu a fost patologică și nu a fost, din punct de vedere psihiatru, o anormalitate mentală gravă (vezi art. 20 din Codul Penal). El a fost de acord în acest sens cu constatările experților psihiatru S. (consultat în 2001) și Sch. (consultat în 1994) care au constatat, de asemenea, că reclamantul nu a suferit o tulburare de personalitate patologică în sensul articolului 20 din Codul Penal. Cu toate acestea, expertul B. a considerat că reclamantul, care nu a învățat să se ocupe de conflictele care au apărut în relații de la infracțiunile sale anterioare, a avut o dispoziție și a fost responsabil pentru comiterea unor infracțiuni similare ca cea care a condus la plasarea sa într-un spital psihiatric, dacă a fost eliberat. Curtea Regională a remarcat că, din punct de vedere juridic, este imposibil să se ordone detenția preventivă retrospectivă a reclamantului în temeiul articolului 66b din Codul Penal (a se vedea mai jos legislația internă relevantă). dovezi care indică faptul că reclamantul era deosebit de periculos. În plus, instanța a fost în mod legal împiedicată să țină seama de condamnarea reclamantului în 1983 cu privire la două condamnări de crimă ca fiind o condamnare anterioară, în timp ce s-a desfășurat prea mult timp. Oficiul procurorului public și-a retras cererea de a ordona detenția preventivă retrospectivă a reclamantului în consecință. Curtea Regională a considerat că continuarea detenției reclamantului într-un spital psihiatric trebuie ordonată. Acesta a remarcat faptul că expertul B. a confirmat constatări anterioare în sensul că ordinul de pronunțare a Curții Regionale Gießen pentru detenția reclamantului într-un spital psihiatric se bazează pe o evaluare juridică eronată pe baza unor fapte corect stabilite. Curtea Regională a susținut că această situație diferă de o situație în care instanța de condamnare a constatat în mod necorespunzător faptele relevante privind responsabilitatea penală diminuată a unei persoane. În ultimul caz, o persoană care nu a suferit niciodată de defecte care justifică plasarea într-un spital psihiatric nu ar putea fi așteptată să fie tratată psihiatrică independent de vina sa criminală. Cu toate acestea, în acest caz, instanțele care se ocupă de executarea condamnărilor ar încălca principiul constituțional al finalității hotărârilor dacă acestea înlocuiesc evaluarea juridică a faptelor de către instanța de condamnare prin propriul lor evaluare juridică. În plus, Curtea Regională a considerat că art. 67d § 6, citit coroborat cu art. 66b § 3 din Codul Penal (a se vedea legislația internă relevantă mai jos), se referă, de asemenea, numai la ordinul de plasare într-un spital psihiatric, bazat pe o înființare greșită a faptelor. Curtea Regională, având în vedere concluziile expertului B., a constatat, de asemenea, că detenția continuată a reclamantului era necesară, deoarece reclamantul era încă periculos pentru public. Deoarece există un risc ca reclamantul să omoare o persoană pentru a patra oară dacă ar fi eliberat, detenția sa nu era disproporționată. (b) Procedura în fața Curții de Apel Reclamantul a apelat împotriva hotărârii Curții Regionale Gießen, susținând că detenția sa într-un spital psihiatric trebuie să fie anulată în temeiul articolului 67d § 6 din Codul Penal, deoarece nu a suferit de o tulburare care trebuia calificată ca patologică. Prin urmare, plasarea sa într-un spital psihiatric nu poate fi justificată în temeiul articolului 63 din Codul penal. La 16 iunie 2006, Frankfurt am Main Court of Appeal a respins recursul reclamantului, constatând că detenția reclamantului nu a fost încheiată în temeiul articolului 67d § 6 din Codul penal. Acesta a remarcat că expertul B., consultat de Curtea Regională, a constatat în conformitate cu toate experții consultați anterior că reclamantul a suferit de o tulburare de personalitate caracterizată de instabilitate emoțională. Tendința sa la izbucniri necontrolate de furie sau violență și incapacitatea sa de a-și controla conduita nu a fost, totuși, patologică. Condiția neschimbată a reclamantului nu a fost o tulburare persistentă care a căzut în cadrul articolului 63 din Codul Penal. Referindu-se la decizia sa din 22 octombrie 2002, Curtea de Apel a constatat că plasarea reclamantului într-un spital psihiatric nu a fost rezultatul unei stabilire eronată a faptelor relevante, adică diagnosticul condiției reclamantului. Acesta a fost rezultatul unei calificări juridice eronate a condiției reclamantului pe baza unei baze de fapt corecte. Curtea de condamnare a condamnării a calificat infracțiunea reclamantului ca fiind rezultatul unei tulburări grave de personalitate și a ordonat detenția reclamantului într-un spital psihiatric, fără să se țină seama de faptul că o tulburare în sensul articolului 63 din Codul penal trebuie să fie o condiție persistantă. Cu toate acestea, această evaluare juridică eronată nu a putut fi corectată în cadrul procedurii privind executarea unei condamnații, deoarece aceasta ar încălca principiul constituțional al finalității deciziilor juridice. Curtea de Apel a confirmat în continuare că articolul nou promulgat 67d § 6 din Codul Penal nu a modificat această concluzie. Referindu-se la deciziile sale anterioare, a considerat că această dispoziție nu acoperă, de asemenea, plasamentele într-un spital psihiatric bazate pe o evaluare juridică eronată (fără fapt) de către instanța de condamnare. Curtea de Apel a constatat, în plus, că este foarte probabil ca reclamantul să prejudicieze grav alții, în special în cazul unei crize în relații, dacă este eliberată și că continuarea sa detenție este proporțională. Acțiunea în fața Curții Constituționale Federale La 14 iulie 2006, reclamantul a depus o plângere constituțională în fața Curții Constituționale Federale împotriva hotărârilor luate de Curtea Regională și Curții de Apel. El a susținut, în special, că continuarea sa deținută într-un spital psihiatric a încălcat dreptul constituțional la libertate. El a susținut că, în conformitate cu formularea clară a articolului 67d § 6 din Codul Penal, detenția sa a trebuit să fie încheiată deoarece nu a suferit niciodată de o tulburare psihică patologică în sensul articolului 20 din Codul Penal. Prin urmare, cerințele privind detenția sa în continuare în temeiul articolului 63 din Codul Penal nu au fost îndeplinite și detenția sa este ilegală. La 19 octombrie 2006, Curtea Constituțională Federală a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului, deoarece nu avea perspective de succes (documentul nr. 2 BvR 1486/06). Curtea Constituțională Federală a reiterat că a examinat aplicarea unor alte dispoziții juridice decât cele ale dreptului constituțional doar într-o măsură limitată. Aplicarea acestor dispoziții de către instanțe care se ocupă de executarea condamnărilor nu a fost arbitrară. Chiar și având în vedere importanța dreptului constituțional la libertate, dreptul constituțional nu interzicea refuzul instanțelor de a aplica art. 67d § 6 din Codul Penal la cazurile în care instanța de condamnare nu a comis decât o eroare de drept în hotărârea de detenție. Curtea de condamnare a aplicării legii a devenit finală și nu a fost permisă deschiderea procedurii pe acest motiv. Finalitatea hotărârilor garantase securitatea juridică, care este un principiu protejat de statul de drept alături de principiul justiției (matrielle Gerechtigkeit În primul rând, legislatorul a echilibrat aceste principii concurente, consemnate în statul de drept, hotărârea Curții Constituționale Federale a fost adresată avocatului reclamantului la 13 noiembrie 2006. La 26 martie 2007, 21 aprilie 2008, 14 aprilie 2009 și 29 ianuarie 2010, Curtea Regională Gießen a hotărât să nu suspende ordinul de plasare a reclamantului într-un spital psihiatric și să nu acorde garanție. Curtea Regională a auzit directorul medical al Spitalului Psihiatric Hanau înainte de deciziile sale, care a confirmat în mod repetat că reclamantul nu a suferit și nu a suferit niciodată de o tulburare patologică care să justifice plasarea într-un spital psihiatric. Cu toate acestea, având în vedere personalitatea sa și lipsa sa de motivație de a face o schimbare a personalității sale, era probabil ca el să comită și alte infracțiuni grave similare ca cel care a lăsat să își plaseze într-un spital psihiatric dacă ar fi eliberat. Hotărârile Curții Regionale au fost confirmate ulterior de Curtea de Apel din Frankfurt am Main. Acesta a remarcat în mai multe ocazii că reclamantul nu primea în prezent nici o terapie. Acesta a subliniat că Spitalul Psihiatric a fost obligat să ofere reclamantului o terapie adecvată chiar dacă nu a suferit de o tulburare mentală patologică. La 20 ianuarie 2010, reclamantul a fost transferat provizoriu de la Spitalul Psihiatric Hanau, care a fost închis, la Spitalul Psihiatric Wiesloch. La 21 martie 2011, Curtea Regională Heidelberg a ordonat să continue detenția reclamantului într-un spital psihiatric. La 1 aprilie 2011, reclamantul a fost transferat de la Spitalul Psihiatric Wiesloch la Spitalul Riedstadt, unde este în prezent reținut. Legea internă relevantă Dispoziții privind răspunderea penală art. 20 din Codul penal conține norme privind lipsa responsabilității penale din cauza tulburărilor mentale. Aceasta prevede că o persoană care, la comisionarea unui act, este incapabilă să aprecieze ilicitatea actului sau să acționeze în conformitate cu o astfel de apreciere datorită unei tulburări psihice patologice, o tulburare profundă a conștiinței, o deficiență mentală sau orice alt anormalitate mentală gravă acționează fără vinovăție. art. 21 din Codul Penal reglementează o diminuare a responsabilității penale și prevede că pedeapsa poate fi atenuată dacă capacitatea autorului de a aprecia ilicititatea actului sau de a acționa în conformitate cu această apreciere este substanțial diminuată după comisionarea actului din cauza unuia dintre motivele prevăzute la art. 20 din Codul Penal. Dispoziții privind detenția într-un spital psihiatric (a) Ordinea de detenție a unei persoane într-un spital psihiatric art. 63 din Codul penal prevede că, în cazul în care cineva comite un act ilegal fără răspundere penală (art. 20 din Codul penal) sau cu o responsabilitate penală diminuată (art. 21 din Codul penal), instanța își ordonă plasarea într-un spital psihiatric în cazul în care o evaluare cuprinzătoare a infractorului și a actului său dezvăluie că, ca urmare a condiției sale, se poate aștepta să comită acte ilegale grave și, prin urmare, este periculos pentru publicul în general. (b) Revizuirea judiciară și durata detenției într-un spital psihiatric în conformitate cu art. 67e din Codul Penal, instanța (care este, camera responsabilă pentru executarea condamnărilor) pot reexamina în orice moment dacă executarea în continuare a ordinului de plasare a unei persoane într-un spital psihiatric ar trebui suspendată și se aplică o măsură de probă. Acesta este obligat să facă acest lucru în termenele fixe (punctul 1 din art. 67e). Pentru persoanele deținute într-un spital psihiatric, acest termen este de un an (punctul 2 din art. 67e). art. 67d din Codul penal conține dispoziții privind durata detenției. Punctul 6 din dispoziția respectivă prevede că, în cazul în care, după punerea în aplicare a unei hotărâri de plasare într-un spital psihiatric, instanța constată că condițiile pentru măsura nu mai persistă sau că continuarea aplicării măsurii ar fi disproporționată, aceasta declară că măsura a fost încheiată. Eliberarea persoanei vizate din spitalul psihiatric implică, de regulă, supravegherea comportamentului său. Dispozițiile privind detenția preventivă retrospectivă art. 66b din Codul Penal conțin dispoziții privind ordinea retrospectivă pentru plasarea unei persoane în detenție preventivă. În momentul respectiv, alineatele (1) și (2) din dispoziția respectivă au autorizat o astfel de ordine dacă persoana în cauză a comis anumite infracțiuni grave. În plus, după condamnarea persoanei, trebuie să fi venit la lumină noi dovezi care indică faptul că persoana condamnată prezintă un pericol semnificativ pentru publicul în general. În plus, trebuie să fie foarte probabil ca persoana să comită din nou infracțiuni grave care să dea naștere unor prejudicii psihologice sau fizice considerabile victimelor. art. 66b § 3 din Codul penal prevede în continuare, în momentul în care este necesar, că, în cazul în care o ordonanță de plasare într-un spital psihiatric a fost declarată încheiată în temeiul articolului 67d § 6 deoarece condițiile de excludere sau de scădere a responsabilității penale pe care ordinul nu mai a fost bazat și nu au mai persistat la momentul încheierii hotărârii, instanța poate ordona detenția preventivă retrospectivă în condițiile următoare. În primul rând, plasarea persoanei în cauză în temeiul articolului 63 trebuie să fi fost ordonată pe baza a mai multor infracțiuni grave (incluse în art. 66 § 3, prima teză). În alternativa, persoana în cauză trebuie să fi fost deja condamnată la cel puțin trei ani de închisoare sau să fi fost înființată într-un spital psihiatric din cauza unei sau mai multe infracțiuni, comise înainte de infracțiunile care au condus la plasarea acestei persoane în temeiul articolului 63. În al doilea rând, o evaluare cuprinzătoare a persoanei în cauză, a infracțiunilor sale și, în plus, a dezvoltării sale în timpul executării măsurii trebuie să fi dezvăluit că este foarte probabil ca persoana să comită din nou infracțiuni grave care ar rezulta în prejudicii psihologice sau fizice considerabile pentru victime. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție cu privire la continuarea sa detenție într-un spital psihiatric. În special, detenția sa a fost ilegală și nu a respectat subpunctul (e) din această dispoziție. El susține că nu s-a constatat că a suferit niciodată de o condiție care diminuă sau exclude responsabilitatea sa penală în temeiul articolului 63, citit în conjuncție cu articolele 20 și 21 din Codul Penal. Prin urmare, el nu a putut fi considerat ca o persoană „din minte nesănătoasa”. Reclamantul a fost privat de libertate în încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție? În special, privarea de libertate a intrat în oricare dintre alineatele (a)-(f) din această dispoziție?
Application no. 20084/07
Fredy RADU
against
Germany
lodged on 4 May 2007
The applicant, Mr Fredy Radu, is a German national who was born in 1962. He is currently detained in Riedstadt Psychiatric Hospital. He is represented before the Court by Mr B. Schroer, a lawyer practising in Marburg.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
1.
The applicant’s previous convictions and the order for his placement in a psychiatric hospital and execution thereof
On 26 January 1983 the Frankfurt am Main Regional Court convicted the applicant on two counts of murder and sentenced him to seven years’ imprisonment. It found that the then nineteen-year-old applicant, acting with full criminal responsibility, had killed the parents of his girl-friend by stabbing them twenty-five times following a quarrel.
On 15 March 1995 the Gießen Regional Court convicted the applicant of homicide. It sentenced him to eight years and six months’ imprisonment and ordered his placement in a psychiatric hospital under Article 63 of the Criminal Code (see Relevant domestic law below). It found that the applicant had killed his former partner by stabbing her eight times following a quarrel; he had subsequently attempted to kill himself.
The Gießen Regional Court, having consulted experts Sch. and P., further considered that the applicant’s placement in a psychiatric hospital had to be ordered. It found that the applicant had committed his offences with diminished criminal responsibility (Article 21 of the Criminal Code; see Relevant domestic law below). His capacity to control his acts had been substantially diminished upon commission of the act owing to a profound consciousness disorder (
tiefgreifende Bewußtseinsstörung
). He suffered from a serious personality disorder which led to his diminished capability to control his acts. Having regard to his personality, it was to be expected that the applicant would kill again if he found himself in a similar conflict situation in a relationship.
The applicant served four years of his prison sentence. On 14 April 1998 he was then transferred to the Haina Psychiatric Hospital. In subsequent proceedings for review of the applicant’s detention, the medical director of that hospital came to the conclusion that the applicant had been wrongfully placed in a psychiatric hospital as he had never suffered from a persisting pathological mental disorder. The court dealing with the execution of sentences thereupon ordered the applicant’s retransfer to Kassel Prison in June 2000, where the applicant served the remainder of his prison sentence.
On 22 October 2002 the Frankfurt am Main Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against the decision of the Marburg Regional Court of 17 April 2002. The latter had decided not to suspend the remainder of the applicant’s prison sentence and grant probation and not to declare the applicant’s placement in a psychiatric hospital terminated.
The Court of Appeal noted that the Regional Court had consulted a psychiatric expert, S. In his report dated 17 September 2001, the latter had found that at the time of his act, and contrary to the conclusions drawn by the Gießen Regional Court, the applicant had not suffered from a serious personality disorder diminishing his criminal responsibility. Agreeing with psychiatric experts who had examined the applicant in 1982, 1994 and 1995, expert S. considered that the applicant did not suffer from a serious mental abnormality (Article 20 of the Criminal Code; see Relevant domestic law below). From a medical point of view, his detention in a psychiatric hospital was therefore not justified.
The Court of Appeal considered, however, that the applicant’s detention in a psychiatric hospital was not to be declared terminated. It noted that the order for the applicant’s placement in a psychiatric hospital by the sentencing court was the result of an erroneous legal qualification of the applicant’s condition on the basis of a correct factual basis. This assessment could not be corrected by the courts dealing with the execution of sentences as doing so would violate the constitutional principle of the finality of judicial decisions.
Since 13 October 2003 the applicant, having fully served his prison sentence, is detained in a psychiatric hospital.
2.
The proceedings at issue
(a)
The proceedings before the Regional Court
On 28 April 2006 the Gießen Regional Court, in review proceedings under Article 67e of the Criminal Code (see Relevant domestic law below) in which the applicant was represented by counsel, declined to suspend the order to place the applicant in a psychiatric hospital and to grant probation.
The Regional Court noted that in the submissions of the medical director of the Hanau Psychiatric Hospital, there was still a risk that the applicant, who had already killed three people, committed similar offences if released. However, that risk did not stem from a mental abnormality of the applicant. Therefore, the medical director of the psychiatric hospital had suggested the applicant’s retrospective preventive detention (see Relevant domestic law below).
The Regional Court had further consulted a psychiatric and neurological expert, B. The latter had found in his report of 9 November 2005 that the applicant suffered from a personality disorder characterized by emotional instability and a disposition to react in an uncontrolled violent manner. That disorder was not pathological and was, from a psychiatric point of view, not a serious mental abnormality (see Article 20 of the Criminal Code). He agreed in this respect with the findings of psychiatric experts S. (consulted in 2001) and Sch. (consulted in 1994) who had equally found that the applicant did not suffer from a pathological personality disorder for the purposes of Article 20 of the Criminal Code. However, expert B. considered that the applicant, who had not learnt to deal with conflicts arising in relationships since his past offences, had a disposition to and was liable to commit similar offences as the one which had lead to his placement in a psychiatric hospital if released.
The Regional Court noted that it was impossible from a legal point of view to order the applicant’s retrospective preventive detention under Article 66b of the Criminal Code (see Relevant domestic law below). In particular, there was no
new
evidence indicating that the applicant was particularly dangerous. Furthermore, the court was legally precluded from taking into account the applicant’s conviction in 1983 on two counts of murder as a previous conviction, as it dated back too long. The Public Prosecutor’s Office had withdrawn its request to order the applicant’s retrospective preventive detention accordingly.
The Regional Court considered that the applicant’s continued detention in a psychiatric hospital had to be ordered. It noted that expert B. had confirmed previous findings to the effect that the order made by the sentencing Gießen Regional Court for the applicant’s detention in a psychiatric hospital was based on an erroneous legal assessment on the basis of correctly established facts.
The Regional Court argued that this situation differed from a situation in which the sentencing court had wrongly established the relevant facts as to a person’s diminished criminal responsibility. In the latter case, a person who had never suffered from defects warranting placement in a psychiatric hospital could not be expected to undergo psychiatric treatment independently of his criminal guilt. However, in the present case, the courts dealing with the execution of sentences would breach the constitutional principle of the finality of judgments if they replaced the legal assessment of the facts by the sentencing court by their own legal assessment. The Regional Court further considered that Article 67d § 6, read in conjunction with Article 66b § 3 of the Criminal Code (see Relevant domestic law below), also concerned only the order for placement in a psychiatric hospital based on a wrong establishment of the facts.
The Regional Court, having regard to the findings of expert B., further found that the applicant’s continued detention was necessary as the applicant was still dangerous to the public. As there was a risk that the applicant would kill a person for the fourth time if released, his detention was not disproportionate.
(b)
The proceedings before the Court of Appeal
The applicant appealed against the Gießen Regional Court’s decision. He argued that his detention in a psychiatric hospital had to be declared terminated under Article 67d § 6 of the Criminal Code as he did not suffer from a disorder which had to be qualified as pathological. Therefore, his placement in a psychiatric hospital could not be justified under Article 63 of the Criminal Code.
On 16 June 2006 the Frankfurt am Main Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal. It found that the applicant’s detention was not to be terminated under Article 67d § 6 of the Criminal Code. It noted that expert B., consulted by the Regional Court, had found in accordance with all experts consulted previously that the applicant suffered from a personality disorder characterized by emotional instability. His tendency to uncontrolled outbursts of fury or violence and his inability to control his conduct was not, however, pathological. The applicant’s unchanged condition was not a persisting disorder which fell within the ambit of Article
63 of the Criminal Code.
Referring to its decision dated 22 October 2002, the Court of Appeal found that the applicant’s placement in a psychiatric hospital was not the result of an erroneous establishment of the relevant facts, that is, the diagnosis of the applicant’s condition. It was the result of an erroneous legal qualification of the applicant’s condition on the basis of a correct factual basis. The sentencing court had qualified the applicant’s offence as being a result of a serious personality disorder and had ordered the applicant’s detention in a psychiatric hospital without taking into account that a disorder for the purposes of Article 63 of the Criminal Code had to be a persisting condition. However, this erroneous legal assessment could not be corrected in the proceedings dealing with the execution of a sentence as doing so would violate the constitutional principle of the finality of legal decisions.
The Court of Appeal further confirmed that the newly enacted Article
67d § 6 of the Criminal Code did not alter that conclusion. Referring to its previous decisions, it considered that that provision also did not cover placements in a psychiatric hospital based on an erroneous legal (as opposed to factual) assessment by the sentencing court.
Endorsing the findings of the Regional Court, the Court of Appeal further found that it was very likely that the applicant would seriously harm others, especially in case of a crisis in a relationship, if released and that his continued detention was proportionate. The applicant had not changed his attitude and had not learnt to control his conduct.
(c)
The proceedings before the Federal Constitutional Court
On 14 July 2006 the applicant lodged a constitutional complaint with the Federal Constitutional Court against the decisions taken by the Regional Court and the Court of Appeal. He submitted, in particular, that his continued detention in a psychiatric hospital violated his constitutional right to liberty. He argued that under the clear wording of Article 67d § 6 of the Criminal Code, his detention had to be declared terminated as he had never suffered from a pathological mental disorder within the meaning of Article
20 of the Criminal Code. Therefore, the requirements for his further detention under Article 63 of the Criminal Code were not met and his detention was unlawful.
On 19 October 2006 the Federal Constitutional Court declined to consider the applicant’s constitutional complaint as it lacked prospects of success (file no. 2 BvR 1486/06).
The Federal Constitutional Court reiterated that it examined the application of legal provisions other than those of constitutional law only to a limited extent. The application of those provisions by the courts dealing with the execution of sentences had not been arbitrary. Even having regard to the importance of the constitutional right to liberty, constitutional law did not prohibit the courts’ refusal to apply Article 67d § 6 of the Criminal Code to cases in which the sentencing court had only made an error of law in the judgment ordering the detention. The sentencing court’s application of the law had become final and no reopening of the proceedings was permitted on that ground. The finality of judgments guaranteed legal certainty, which was a principle protected by the rule of law alongside the principle of justice (
materielle Gerechtigkeit
). It was in the first place for the legislator to balance these competing principles enshrined in the rule of law.
The Federal Constitutional Court’s decision was served on the applicant’s counsel on 13 November 2006.
3.
Subsequent developments
On 26 March 2007, 21 April 2008, 14 April 2009 and 29 January 2010 the Gießen Regional Court decided not to suspend the order for the applicant’s placement in a psychiatric hospital and not to grant probation.
The Regional Court had heard the medical director of the Hanau Psychiatric Hospital prior to its decisions, who had repeatedly confirmed that the applicant did not suffer and had never suffered from a pathological disorder justifying his placement in a psychiatric hospital. However, having regard to his personality and his lack of motivation to bring about a change in his personality, it was likely that he would commit further similarly serious offences as the one having let to his placement in a psychiatric hospital if released.
The Regional Court’s decisions were all subsequently confirmed by the Frankfurt am Main Court of Appeal. The latter noted on several occasions that the applicant was not currently receiving any therapy. It stressed that the Psychiatric Hospital was obliged to offer the applicant a suitable therapy even if he did not suffer from a pathological mental disorder.
On 20 January 2010 the applicant was provisionally transferred from Hanau Psychiatric Hospital, which was being closed, to Wiesloch Psychiatric Hospital.
On 21 March 2011 the Heidelberg Regional Court ordered the applicant’s detention in a psychiatric hospital to continue.
On 1 April 2011 the applicant was transferred from Wiesloch to Riedstadt Psychiatric Hospital where he is currently detained.
B.
Relevant domestic law
1.
Provisions on criminal liability
Article 20 of the Criminal Code contains rules on the lack of criminal responsibility owing to mental disorders. It provides that a person who, upon commission of an act, is incapable of appreciating the wrongfulness of the act or of acting in accordance with such appreciation owing to a pathological mental disorder, a profound consciousness disorder, a mental deficiency or any other serious mental abnormality acts without guilt.
Article 21 of the Criminal Code governs diminished criminal responsibility. It provides that the punishment may be mitigated if the perpetrator’s capacity to appreciate the wrongfulness of the act or of acting in accordance with such appreciation is substantially diminished upon commission of the act owing to one of the reasons indicated in Article 20 of the Criminal Code.
2.
Provisions on the detention in a psychiatric hospital
(a)
The order for a person’s detention in a psychiatric hospital
Article 63 of the Criminal Code provides that if someone commits an unlawful act without criminal responsibility (Article 20 of the Criminal Code) or with diminished criminal responsibility (Article 21 of the Criminal Code), the court shall order his placement in a psychiatric hospital if a comprehensive assessment of the perpetrator and his act reveals that, as a result of his condition, he can be expected to commit serious unlawful acts and that he is therefore dangerous to the general public.
(b)
Judicial review and duration of detention in a psychiatric hospital
Pursuant to Article 67e of the Criminal Code, the court (that is, the chamber responsible for the execution of sentences) may review at any time whether the further execution of the order for a person’s placement in a psychiatric hospital should be suspended and a measure of probation applied. It is obliged to do so within fixed time-limits (paragraph 1 of Article 67e). For persons detained in a psychiatric hospital, this time-limit is one year (paragraph 2 of Article 67e).
Article 67d of the Criminal Code contains provisions on the duration of detention. Paragraph 6 of that provision provides that if, after enforcement of an order for placement in a psychiatric hospital has started, the court finds that the conditions for the measure no longer persist or that the continued enforcement of the measure would be disproportionate, it shall declare the measure terminated. The release of the person concerned from the psychiatric hospital shall, as a rule, entail supervision of his or her conduct.
3.
Provisions on retrospective preventive detention
Article 66b of the Criminal Code contains provisions for the retrospective order for a person’s placement in preventive detention. At the relevant time, paragraphs 1 and 2 of that provision authorised such an order if the person concerned had committed certain serious offences. In addition, following the person’s conviction, new evidence must have come to light which indicated that the convicted person presented a significant danger to the general public. Furthermore, it must be very likely that the person would again commit serious offences resulting in considerable psychological or physical harm to the victims.
Article 66b § 3 of the Criminal Code further provided at the relevant time that if an order for placement in a psychiatric hospital was declared terminated pursuant to Article 67d § 6 because the conditions excluding or diminishing criminal responsibility on which the order had been based no longer persisted at the time of the decision terminating the placement, the court could order preventive detention retrospectively under the following conditions. Firstly, the placement of the person concerned under Article 63 must have been ordered on the basis of several serious offences (listed in Article 66 § 3, first sentence). Alternatively, the person concerned must either already have been sentenced to at least three years’ imprisonment or must have been placed in a psychiatric hospital because of one or more such offences, committed prior to the offence having led to that person’s placement under Article 63. Secondly, a comprehensive assessment of the person concerned, his offences and, in addition, his development during the execution of the measure must have revealed that it was very likely that the person would again commit serious offences resulting in considerable psychological or physical harm to the victims.
The applicant complains under Article 5 § 1 of the Convention about his continued detention in a psychiatric hospital. In particular, his detention was unlawful and failed to comply with sub-paragraph (e) of that provision. He argues that he was found never to have suffered from a condition diminishing or excluding his criminal responsibility under Article 63, read in conjunction with Articles 20 and 21 of the Criminal Code. Therefore, he could not be considered as a person “of unsound mind”.
Was the applicant deprived of his liberty in breach of Article 5 § 1 of the Convention? In particular, did the deprivation of liberty fall within any of the sub-paragraphs (a) to (f) of this provision?